Biblioteca Ortodoxă

In anii din urma a apărut o literatura ortodoxa care demasca efectul negativ al televizorului si al jocurilor pe calculator. Aceasta carte este dedicata unui singur, insa extrem de important aspect al acestei probleme: influenta sus-numitelor inventii asupra sufletului copilului. Autorul cartii, preot ortodox, remarcand raspandirea dereglarilor psihice si decaderea moralitatii la copiii societatii contemporane, pune acest fapt in legatura cu influenta negativa a mediului urban "tehnicizat". Bazandu-se pe literatura patristica, pe materiale din periodice si pe o serie de lucrari ortodoxe si folosind, de asemenea, exemple din literatura clasica rusa, el explica modul in care lumea inconjuratoare provoaca sufletului de copil emotii negative, cultiva in el fantezia sterila si patimile ucigatoare de suflet.

Autorul arata ca acele stari sufletesti particulare, ce pregatesc terenul pentru dezvoltarea patimilor, impatimirea legata de jocurile pe calculator, "reincarnarea" prin imaginatie in eroii de televiziune sau din jocurile pe calculator, cufundarea pasiva in vartejul gandurilor, toate aceste stari nu sunt un produs al civilizatiei moderne, ci erau bine cunoscute cu sute de ani in urma si au fost descrise de catre Sfintii Parinti, care le califica drept "pacatoase".

In carte exista si un "program pozitiv" sui generis: autorul, urmand traditiei Sfintilor Parinti, ne propune asa-numitele "antidoturi", pe care parintii, folosindu-le, vor putea, daca nu distruge, macar amortiza influentele ucigatoare de suflet ale lumii.

Nadajduim ca aceasta carte va afla ecou in randul cititorilor, ca se va arata necesara si folositoare in fiecare familie ortodoxa.

2) Introducere

Lumea contemporana il starneste pe copil catre pacat la fiecare pas. De-abia reuseste copilul sa iasa din starea de frageda pruncie, ca din toate partile il pandesc deja inrauririle ucigatoare de suflet.

La aceasta contribuie cateodata si parintii "iubitori"; mai inainte de toate, prin aceea ca nu-si educa fiul sau fiica potrivit severelor principii ale comportamentului crestin, ci atata inclinatiile pacatoase ale firii lor, le stimuleaza dezvoltarea in directia pacatului. Sunt satisfacute toate capriciile posibile ale micutului: el capata alte si alte not jucarii, jocuri, distractii si amuzamente. Un asemenea copil nu stie ce este infranarea; el traieste calauzindu-se dupa o singura porunca: "eu vreau".

Si iata ca astfel pruncul creste potrivit zicalei ruse "parintilor ocara si neamului rusine". Un asemenea om si la varsta adulta se inconjoara de "jucarii", distractii si comoditati; el nu poate sa se opuna patimilor si se cufunda din ce in ce mai adanc in abisul pacatului.

lar jucariile din ziua de azi - si cele pentru copii, si cele pentru aduiti - sunt infinit de variate. Cei ce le fabrica folosesc ultimele realizari ale electronicii. Pentru ce ? Ca sa-l distreze pe "consumator" intr-un mod nou, inedit. lar "a-l distra" inseamna a-l distrage de la o atitudine serioasa, responsabila fata de viata, a-l abate de pe calea cea stramta, calea mantuitoare, si a-l trage spre pieire, pe calea cea batatorita a jocurilor si distractiilor.

3) 'Puiul' electronic

Se spune ca scolarii japonezi sunt innebuniti dupa o noua jucarie electronica. Este vorba de asa-numitul "ceas-ou", programat sa imite un organism viu. Cu timpul, daca il "ingrijesti" cum trebuie, din "ou" trebuie sa "iasa" un "pui", care, la randul lui, are nevoie de ingrijire: o serie de operatiuni computerizate ii asigura "existenta".

Jucaria trebuie "hranita" la timp, trebuie "facut curat dupa ea", dimensiunile sale mici ii permit copilului sa nu se desparta de ea nici un minut. Daca toate operatiunile sunt indeplinite la timp si in mod corect, "puiul" "traieste", "creste", amintindu-i stapanului de existenta sa prin "piuit". Daca acesta uita de el sau face o greseala, "puiul" poate sa se "imbolnaveasca" si chiar sa "moara".

Pesemne ca aceasta "noutate" va aparea si la copiii rusi. Ea va inlocui jucariile-insotitor gen "cubul lui Rubik" sau jocurile electronice de buzunar. Poate ca deja se joaca cu ea copiii "noilor rusi" *. Ciudata jucarie. Un fleac inofensiv, o bagatela, un breloc intra cu omul in relatii complexe de interdependenta si aproape iubire. Un mecanism artificial, lipsit de viata, devine parca un partener de joc autonom al omului, acesta avand suflet nemuritor ! Aceasta este, desigur, pura iluzie, inchipuire, dar tocmai aceasta este esenta jocului.

* Este vorba de clasa celor care au facut averi considerabile, din afaceri mai mult sau mai putin curate, dupa caderea comunismului. (n. tr.)

Cum de a fost indragit pana оntr-atat de copii ? Explicatia "oficiala" este urmatoarea: ea a inlocuit cainele sau pisica, acestea nemaifiind acceptate intr-o familie japoneza a zilei de azi; dar ea nu reprezinta oare si un fel de simbol al copilariei din ziua de azi, al instrainarii, al singuratatii copilului de la oras, plasat in lumea lipsita de suflet a masinilor si care cauta in aceasta lume o mangaiere si un prieten ?...

4) Frica de lume

Rupt de natura vie, copilul orasului contemporan traieste intr-o lume a masinilor, unde pulseaza, scanteiaza si te orbesc luminile artificiale si ecranele, unde se schimba caleidoscopic imaginile electronice; unde duduie automobilele; unde urla sistemele de semnalizare sonora; unde piuie computerele; unde totul in jur suna, zumzaie, bubuie, suiera; unde radioul si televizorul zi si noapte vorbesc, canta, urla, ameninta cu glasuri omenesti, "traiesc" alaturi de oameni si ii sorb in viata lor artificiala si fara de Dumnezeu.

Copilul, desigur, se adapteaza la lume, cum spun savantii, dar ce alternative are ? Adaptandu-se, el percepe insa lumea ca pe ceva dusmanos si infricosator.

Psihologii care se ocupa in mod special de aceasta problema au elaborat un test. Copilului (elev in scoala primara) i se dau o carioca rosie si una neagra si i se propune sa coloreze trei cercuri. Primul cerc simbolizeaza "clasa" din scoala, cel de al doilea simbolizeaza "spatiul de joaca" si cel de-al treilea simbolizeaza "orasul" (sau "lumea"). Culoarea rosie semnifica predominanta binelui, culoarea neagra cea a raului. Cu patru ani in urma (lucrarea este scrisa in 1997 - n. tr.), pe toate desenele culoarea rosie era mult mai bine reprezentata. Chiar daca "clasa" mai era vazuta si in "negru", "lumea" aparea totusi buna; iar in ziua de azi, aproape toti copiii (opt copii din zece) vad "orasul/lumea" in negru, rau, amenintator.

Tocmai prin acest fapt explica medicii cresterea proportiei de dereglari psihice la copii. Ei spun ca au aparut o multime de copii nevrotici, care traiesc intr-o stare de teroare cvasi-permanenta. Aceasta frica este numita "frica obsesiva".

Vor zice unii: pai bine, copiii s-au temut intotdeauna, de intuneric, de pilda: pare-se ca in noi preexista o cunoastere subconstienta a faptului ca intunericul este raul, iadul, taramul demonilor, iar lumina este binele, Dumnezeu. Copiii se tem si de moarte, ca de o taina necunoscuta si infricosatoare.

Psihologii insa vorbesc anume despre frica obsesiva, de masa, inaintea lumii inconjuratoare. Consecinte si simptome medicale ale acesteia sunt: envrezisul, defectele de vorbire, ticurile nervoase. Ei au constatat, oricum, ca aceasta nevroza afecteaza nu doar copiii din familii "defavorizate"; copiii "noilor rusi" sunt afectati de ea chiar in mai mare masura. Sociologii considera ca acest fapt este legat de criminalitatea "business"-ului contemporan: copilul unui om de afaceri aude deosebit de frecvent convorbiri legate de crime, torturi, rapiri de copii. Oricum, informatiile de natura sa trezeasca groaza nu-i ocolesc nici pe colegii lui de generatie din familii obisnuite.

Dezvoltandu-se, devenind constanta, aceasta frica il face pe copil pasiv, timorat, nehotarat sau, dimpotriva, agresiv. Cateodata, ambele aspecte se asociaza, conform imaginii despre lume care se formeaza la copil. Astfel, jocul preferat al unui baietel de sase ani, vesnic panicat, timid, era urmatorul: zile intregi, facand pe politistul, tortura pe scaunul electric un Mickey Mouse din plus.

Inaintea copilului apare problema: daca e sa incerci sa birui frica, ei bine, cum s-o faci ? Raspunsul cel mai la indemana este foarte simplu - sa devii tu insuti fioros.

5) "De ce sunt atat de cruzi ?"

Dupa cum scriu ziarele, in Rusia sunt astazi circa 100.000 de copii asociati in grupari criminale de sine statatoare. Zeci de copii au devenit ucigasi. Crimele nemotivate, stranii, savarsite de catre grupe de copii de 10-12 ani, poarta amprenta unei deosebite cruzimi, a unei veritabile ferocitati. Printre micii criminali se afla si copii care provin din familii foarte instarite, obisnuiti sa nu duca lipsa de nimic.

Aceste date dau marturie despre extrem de profunda pervertire morala a intregii noastre societati. Daca mai adaugam la ele si deprecierea fizica a scolarului din ziua de azi (potrivit statisticilor, el este ceva mai slab si cantareste cu 5 kg mai putin decat cel de aceeasi varsta cu zece ani in urma), dereglarile psihice si profunda sa pervertire ni se infatiseaza infricosatorul tablou al viitorului Rusiei.

Parintii se mahnesc adesea, vorbind despre fiul sau fiica lor: "Cat e de crud(a) cu noi! Cat e de nesimtitor si nepasator fata de suferinta noastra, de viata noastra!"

Sentimentui caracterului exceptional, irepetabil, al fiecarei personalitati umane este, in mod vizibil, dintru inceput sadit in firea noastra. Reactia copilului curat, nepervertit, la suferinta straina este intotdeauna vie si profunda. La fel se intampla si in ce priveste moartea. Copilul doreste ca toti sa aiba parte de bine si de bucurie. Cine nu stie cat de neplacute sunt pentru el povestile cu sfarsit nefericit! Insusi gandul ca cineva a suferit si n-a primit, in cele din urma, mangaiere (o mangaiere pe masura intelegerii constiintei copilului) starneste un adanc cutremur in sufletul lui.

De aceea, oamenii cu experienta in predarea din cadrul scolilor de duminica * stiu ca nu trebuie povestite copiilor nici vietile mucenicilor-patimitori si cu atat mai mult nu trebuie descrise amanuntele patimirilor lor - mai bine li se povesteste despre drepti, sfinti, ostasi, stareti, facatori de minuni.

* In Rusia, religia nefiind materie de invatamant, exista pe langa biserici asa-numitele "scoli de duminica", in cadrul carora se face educatie religioasa pentru copii. (n. tr.)

O fetita de cinci ani, crescuta pe langa biserica (fiind fiica de prescurareasa), a auzit pentru prima oara viata lui Alexie, omul lui Dumnezeu: cum a murit si zacea in sicriu, iar parintii abia atunci au aflat ca acel sarac, acea sluga era iubitui lor fiu pe care il pierdusera !... Dar fata nu intelegea ceva. Ea a refuzat sa accepte un asemenea sfarsit si intreba cu insistenta, la modul afirmativ: "Dar mama si tatal lui l-au luat din sicriu ?" Intr-adevar, de vreme ce l-au gasit, cum sa-l lase iar singur ? Acum inchipuiti-va ca acestei fetite sau alteia, sau unui baietel oarecare i se va povesti in fiecare zi despre omoruri, torturi, razboaie cosmice si totodata i se vor arata aceste lucruri - se va mai pastra oare simtirea infiorata a valorii si irepetabilitatii absolute a vietii fiecarui om ? Nu, ci mai degraba isi va insusi ideea (care se formeaza o data cu sentimentul fricii obsesive) ca viata omeneasca nu reprezinta nimic, ca omul este o gaza care poate fi strivita sau un robot care poate fi "scos din priza". Copilul se va deprinde sa accepte moartea ca pe un lucru cumplit, Insa de domeniul cotidianului.

Dupa aceasta, insa, nu mai avem de ce sa ne miram ca nu-l mai misca oboseala mamei, sau durerea de cap a tatei, sau neputinta batraneasca a bunicii.

6) "Educatorul" copiilor nostri

Unde poate vedea copilul vremii noastre si crime, si violuri, si cadavre ciopartite ? Unde află el ce este un "sadic" sau un "pervers" ? Unde, in fine, poate vedea un mort iesind din groapa, un monstru cumplit, un demon ? Desigur, la televizor.

Aceste scene si acesti eroi umplu "thriller"-urile americane cu care - in pofida firavului protest al parintilor, sau in lipsa lor, sau impreuna cu ei - se delecteaza adolescentii rusi.

Apanajul fratilor si surorilor mai mici sunt, inca, "desenele animate". Cateva generatii de copii au crescut cu "desene animate". Pentru unii, desenul preferat era "Floarea purpurie" (ceva in genul "Frumoasa si Bestia" - n. tr.), pentru altii "Ceburaska" (in spiritul lui "Miaunel si Balanel" - n. tr.). Copiii din ziua de azi se uita la "desene animate" care seamana cu niste filme de razboi.

Intr-un articol pedagogic se face o comparatie interesanta intre niste vechi eroi ai "desenelor animate" si alti eroi, actuali: este vorba de testoasele ninja si de Ceburaska si prietenii sai. Daca Ceburaska seamana cu un copil simpatic si naiv, testoasele sunt mai degraba niste "baieti duri" care, facand ordine si reinstaurand dreptatea, "caftesc" la adversari in dreapta si in stanga - ei evoca nu o ceata de copii, ci o banda de tineri. Daca strengariile lui Ceburaska si ale prietenilor sai, chiar ei insisi apartin unei lumi luminoase si calde, testoasele traiesc si actioneaza intr-o cu totul alta lume, intunecata si cumplita, unde "gasca" eroilor se opune armatelor de partizani ai raului...

Nu incape discutie: "cunostinta" cu asemenea personaje il ajuta pe copil sa se "adapteze" mai repede si sa intre in lumea eroilor din filmele de razboi si a "thriller"-urilor "pentru aduiti": maniaci asasini, supermani zburatori si vampiri.

Vampirii (un film de "desene animate" se numeste chiar "Micul vampir"), monstrii, stafiile, vizitatorii din cosmos (in realitate, demoni) intra de pe "micile ecrane" in constiinta sarmanilor nostri copii, care adesea nu este protejata de nimic. Abundenta terifiantului toceste, in cele din urma, sensibilitatea si, ca urmare, copilul insusi vrea de-acum sa guste senzatii noi, mai tari. Tocmai acesta este modul in care actioneaza in om patima: ea cere hrana noua, are nevoie de tot mai mult si mat mult. Si iata ca pe adolescent nu-l mai sperie si nu-l mai misca de-acum maruntaiele scoase si cadavrele ciopartite.

Totui incepe prin dezvoltarea, in stadiul "desenelor animate", a unei nevroze persistente: caci copilul, spre deosebire de adult, inca nu distinge precis artificialul de realitate. El reactioneaza in mod sincer si violent la imaginea teatrala - de desen animat - cinematqgrafica, nerecunoscand defel caracterul conventional al acesteia.

Nu intamplator, atunci cand sunt anchetati parintii de catre medicii psihiatri cu privire la principala cauza a panicilor copilului, acestia scriu: "Desenele animate".

7) Copiilor le place sa imite

Prescolarii si scolarii mici fac cunostinta cu viata intr-un mod foarte activ. Specialistii in psihologie infantila spun ca copiii de aceasta varsta traiesc nu una, ci cateva vieti: si pe cea proprie, si pe cea a eroilor din povesti si din "desenele animate" din acelea care afla rasunet in sufletul impresionabil al copilului. Astfel, ei tind spre o traire maximala a evenimentelor.

Foarte mult depinde aici de educatori si mai inainte de toate de parinti. De ei depinde pe cine si in ce privinta vor imita copiii lor. Oare va fi "Micul vampir", sau Mickey Mouse, ori, mai tarziu, extraterestrul-superman ?

Desigur, este atragator sa devii puternic, un om de care se tem toti, in stare sa faca ce altii nu pot face - de pilda, sa pluteasca liber, ca o pasare, deasupra pamantului, sa dea foc lucrurilor cu privirea !... Cum sa nu...

Un baiat din Moscova iubea "desenele animate". Inchipuirea lui a fost aprinsa de catre un serial de "desene animate" despre ursuletii-gummy: acesti ursuleti puteau face sarituri dibace si inalte prin copaci, pe case s.a.m.d. La inceput, baietelul sarea prin apartament: "Sunt un ursulet-gummy ! Sunt un ursulet-gummy !" Si iata ca s-a suit, o data, impreuna cu alti copii, pe acoperisul unui bloc de saisprezece etaje. Copiii isi faceau de cap. Deodata, baietelului nostru i-a trecut prin cap ca ar putea, la fel ca ursuletii indragiti, sa sara pe acoperisul vecin: doar ei faceau exact la fel. Cativa pasi pana la margine si...

De aici reiese ca a dezvolta imaginatia copiiilor aratandu-le supereroi este un lucru foarte periculos.

Dar vai, nici aceasta intamplare tragica nu-i va face pe parintii copiilor mici sa scoata cablul televizorului din priza.

8) Periculos pentru sanatate!

Pe langa toate cele aratate mai sus, "micul ecran", inaintea caruia familiile din ziua de azi isi petrec aproape in intregime timpul liber, aduce prejudicii neindoielnice sanatatii fizice si psihice a copiilor. Specialistii in psihiatrie si psihologie infantila presupun ca principalele boli ale copiilor secolului XXI vor fi cauzate de televiziune si computere.

leromonahul Anatolie (Berestov), doctor in stiinte medicale, explica detaliat modul in care televizorul dauneaza sanatatii copiilor.

In primul rand, cinescopul produce o iradiere care conduce la dereglari neuro-somatice in organismul copilului: in urma acestei iradieri, sistemul nervos al acestuia se epuizeaza rapid. In al doilea rand, sederea prelungita in fata ecranului de televizor (ca si in fata computerului sau chiar a cartii, daca copilul stie deja sa citeasca) conduce la tulburari astenonevrotice: din pricina sedentarismului se deregleaza functionarea intestinului, din organism se elimina defectuos produsii de catabolism (toxinele rezultate din metabohsmul organismului - n. tr.), si copiii se imbolnavesc frecvent. Cel mai mult ies in evidenta insa tulburarile psiho-emotionale legate de actiunea informationala a televiziunii asupra organismului copilului. S-a observat ca la copiii obisnuiti sa stea la televizor le slabeste memoria; ei asimileaza mai greu, nu se pot concentra la ore; sufera de insomnie; devin agitati, irascibili, suparaciosi. Se inrautatesc si relatiile cu parintii, оndeosebi daca acestia Ie cer sa se desprinda de televizor.

Acest lucru nu trebuie sa ne mire, caci televiziunea inrobeste sufletul, manifesta o actiune hipnotica. Nu numai copilul, ci si adultul, care are un psihic mai putemic si mai rezistent, este incapabil sa se opuna acestei actiuni, chiar daca el recepteaza in mod critic ceea ce vede. Televiziunea codifica prin diverse mijioace, voluntar sau involuntar, comportamentul copilului sau adolescentului - il determina sa traiasca dupa legile lumii ecranului.

9) Pervertirea moralitatii

Parintele Anatolie da marturie, in calitate de medic, despre cazuri de infarcte si crize de hipertensiune survenite in fata "micului ecran": oameni inaintati in varsta incearca o mare tensiune emotionala urmarind intamplarile de pe ecran: traiesc cu adevarat o viata straina. Copilul, asa cum am spus deja, delimiteaza cu greu imaginarul de realitate. Lui ii este si mai usor decat adultului sa se scufunde in lumea iluziei; si intrucat aceasta viata este mult mai interesanta si mai bogata in intamplari decat viata sa proprie, cea de zi cu zi, el prefera viata imaginarului. In fata ecranului, el pierde simtul realitatii si se cufunda intr-o stare stranie de somnambulism, care aminteste betia. Dupa cum graieste zicatoarea ruseasca, "cel beat si cel adormit nu gandesc gandul lor". Dar al cui ?...

Viata televizorului, in care copilul traieste sentimente atat de putemice, i se pare acestuia mai "adevarata" decat cea autentica. Revenind, in mod obligat, din lumea iluziei, el isi vede existenta in culori cenusii si plicticoase, iar apropiatii sai i se par neinsemnati si jalnici.

Nici chiar adolescentul nu intelege de ce il atrage atat de mult televizorul, de ce ii place sa priveasca filme despre violenta si desfrau. In viata, totul este insipid - acolo totul este plin de senzatii tari. Principalul insa este ca atunci cand privesti esti transportat - acolo, unde tot ce e rau, tot ce e ascuns in suflet, toate patimile ascunse, refulate sau nestiute, capata hrana si spatiu de desfasurare.

"Gadiland" aceste patimi, televiziunea favorizeaza pervertirea copilului. Aratandu-i violenta chiar si in "desenele animate", infatisandu-i scene de desfrau, cruzime sau viata de placeri, televiziunea trezeste in sufletui copilului patimile maniei, desfranarii, invidiei, lacomiei. Filmele de actiune il invata sa-l dispretuiasca pe cel slab, il forteaza sa adopte nu numai un anumit mod de viata, ci si o atitudine fata de oameni, obraznica si lipsita de jena, incompatibila cu modestia retinuta si, cu atat mai mult, cu smerenia crestina.

Eroii de pe ecran fumeaza si beau atat de "fain" si de semet, ii trag pe sfoara cu atata dibacie pe adversari, se bat cu atata neinfricare, imbratiseaza femei atat de frumoase, gonesc cu atata viteza in masini de lux ! Si codul este acceptat de bietul suflet. El va cauta si in viata reala satisfacerea patimii iesite la iveala. Si ce-l mai poate opri ?...

10) Idolul casei

Este dureros faptul ca oamenii au devenit dependenti psihologic de televizor. Deschizi si trec, la prima vedere, intristarea si plictiseala. De aceea, daca televizorul se strica deodata, este o catastrofa: se asterne o liniste neobisnuita, inspaimantatoare si iese la iveala faptul ca membrii familiei sunt despartiti sufleteste. De-acum insa, pentru aceasta eventualitate, stau, aproape in fiecare casa, cate doua-trei televizoare: se strica unul, dam drumul la altul.

Exista familii in care televizorul este deschis in zorii zilei si toata viata se scurge "in umbra lui": dupa serial vin stirile, dupa aceea nu stiu ce emisiuni despre "probleme la ordinea zilei", programe "de autor", apoi iar stiri, alt serial, nu stiu ce show, "Roata norocului", filmul de actiune si uite ca a trecut ziua... Copilul este de fata, absorbind in sufletul sau receptiv hrana antiduhovniceasca pe care i-o indeasa pe gat idolul casei.

Folosind aceasta hrana fara discernamant, telespectatorii isi pierd treptat individualitatea, se niveleaza, se depersonalizeaza. Dupa expresia unui oarecare sociolog, gratie televiziunii se formeaza un nou tip antropologic, cu un nivel intelectual si moral scazut.

De obicei, copiii sunt profund atrasi de televizor in familiile in care sufera de aceasta patima adultii. In aceste familii, televizorul devine adevaratul stapan al casei, autoritatea suprema, cel mai drag membru al familiei "domnul Televizor" (asa se numeste un articol consacrat lui in ziarul ,,Moscova ortodoxa"). Acest idol contemporan ocupa locul de cinste in "coltul frumos" * si, atunci cand toti membrii familiei se aduna in jurul lui ca la rugaciunea de seara, urzeste o iluzie a tihnei si iubirii reciproce.

* Astfel este numit in Rusia, in mod traditional, coltul cu icoane. Intentia ironic-amara a autorului este evidenta. (n. tr.)

In anii din urma, "domnul Televizor" a inceput sa fie concurat in activitatea de inrobire a sufletelor de copii de catre "domnul Computer".

11) Computerul "in sine"

Multi credinciosi, mai ales din generatia carunta, nutresc fata de orice computer o groaza superstitioasa: unii socotesc aceasta "masina inteligenta" un fel de instrument al lui Antihrist, altii afirma ca in el "e cuibarit dracul" si ca locuinta in care se afla un computer e spurcata. Chiar si un computer scos din functiune li se pare de spaima. Acesti oameni sunt categoric impotriva oricarei intrebuintari a computerului, mai cu seama pentru nevoile Bisericii...

Computerul este, insa, doar o masina, un obiect, "lucru de maini omenesti"; si, ca din orice lucru, se poate face din el un idol - cum si este, de altfel, pentru unii programatori. De asemenea, ca si alte produse ale progresului tehnic, nu este in sine nici bun, nici rau. Bun sau rau il poate face vointa omului - depinde de modul in care folosim aceasta inventie complexa.

Meditand asupra acestui fapt, preotul Serghei Maruk, autor al unui articol despre computere din revista "Cuvantul ortodox", remarca in mod just ca si cu un instrument atat de simplu si folositor asa cum este lopata se poate omori un om.

In zilele noastre, pare-se, deja nu ne mai putem descurca fara a intrebuinta computerul ca instrument practic in toate sferele vietii sociale; si nu avem unde fugi de acest fapt - vremea merge inainte, si astazi, de pilda, bibliotecile din intreaga lume trec, deja, la intrebuintarea computerelor in locul cataloagelor - altfel ne-am ineca in marea hartiilor. Si cartile sunt editate cu ajutorul computerelor - altfel, munca de editare ar fi de cateva ori mai inceata...

Si totusi, ar fi de dorit copiilor sa se tina mai departe de aceste "masini inteligente". Influenta lor vatamatoare asupra sanatatii fizice a omului nu sufera indoiala, si nici un fel de ecrane protectoare nu sunt in stare sa apere complet de iradierea vatamatoare. Nu degeaba s-au stabilit in toata lumea norme de timp pentru lucrul pe computer. Medicii stiu bine ca toti "computeristii" au un nivel net scazut al leucocitelor in sange - este afectata, adica, functia de aparare a organismului, scade rezistenta la imbolnaviri.

Un medic moscovit cu douazeci si cinci de ani de experienta in munca sa a realizat o serie de experimente cu ajutorul unui sistem terapeutico-diagnostic bazat pe "metoda Foil" pentru a elucida modul in care obiectele inconjuratoare influenteaza starea fizica a omului. Materialist convins, el a aflat lucruri uluitoare: s-a aratat ca apa sfintita si untdelemnul de maslu normalizeaza indicatorii organelor bolnave. Apoi, in conditiile unei "tovarasii" prelungite cu computerul scade puternic imunitatea, lasand organismul lipsit de aparare, in special in fata afectiunilor oncologice si a altor "boli ale secolului". Fiul acestui medic, adolescent, pasionat de jocurile pe computer, convingandu-se de acest fapt in urma experimentelor, s-a lasat de "jocul cu moartea". Acest lucru il povesteste tatal sau.

Insa pe langa vatamarea pricinuita sanatatii trupesti, computerul poate vatama si sufletui omului - mai ales pe cel de copil.

Este bine cand copilul creste intr-o familie ortodoxa, imbisericita, cand sufletul lui este aparat de ingradirea Bisericii, de tainele ei, de rugaciunea ei de Maica... Dar daca nu ?

Daca unui suflet joaca pe computer nu-i pricinuieste o vatamare insemnata, pentru altul ea poate reprezenta o doza de otrava mica, dar mortala.

12) Jocurile pe computer

Computerul nu este doar un instrument ajutator in diversele ramuri ale activitatii umane; pe el ne putem si juca. Multe jocuri copilaresti: "X si O", "vaporase", "leapsa", "hotii si vardistii" si altele asemenea pot fi, pare-se, "transpuse" in "creierul" computerului si copilul se poate juca fara a sari, fara a alerga, fara hartie si creion - doar apasand pe butoane si urmarind desfasurarea jocului pe ecran. Aici nu este nevoie de tovarasi dejoaca, tovaras-partener este masina, computerul adica: te joci pe el, in el si cu el. Cu doi-trei ani in urma, multi scolari moscoviti erau nedespartiti de niste cutii plate: jocurile electronice de buzunar. Intrand in orice vagon de metrou puteai zari printre pasageri un copil, stand jos sau in picioare, cufundat in joc si nebagand in seama nimic din jur. Sfarsitui partidei - pierdere sau castig - nu insemna ca jucaria era varata in buzunar. Jocul continua, intrucat jucatorul era, neindoielnic, stapanit de patima. Se zice ca unii copii, prin antrenament neintrerupt acasa, la scoala, pe drum, au ajuns la un inalt nivel de maiestrie in aceste gen de joc si aproape ca nu mai pierdeau.

Jocurile pentru computerul mare, de birou, sunt si mai atractive. Tentativele parintilor de a-si smulge fiul sau fiica de la joc se soldeaza adesea cu scandaluri cumplite, crize de isterie, convulsii - iata puterea impatimirii. A-l desprinde pe copil de televizor tot este mai usor: si cel mai oribil, mai dezgustator film, tot are un sfarsit. Jocul pe computer insa poate continua la infinit: pierzand, vrei sa castigi; iar castigand sa obtii un rezultat si mai bun. Spre deosebire de "simplutele" jocuri de buzunar, cele "adevarate" sunt foarte diverse. Mat mult, conform spuselor specialistilor, la fiecare doi ani programele lor sunt imbunatatite (si pot fi imbunatatite la nesfarsit), iar pretul ramane acelasi, in vreme ce jocurile vechi se ieftinesc considerabil. Si-ti da mana sa nu te joci ?

Jocurile electronice complicate, mai ales cele create pe principiul "vanatorii" sau "luptei", ii absorb pana intr-atat pe adolescenti, incat acestia uita de orice pe lume.

Un cunoscut savant si publicist ortodox, V. Trostnivcov, compara, in articolul "Monstrii pentru cei mici", jocurile pe computer cu niste "narcotice pentru copii": in vechea Rusie, tarancile fara minte bagau in gura copilasilor carpe cu zeama de mac; copilul, sugand narcoticul, dormea linistit, iar mama putea sa se ocupe de gospodarie. Acum, medicina stie clar ca un asemenea fapt nu are cum sa nu se reflecte asupra viitorului copilului. "Insa si mai amarnice repercusiuni - scrie V. Trostnicov - vor avea asupra lui monstrii electronici care-l implica in rafuielile lor."

13) Impatimirea

Impatimirea este o stare a sufletului, care il face pe acesta o adevarata jucarie a patimilor. Se produce o completa vlaguire a sufletului, desi jucatorului (sau celor care il observa) i se pare uneori ca este concentrat si calm.

Aceasta stare infricosatoare si primejdioasa poate prinde in ghearele ei pe oricine isi ingaduie sa se delecteze jucandu-se.

Dostoievski, in romanul "Jucatorul", realizeaza portretul, uimitor prin veridicitatea sa, al unei femei batrane, in varsta de saptezeci si cinci de ani, cuprinsa de patima jocului: aceasta patima "elibereaza" patimile care dormitau in ea, pare-se, dinainte - mai intai de toate mania si lacomia. lata despre ce este vorba: o boieroaica moscovita, cu un picior in groapa, tintuita de fotoliul de invalid, calatoreste intr-o statiune balneara nemteasca. I se arata cazinoul in care se joaca la "ruleta". La inceput, batrana ii urmareste curioasa pe jucatori, apoi mizeaza si ea. Mizeaza pe "zero", pierde. Iarasi mizeaza si iarasi pierde. Inca o data "zero" si bila trece iarasi de caroul fatal... Dar iata, in sfarsit, iese si "zero" - a castigat! Batrana intra intr-o stare de puternica agitatie.

"Doamne, intarziem ! Acum invart ruleta ! Mizeaza, mizeaza ! se agita batrana. Nu te lalai, mai repede ! isi iesi ea din fire, imbrancindu-ma din toate puterile.

- Dar pe ce sa mizez, bunico ?

- Pe zero, pe zero ! Iarasi pe zero ! Mizeaza cat mai mult! Cati bani avem cu totul ? Saptezeci de galbeni ? N-are rost sa-i crutam: mizeaza cate douazeci de galbeni o data.

- Veniti-va in fire, bunico ! Cateodata nu iese zero si de cate doua sute de ori la rand ! Va asigur ca o sa pierdeti tot capitalul.

- Minti, minti ! Mizeaza ! Uite ca suna acul! Stiu eu ce fac - batrana ajunsese sa tremure de frenezie. (...)

- Le jeu est fait! (Jocul este facut!) striga crupierul. Roata se invarti si iesi treisprezece. Pierduseram !

- Iar ! Iar ! Iar ! Mizeaza iar ! - tipa batrana. De acum nu m-am mai impotrivit si, strangand din umeri, am mizat inca douazeci de galbeni. Roata se invarti indelung. Batrana pur si simplu tremura urmarind roata. "Nu cumva crede ca o sa castige din nou zero ?", am gandit eu, privind-o cu nedumerire. Pe fata ei stralucea incredintarea nestramutata ca va castiga, dimpreuna cu asteptarea ferma ca acum, acum, se va auzi strigatul: zero ! Bila se opri intr-un carou.

- Zero ! striga crupierul.

- Vezi ! ! ! se intoarse catre mine, triumfand frenetic, batrana."

Se intelege ca acesta a fost doar inceputul. Demonul jocului, atatandu-si jertfa, si-a batut joc de ea. Cum era de asteptat, batrana, dupa un castig consistent, a continuat sa joace pana ce a pierdut intreaga avere, banii pe care contau rudele ei.

Aceasta este patima. Daca jocul nu are miza in bani, miza tot exista: locul unei patimi - lacomia - este luat de alta patima - trufia. Aceasta dicteaza "dorinta de victorie" - chiar daca joci cu masina.

Orice fel de joc de noroc - la fel si jocurile pe computer - atata laturile intunecate ale firii noastre pacatoase.

Asadar, ce se petrece cu sufletul de copil, cand este cuprins de patima jocului, daca nici un om batran, cu experienta vietii, nu poate sa se opuna acestei patimi ? Atunci cand copilul se lupta cu monstrii de pe ecran, sau pur si simplu "impusca rate", el este cuprins de o emotie puternica ce ii rascoleste intreaga fiinta. In el prinde viata tot ce este mai rau; starea lui se apropie de cea a unui posedat.

Jocul pe computer, cu impatimirea pe care o naste, cu imprevizibilitatea sa, cu hazardul care domneste in el, reprezinta - conform justei observatii a aceluiasi V. Trostnivcov - o ocupatie tipic infernala, demonica. "Asadar, pentru ce loc isi pregatesc copiii acei parinti care Ie cumpara jocuri electronice ?" isi incheie el, printr-o intrebare retorica, studiul.

14) Ce se intampla cu sufletul ?

Un baietel inteligent, rosu in obraji, sta la birou. Muscandu-si buza si tinandu-si degetele pe tastatura complexei masinarii, el nu-si desprinde privirea incordata de pe ecranul pe care misuna imagini marunte. Baietelul este prins de joc. Este in casa, nu afara. lar pe ecran nu este nimic ingrozitor sau indecent. Adultilor le convine situatia. Ei pot chiar sa vina din cinci in cinci minute si sa-si priveasca fiul: nu vad insa decat exteriorul, trupul. Dar ce se intampla in acest timp cu sufletul ?

El petrece departe de Dumnezeu, de parinti, de viata cea adevarata. Este stapanit de minciuna si patimi. Traieste intr-o lume inexistenta - in nimic. Emotiile sale atat de profunde s-au iscat pe un loc pustiu. Se produce, in general, acelasi lucru ca la vizionarea unui tele- sau videofilm. Exista totusi o deosebire de principiu. Specificul jocului pe computer face din om nu un spectator pasiv, ci o persoana care intervine in mod activ. Si acesta traieste, actioneaza, nu in lumea noastra, ci in alta - iluzorie.

lar lumea aceasta se conformeaza unor legi primitive si nemiloase, carora jucatorul este obligat sa li se supuna. El ia hotarari prestabilite de catre programator. Potrivit convingerii parintelui Serghei Maruk, autor al unui articol despre computere, astfel este realizata programarea in constiinta copilului a anumitor deprinderi si stereotipuri comportamentale.

Ce anume introduc jocurile pe computer in constiinta copilului ? O conceptie despre lume lipsita de Dumnezeu.

In primul rand, aceste jocuri presupun o atitudine pozitiva (aproape familiara) fata de lumea demonilor - lume populata de monstrii "extraterestri", de vampiri, de roboti ucigasi si alte dracii. Prin insusi acest fapt este incalcata bariera pe care Dumnezeu a oranduit-o intre om si duhurile cazute. Unele jocuri (de pilda "Star Wars" si altele) au un caracter demonic manifest.

In al doilea rand, jocurile ii invata pe copii sa traiasca dupa legile acestei lumi demonice, unde "invinge" cel mai puternic, cel mai viclean, cel mai necrutator. Personalitatea umana inceteaza sa mai insemne ceva in aceasta lume; ea este receptata nu ca semen, nu ca si chip al lui Dumnezeu, ci ca "adversar potential" sau "material de constructie".

Anumite jocuri "de inteligenta" (de pilda, "Civilisation") le dau jucatorilor posibilitatea de a-si dezvolta o nemarginita sete de putere de a instaura (tot in aceasta lume iluzorie) o noua ordine mondiala, pregatindu-le astfel constiinta pentru venirea lui Antihrist.

Autorii cartii "Lupta cu fiara" definesc jocurile pe computer ca "magie tehnotronica" comuniune cu duhurile rele prin mijiocirea tehnicii computerizate. Nu este de mirare ca pana si cele mai inofensive, aparent, dintre aceste jocuri distrug pe neobservate psihicul, duc la imbolnaviri nervoase si chiar la indracire.

15) "Daca as fi vrajitor..."

Sloganul potrivit caruia jocurile pe computer ar dezvolta intelectul constituie un mit de mult timp spulberat in literatura medicala si in cea religioasa ortodoxa. Conform justei observatii a lui V. Trostnivcov, aceste jocuri il plaseaza pe copil intr-o lume puternic simplificata, condusa dupa cateva reguli exacte, in timp ce in stiinta si in orice activitata umana "vie" este necesara nu o panoplie de algoritmi, ci intuitie creatoare.

Se considera ca jocurile pe computer dezvolta imaginatia. In privinta acestui lucru nu este greu sa cadem de acord. Dar ce bine aduce el ?

O imaginatie bogata este socotita insusire a unui suflet inzestrat. Educatorii o stimuleaza si o dezvolta in fel si chip.

Un bunic inteligent povestea cu indignare ca, la orele de istorie, micutul sau nepot dimpreuna cu ceilaiti copii sunt pusi sa se joace de-a oamenii primitivi - sa-i imite, alergand prin clasa, dand din maini si scotand sunete nearticulate, ca animalele... Copiii, desigur, erau foarte multumiti...

In unele scoli au fost introduse "pauze" pentru meditatie.

Copiii sunt pusi in mod constant sa isi inchipuie si sa reprezinte ceva. Si daca "meditatia" este un produs al atractiei generale din ultimii ani catre ocultism, tema de toti stiuta "daca as fi vrajitor" este dezvoltata, de treizeci-patruzeci de ani, de o generatie dupa alta de scolari.

Copiilor din familii ortodoxe nu Ie vine usor in scolile din ziua de azi. Ei trebuie sa fie neclintiti si plini de barbatie pentru a rezista multimii ispitelor. Astfel, o fetita ortodoxa de noua ani a scris in compunerea despre , "vrajitor" urmatoarele cuvinte: "Eu cred in Dumnezeu. N-am vrut si nu vreau sa fiu vrajitor, fiindca aceasta este un pacat..."

Oare este bine sa-si inchipuie cineva ca este vrajitor, stapan al lumii, al oamenilor si al stihiilor ? Sau superman puternic, care restabileste dreptatea si pedepseste pe raufacatori ? Sau frumoasa care si-a intalnit printul ?... In feluritele intorsaturi ale jocului imaginatiei ies la iveala si se dezvolta felurite patimi - asta-i tot.

Nu are importanta nici macar ce ne imaginam. Sfintii Parinti invata ca nu este de folos sa ne inchipuim nici macar privelisti inalte si sfinte. Ei interzic cu desavarsire orice slabiciune fata de visare.

Pentru firea cazuta, visarea este insa atat de placuta ! Visarea o atrage prin subconstient sa se abandoneze fara rezerve in torentul patimilor, sa se "odihneasca", sa "uite", sa "viseze"... Si in aceasta visare strecoara, vai, pacatul tot ce doreste.

Sa nu credem ca omul copil sau adult s-a deprins sa iasa din lumea trezviei si a simtirii realitatii in lumea iluziilor doar de ieri-alaltaieri, o data cu aparitia televiziunii si a computerelor. Nu, el a stiut sa faca asta dintotdeauna: cu atat mai bine cu cat s-a aflat mai departe de aripile Bisericii.

16) Visatorii

"...El se gandea cat de bine ar fi fost sa traiasca impreuna cu prietenul pe malul unui oarecare rau; apoi, peste acel rau i se construieste in inchipuire un pod, pe urma o casa uriasa cu un balcon atat de inalt ca de acolo se poate vedea chiar Moscova; si acolo bea seara ceai in aer liber, meditand la oarecare lucruri placute. Apoi, visa ca merge impreuna cu Cicikov in societate, in trasuri luxoase, si acolo ii farmeca pe toti cu purtarile lor alese; iar Suveranul insusi, afland de minunata lor prietenie, ii face generali"...

Da, este Manilov din "Suflete moarte". Tipul clasic de visator. Portret al unui suflet bolnav, stapanit de patimile slavei desarte si trandaviei. Gogol arata cu mare maiestrie felul in care imaginatia lui neinfranata de nimic construieste singura, sub ochii nostri, o lume paruta, iluzorie.

Si iata inca un visator inveterat, patimas, care deja nu mai poate trai in lumea reala. Este vorba de eroul "Noptilor albe" ale lui Dostoievski. Exemplul lui ne poate ajuta sa intelegem multe lucruri.

Visarea ia nastere in chipul unui "sentiment obscur", unei "dorinte ademenitoare". Daca realitatea nu o impiedica (prin vreun zgomot ori vreo vizita), inchipuirea incepe sa lucreze: "Un nou vis - o noua fericire ! O noua doza de otrava subtila, voluptuoasa !" Sufletul cade intr-o stare ciudata de epuizare, lipsita de repaos - stare asemanatoare cu a drogatilor. El devine jucaria patimilor - a slavei desarte si a patimii dezmierdarii (voluptatii). Visatorul lui Dostoievski isi imagineaza ca este poet incununat de slava, participand eroic la evenimentele celebre ale istoriei, amant fericit, sarutandu-si cu pasiune iubita. El confunda lumea imaginata cu cea reala; in cea dintai traieste cu adevarat, in cea de-a doua doar exista. Trairile sale sunt insa atat de intense, incat tocmai viata imaginata i se pare autentica. Si iata ca respiratia i se intretaie, pulsul i se accelereaza, "din ochi ii tasnesc lacrimi", "obraji palizi, umeziti... ard..." ;

Cat de cumplita este aceasta stare ! Cat de putin seamana ea cu starea de luare-aminte intru trezvie, de concentrare, de liniste si pace sufleteasca, proprie nevoitorilor ortodocsi !

17) Realitatea fictiva ("virtuala")

Citirea de romane favorizeaza jocul autonom al imaginatiei. Fara aceasta hrana, imaginatia se epuizeaza. Si mai puternic actioneaza asupra imaginatiei, mai ales la copii, receptarea prin auz. Cine nu cunoaste atractia copiilor fata de "povestile infricosatoare", pe care le-ar asculta la nesfarsit, tremurand de groaza !

lata descris felul in care batrana doica povesteste astfel de istorii unui baietel care inca nu stie sa citeasca (Iliusa Oblomov, din faimosul roman al lui Goncearov):

"Copilul, cuprins de o groaza necunoscuta, se lipi de ea cu lacrimi in ochii. Fie ca era vorba de morti care se sculau in miez de noapte din morminte, sau de jertfe care se chinuiau in robia vreunui monstru, sau de ursul cu picior de lemn... perii copilului se zbarleau pe cap de groaza; inchipuirea de copil acum ingheta, acum se aprindea; el incerca o stare chinuitoare, de o durere dulce; nervii se intindeau ca niste strune." Rezultatul delectarii cu istorii de groaza este urmatorul: "Inchipuirea baiatului fu populata de spectre infioratoare; teama si intristarea pusera stapanire pentru mult timp, poate pentru totdeauna, pe sufletul lui. El se uita cu mahnire imprejur, vazand in viata numai rau si nenorocire"...

Si mai puternic rascoleste sufletul receptarea prin imagini a terifiantului (prin televizor); etapa urmatoare este participarea la intamplarile imaginate. Cum este posibil acest lucru ? In vis ? Nu numai. In jocurile pe calculator ? Da.

Imaginati-va ca visatorului i se da posibilitatea sa vada si sa simta cu adevarat, cu toate organele de simt, lucrurile la care viseaza. Nu este nevoie decat sa se conecteze la un anumit senzor ca sa devina una cu masina si sa aleaga butonul. Vrei sa simti o teroare care-ti ingheata sufletul, sa te ascunzi de monstri etc. ? Apasa pe butonul "groaza". Vrei "sa iubesti si sa fii iubit" ? Apasa pe "dragoste" sau "sex". Vrei sa iei parte la evenimente istorice ? La care ? Poftim: "Cruciadele", "Noaptea Sfantului Bartolomeu", "Waterloo" ?... Vrei sa fii "dumnezeu" ? Apasa pe buton si...

Tocmai aici duce noua distractie pe computer - "realitatea virtuala". Cu ajutorul ei, visatorul poate experimenta orice trairi, care-i sunt inaccesibile sau interzise in viata reala. De ce sa te lupti cu patimile, cand este asa de usor si placut sa li te supui ? De ce sa refuzi o delectare accesibila si "inofensiva" ?... In curand, la "realitatea virtuala" vor avea acces si copiii nostri. Aceasta constitute un pericol inspaimantator pentru suflet.

In cartea "Numarul fiarei", ieromonahul Anatolie (Berestov) da urmatoarele date: "Potrivit aprecierii savantilor japonezi, catre anul 2 000, volumul vanzarilor de noi tehnologii legate de lumea realitatilor virtuale va atinge valoarea de 10 trilioane de yeni, fapt care va atrage dupa sine o veritabila revolutie, similara cu cea nucleara, cosmica, informationala, sexuala." Se poate presupune ca noua delectare ameninta cu pieirea duhovniceasca o parte insemnata a omenirii.

Ea il cufunda in mod absolut pe om in lumea desfatarilor si patimilor. Mai mult, ea ofera creatorilor de programe posibilitatea de a dirija pe deplin psihicul omului, de a-i programa comportamentul, modul de viata, gandirea. Cine va profita de aceasta posibilitate ?...

18) Demonii

Bineinteles, va profita in primul rand vrajmasul neamului omenesc - diavolul. El utilizeaza pentru scopurile sale nu numai "realitatea virtuala", ci si oricare descoperiri tehnice: de pilda, televizorul si computerul, starnind in sufletul omului adult sau copil patimile care dormitau, indemnandu-l sa pacatuiasca cu gandul, lucru cu nimic mai bun decat pacatul cu cuvantul sau cu fapta. Totusi, nu masinile sunt vinovate ca noi pacatuim cu gandul. Cain a savarsit pacatul uciderii de frate, insa mai inainte pacatuise cu gandul - l-a zavistuit pe Abel cel drept. (Facerea 4, 5) Ce cale a trebuit sa strabata gandul pizmasului pentru a ajunge la hotararea de a-si ucide fratele ? Si ce premerge pizmei, care este deja un pacat ? Si este oare cu putinta sa oprim gandul care a inceput deja sa se miste pe calea pierzarii, care duce de la cugetarea intamplatoare pana la hotararea de a pacatui cu fapta ?

La aceste intrebari ne raspund Sfintii Parinti din vechime, care ne-au lasat o invatatura amanuntita despre ganduri.

Fie ca muncim, fie ca mergem pe strada, fie ca stam in casa, daca in acest timp mintea noastra petrece in nelucrare inseamna ca se indeletniceste cu gandurile. Acestea manjesc constiinta cu inchipuiri, imagini, amintiri nefolositoare, desarte, chiar vatamatoare si pacatoase. Acestea impiedica gandirea sa urmeze un curs corect, nu ne lasa sa meditam si sa ne rugam in tihna...

Daca nu ne tinem mintea in frau, mai ales capacitatea ei imaginativa, gandurile pun stapanire pe ea cu desavarsire, si omul inceteaza sa ia aminte la lu- crurile cu care se indeletniceste sufletul sau. In acest mod traiesc foarte multi oameni. Intre timp, potrivit cuvintelor Prea Cuviosului Isihie al lerusalimului, "demonii obisnuiesc sa vorbeasca cu sufletul prin ganduri, ascunzandu-se in spatele acestora, si il invata la rau". lar noi ne dam de buna vote in stapanirea puterii demonice care ne manjeste si ne pangareste constiinta, inima, pentru a pune stapanire in chip desavarsit pe vointa noastra.

19) Cum pune gandul stapanire pe suflet

La inceput, in minte apare momeala - o oarecare inchipuire sau gand, care vine in minte in mod independent de vointa omului. Not putem sa nu ne oprim atentia asupra acestui gand - el va disparea, fiind inlocuit de altul. Daca insa ingaduim mintii sa staruie asupra gandului sau inchipuirii care a batut la usa ei (Sfintii Parinti numesc acest lucru "a cerceta gandul"), atunci are loc impreunarea cu gandul.

Se intampla ca omul, cercetand gandul si hotarand ca este pacatos, sa il respinga, intrebuintand o anumita incordare a vointei. El poate insa consimti sa primeasca gandul care a aparut, sa se invoiasca cu el, lucru care reprezinta deja un pacat evident cu gandul.

Noi pacatuim cu gandul tocmai in acea etapa cand inca putem respinge gandul, si totusi il primim. Unul dintre Sfintii Parinti a spus: "Nu poti impiedica pasarea sa zboare, dar poti sa o impiedici sa-si faca siesi cuib acolo ori dincoace." Dar hai sa zicem ca pasarea si-a facut cuib: omul a ales pacatul. Ce se intampla in continuare ?

Dupa aceasta, gandul pune stapanire pe inima noastra, ca si cum ar robi-o - acest stadiu este numit de altfel al inrobirii sufletului. Se intampla ca mintea, atrasa de gandurile cele viclene, ca o corabioara in voia vanturilor si a valurilor, deja sa nu-si mai poata veni in fire.

Gandul care a pus stapanire pe sufletul nostru, s-a inradacinat in el si a devenit pentru el ca o deprindere, se numeste patima. Patima este intretinuta de noi ganduri aduse de vrajmasul si hranita de imaginatia noastra.

O astfel de viata care urmeaza patimilor duce la pieirea sufletului. De aceasta stare ne putem izbavi doar pe calea unei pocainte profunde si sincere...

19) De unde vin gandurile si cum sa ne luptam cu ele

Sfintii Parinti raspund: gandurile vin de la diavol, de la firea cazuta si de la lume.

Dostoievski, marele psiholog, a zugravit adesea oameni aflati sub stapanirea gandurilor. De pilda, in romanul "Adolescentul" exista un episod curios. Unul dintre eroi, Versilov, observa in sine o dedublare interioara. "Ca si cum ar sta langa tine un ralter ego_", povesteste el celor apropiati. "Tu esti intelept si chibzuit, dar celalalt vrea neaparat sa faca langa tine vreo absurditate (...) si deodata bagi de seama ca tu insuti vrei sa faci acelasi lucru (...) oarecum, vrei fara sa vrei." In continuare, el recunoaste ca in timp ce vorbea a inceput sa-l sacaie gandul ca daca ar lua vechea icoana a familiei si "ar da cu ea de soba, chiar de coltul acela", ea s-ar despica in doua. Versilov isi continua monologul, face cunoscuta hotararea sa de a porni in calatorie si deodata sare, inhata icoana si o sfarama de coltul sobei ! "Fata lui palida se inrosise cu totul, aproape se impurpurase, si fiecare trasatura de pe chipul sau incepuse sa tremure."

Este limpede ca intr-un asemenea caz gandul este insuflat de demon - pana intr-atat este de salbatic, urat, inexplicabil. Vechii nevoitori, pustnicii, al caror trup era smerit prin postirea de multi ani si lipsa contactelor cu lumea exterioara, aveau de infruntat cel mai adesea gandurile demonice.

Gandurile vin si de la firea cazuta. De pilda, omul deprins sa-si rasfete pantecele este biruit adesea de dorinta de mancaruri si bauturi gustoase.

In fine, oamenii din lume sunt supusi cel mai adesea atacului gandurilor de la lumea inconjuratoare.

Spre deosebire de pustnici, noi primim tot timpul impresii din exterior: vedem ceva, auzim ceva, simtim ceva... lar pentru ca gandul sa apara nu trebuie prea mult; el vine pe neasteptate, pe negandite, ramane sau pleaca, schimbandu-se cu altui, si tot asa la nesfarsit. Folosind o comparatie patristica, ne putem reprezenta acest fenomen prin urmatorul tablou:

Prin ferestrele deschise ale unei camere intra si ies pasari, astfel incat necontenit se aude galagie si falfait de aripi. Multe dintre pasari raman in camera si isi fac cuib in ea, astfel incat ramane foarte putin loc liber. In cuiburi tipa puii, totui e murdar de gainat, intunecat, zgomotos si infricosator...

Daca aceasta camera este imaginea sufletului nostru, care sunt "ferestrele" prin care intra in ea impresiile din lumea exterioara ?

Sfintii Parinti numesc simturile - vazul, auzul, mirosul, pipaitui, gustul - ferestre ale sufletului, prin care acesta comunica cu lumea exterioara. "Prin ele - se spune in cartea rRazboiul nevazut_ - sufletul iese in afara, gusta din lucrurile care cad sub cercarea fiecarui simt, se desfateaza si din inmanuncherea lor isi alcatuieste un cerc de dezmierdari si placeri." Asadar, prin "ferestrele" simturilor, in sufletul omenesc intra si cate o imagine necuviincioasa, si cate un cantecel obsedant, si indeobste tot felul de intipariri (impresii) pacatoase. Acestea se cheama in-tipar-iri, tocmai pentru ca nu trec fara sa lase urmari: tot ce vedem, auzim, simtim, lasa in suflet o amprenta.

Aceste amprente se acumuleaza in memorie, pervertesc imaginatia, dau o "hrana aducatoare de moarte" visarii, prefac inima omului intr-un vas spurcat a toata necuratia.

Din pricina ca "ferestrele sufletului" nostru sunt deschise cu credulitate in fata lumii inconjuratoare, ca nu stim sa ne infranam curiozitatea si nu luam aminte la noi insine, mintea noastra este ocupata mai mereu de ganduri.

Am spus mai sus ca este indispensabila o anumita sfortare a vointei pentru a ne izbavi de gandul care incearca sa ne robeasca sufletul. Ce fel de sfortare este aceasta ?

Cum sa nu gandesti, cand oamenii gandesc ? Cum sa nu-ti amintesti si sa nu visezi, cand oamenii isi amintesc, isi inchipuie si viseaza ? Ne putem interzice acest lucru ?

Nu putem izgoni gandul decat inlocuindu-l cu altul. Este de dorit, fireste, ca acesta sa fie inalt si sfant. Daca exista obiceiul meditatiei evlavioase, atunci inchipuirea nu este un obstacol, ci un bine. Astfel, pe Sfantul Ignatie Briancianinov, vederea unui arbore despuiat de frunze, iarna, il "mangaie cu nadejdea innoirii sufletului"... Exista insa si ganduri obisnuite, cu care nu este pacat daca ne ocupam in timpul liber. Astfel, Sfintii Parinti au poruncit sa cugetam la lucruri concrete: cum sa cladim o casa, sa facem o soba, sa coasem o haina, sa pregatim de mancare s.a.m.d.

Un mijioc verificat de lupta cu gindurile este descoperirea lor - destainuirea acestor ganduri tainice unui povatuitor duhovnicesc incercat. Sfintii Parinti au scris multe despre folosul descoperirii gandurilor, care-si pierd astfel puterea vatamatoare. In manastiri (de pilda, la Optina) era obiceiul descoperirii zilnice a gandurilor inaintea batranilor duhovnicesti.

Mirenii care duc viata de trezvie si iau aminte la starea lor launtrica isi descopera gandurile duhovnicului la spovedanie. Se considera ca nu e necesar sa marturisim toate gandurile care ne vin in minte, nici nu este cu putinta (ele vin si pleaca cu miile), trebuie descoperite acelea care ne urmaresc cu o deosebita insistenta, mai ales daca le primim (lucru despre care am vorbit in capitolul anterior)...

20) Putem apara copilul ?

Intr-o biserica din Moscova tocmai s-a terminat slujba. Un baietel de sapte ani, care ajuta la slujba in altar, sta langa pangar si discuta serios, interesat, cu un tovaras de varsta sa. Despre ce ? Poate ca isi indeamna prietenul sa calce mai des pe la biserica ? Sau ii explica felul in care este construita biserica ?... Vai: el povesteste despre nu stiu ce biorobot special - nu jucarie, nu erou de "desene animate".

Cu toate acestea, in casa baietelului nu exista televizor, parintii lui sunt credinciosi, oameni imbisericiti, niciodata nu i-ar cumpara vreo jucarie "infricosatoare". De unde are atata experienta si atractie in privinta unui lucru pe care apropiatii se straduie din rasputeri sa il excluda din viata lui ? Inseamna ca a vazut la colegi, la scoala, pe afara, s-a interesat...

In lumea de azi este greu sa-ti pazesti sufletul neintinat. Scriitorul V. Krupin scrie: "Mergi pe strada, ridici ochii: toata strada este plina cu reclame de desfrau si imbogatire rapida; deschizi televizorul - in el sunt demonii care propovaduiesc violenta si inchinarea la vitelul de aur; deschizi ziarul: barfe, vulgaritati, scandaluri, amoruri. Ce sa facem ?..."

Sfintii Parinti ne dau la aceasta intrebare un raspuns complet: trezvie si infranare. Atunci cand Prea Cuviosul Ioan Colov a fost intrebat cum alunga el gandurile, acesta a raspuns: "Eu ma aseman unui om ce sade sub un copac inalt si vede ca se apropie de el multime de fiare si de serpi; daca nu poate sa Ie stea impotriva, se urca in copac si se mantuieste. Asa si eu, linistindu-ma in chilia mea, vad gandurile rele care se scoala asupra mea; atunci cand nu pot sa Ie stau impotriva, alerg la Dumnezeu prin rugaciune si ma mantuiesc."

Intelegand ca "materialul" pentru gandurile pacatoase ni-l furnizeaza, mai inainte de toate, lumea cazuta, sfintii nevoitori stiau sa zavorasca ferestrele sufletului, ferindu-le de impresii intamplatoare. In Pateric este o istorisire pilduitoare despre un pustnic care a fost silit, la chemarea episcopului, sa mearga intr-o cetate mare. Dupa ce s-a intors, fratii l-au intrebat: "Cum e cetatea ?" El a raspuns: "In afara de episcop, n-am vazut acolo pe nimeni" si, vazand nedumerirea fratilor, a lamurit: "M-am silit sa nu ma uit la nimeni."

Tocmai asa, in duhul Sfintilor Parinti, rezolva problema apararii sufletului si V. Krupin: "Ce sa facem ? Desigur, sa ne straduim sa nu ne uitam la televizor, sa nu citim ziare, sa privim reclama ca pe o pata colorata pe garduri sau cladiri si sa ne rugam..." Desigur, acest sfat este adresat in primul rand adultilor. Dar copiii ?

Putem, in ziua de azi, sa izolam copilul inocent de draciile care ne inconjoara din toate partile ? Foarte greu. Chiar daca il retragem din scoala si il educam acasa (lucru care este departe de a fi accesibil tuturor), parintii nu-l vor pazi astfel de multimea impresiilor vatamatoare.

Ce este de facut ? Sa-i povestim copilului despre modul in care actioneaza gandul ? Despre patimi ? Sa-l chemam la nevointa trezviei ? Sa-l punem sa mearga pe strada cu ochii lasati in jos, ca un monah ?...

21) Antidotul

Acum, slava Domnului, exista literatura pedagogica crestina, si parintii se pot familiariza cu principiile acestei pedagogii. Ne vom opri asupra unei singure probleme, careia ii este dedicata, de altfel, cartea noastra: cum poate fi ajutat copilul sa isi pastreze sanatatea fizica si psihica in lumea contemporana tehnologizata ? Cum poate fi prevenita actiunea impresiilor care otravesc sufletul, fara a face din copil un "mos", fara a-l lipsi de jocurile copilariei si de alte placeri ? Cum, in fine, sa-l crestem asa incat sa devina un om sanatos sufleteste, moralmente, fara a-i transforma viata intr-o serie de interdictii ?

Substanta care opreste actiunea otravii sau ajuta organismul sa lupte impotriva ei se numeste antidot. Ce bine ar fi sa-i administram copilului un asemenea antidot care sa-l ajute sa respinga tot ce este vatamator de suflet, iar noi sa scapam de grija !

In capitolul despre simturi am spus ca putem izgoni gandul, inlocuindu-l cu altul. Daca sufletul copilului este otravit de impresii vatamatoare, nu Ie putem oare inlatura sau atenua prin alte impresii folositoare ? Astfel de impresii bune, folositoare de suflet, pot constitui acel antidot sufletesc pe care-l cauta parintii contemporani.

Specialistii in psihologia copilului au remarcat de multa vreme ca acesta este mai mult emotiv decat logic; el isi aminteste sentimentele, nu faptele: si impresia unei intamplari adesea neinsemnate ii ramane uneori imprimata in memorie pentru toata viata. Numeroase evenimente petrecute cu mult timp in urma ne raman in memorie numai pentru ca au fost insotite de o puternica miscare a sufletului: fie ca am fost socati de ceva, sau profund raniti, fie ca, dimpotriva, am intalnit intelegere si dragoste acolo unde nu ne asteptam. Iar impresiile bune primite in casa parinteasca, prin comuniunea cu parintii, sunt pentru noi o mare comoara.

Asadar, sa inlaturam impresiile vatamatoare prin altele, bune si folositoare de suflet. Sa cautam pentru copiii nostri antidoturi bune.

22) Educarea bunelor deprinderi

De ce, in vreme ce un scolar se invoieste cu bucurie sa incerce "gustul" fumatului si bauturii, altul refuza fara nici un regret ? De unde apar fetele in prezenta carora prietenii si prietenele nu indraznesc sa spuna lucruri urate ? De ce intr-o gasca vesela de adolescenti se gaseste cate unul care sa se uite la ceas, avand grija sa ajunga la timp acasa ?

Este evident ca acesti copii au fost educati sa se comporte in acest fel. Fie de frica pedepsei parintesti, fie din deprinderea ascultarii si infranarii, ei pot sa se abata de la rau. Calea educarii bunelor deprinderi este, fara indoiala, preferabila.

In literatura patristica exista o comparatie graitoare: "Deprinderile dobandite in copilarie sunt asemenea cu slovele sapate in scoarta copacului tanar: acestea cresc impreuna cu el, se maresc si devin adesea chiar o parte a lui." S-a scris mult despre folosul adus de bunele deprinderi. "Obisnuinta este o a doua natura", graieste zicatoarea. Exista si o alta vorba inteleapta: "Trandavia este maica tuturor relelor." Este foarte bine daca micutui este deprins, din frageda copilarie, sa nu petreaca in nelucrare. Aceasta naste si obiceiul de a sta ceasuri intregi la televizor, si impatimirea de jocurile pe computer, chiar si visarea.

De aceea, este bine daca parintii pot, atunci cand copiii nu sunt la scoala, sa le umple timpul cu ocupatii utile si interesante. De pilda, rucodelia (lucrul manual).

Noi intrebuintam acest cuvant in sensul sau larg, asa cum este folosit el in literatura patristica. Rucodelia (lucrul de mana, lucrul manual) reprezinta un efort fizic, proportional cu puterile fiecaruia, ce are ca scop folosul sufletesc. lar scopul consta, mai inainte de toate, in izbavirea de trandavie si nelucrare, despre a caror nocivitate am vorbit deja.

Indeletnicirea cu o "rucodelie" simpla si monotona (cum ar fi impletirea de cosuri sau funii si lucrarea gradinii de zarzavat) ajuta vechilor nevoitori sa-si adune mintea, nu-i lasa sa se imprastie de ganduri si sa petreaca in rugaciune neincetata. Si nu numai celor vechi.

Prin anii 1950, intr-una din manastirile rusesti se nevoia un monah care in timpul liber (cand nu era la ascultare sau la slujbe) cosea si desfacea la loc cearceaful de plapuma... El eraun adevarat nevoitor si rugator. Pentru noi, oamenii obisnuiti, indeletnicirea lui poate parea un mod lipsit de sens de petrecere a timpului; poate ca unora Ie va smulge un zambet ironic. Din acest exemplu, putin cam socant pentru cei ca noi, se vede insa limpede ca principalul in "rucodelie" nu este rezultatul exterior.

"Rucodelia" nu este o "munca" (intelegand prin aceasta ceea ce facem pentru a castiga painea cea de toate zilele), intrucat scopul ei este nu folosul trupesc, ci acela sufletesc. In "rucodelie" este important nu atat rezultatul exterior, cat cel interior. Spunem aceasta pentru ca, pazindu-i pe cei mici de trandavia cea pierzatoare si stricatoare, trebuie sa-i deprindem tocmai cu "rucodelia"; si sunt multe lucruri in gospodarie pe care parintii nu le lasa in seama copiilor tocmai pentru ca au in vedere rezultatul exterior. "Mai bine fac singura !", spune mama, cateodata, cu un oftat, strangand in urma baietelului jucariile imprastiate sau nelasandu-si fetita sa spele vasele. Intr-adevar, este mai usor (si mai de calitate !) sa faca adultui aceste lucruri, dar pentru copil este mai util invers.

Desigur, adevaratul scop al "rucodeliei" trebuie sa fie cunoscut doar parintilor - copiii trebuie sa fie convinsi ca efortul lor este necesar in familie, ca ei ajuta cu adevarat.

Dupa cum ne arata experienta a numeroase familii, copiii mici ajuta cu placere mamei la bucatarie. mai ales la gatit, si mai ales daca se gateste ceva special, gustos, festiv. Pe copii - fapt binecunoscut - nu-i poti desprinde de la aluat. Fetele pot fi deprinse cu "rucodelii" femeiesti: cusut, brodat (la inceput pentru papusi), mai apoi la tricotat. Baietelul poate fi pus la treburi de tamplarie pe langa gospodarie. Dorinta de a ajuta adultilor este o dorinta foarte valoroasa si ea trebuie stimulata pe toate caile. Si prajiturile pe care le-a copt fetita pentru prima oara n-au decat sa fie grosolane si rele la gust, iar scaunelul facut de baietel n-are decat sa fie mai putin reusit decat daca ar fi fost mesterit de tata: acestea nu trebuie sa constitute motive pentru a-i expedia pe copii: "Las' ca facem noi mai bine !"

In unele familii, mamele cultiva impreuna cu copiii (chiar si in conditii de apartament) plante decorative sau comestibile. Cei care au fericita posibilitate de a-l scoate pe copii vara din oras (la vila, la tara) ii repartizeaza acestuia un mic razor in gradina pentru ca el, cultivand in mod independent pamantul, sa invete a se purta in chip serios si responsabil cu lumea zidita de Dumnezeu.

Este foarte important ca fiecare copii sa aiba in familie indatorirea sa permanenta: o ascultare, cum se spune in manastiri. Aceasta poate fi pentru cei mai mici indatorirea de a-si strange jucariile; mai tarziu, cand copilul este mai mare, sa-si faca patul; si mai tarziu sa aspire in apartament, sa ude florile, sa cumpere la timp paine pentru familie s.a.m.d. Aceste indatoriri, fireste, nu trebuie sa fie excesiv de multe - mai bine una, dar indeplinita cu strictete.

In familiile cu multi copii, pe umerii celor mai mari poate fi pusa raspunderea de a se ingriji de cei mai mici. Si iarasi este mai bine daca acest lucru este realizat nu sub forma de "insarcinari disparate", ci ca ascultare constanta, nestramutata: plimbarea de fiecare zi cu fratiorul sau surioara, sau indeletnicirea, seara de seara, cu o oarecare "rucodelie"... Copiilor mai mari li se poate da, de exemplu, sarcina de a-si lua fratii mai mici de la "gradinita", ori (daca acestia sunt deja scolari) de a verifica daca si-au facut temele s.a.m.d.

In unele familii ortodoxe, copiilor le este incredintata in intregime intretinerea animalelor de casa - pesti, sau pisica, sau caine. Se intampla ca adolescentul sa refuze sa-si piarda vremea dupa terminarea orelor si sa se grabeasca acasa, pentru ca acolo il asteapta cainele, pe care nimeni, daca nu vine el, nu il va scoate la plimbare. Desigur, toti membrii familiei nu trebuie sa vada in animalele de casa niste jucarii pe care, dupa ce te-ai distrat cu ele, poti sa le arunci, fiindca nu-ti mai trebuie, ci niste zidiri ale lui Dumnezeu incredintate ingrijirii noastre.

23) Educarea simturilor

Vorbind despre mijioacele prin care putem apara simturile copilului de impresiile vatamatoare, vrem sa incepem cu natura. Aceasta constitute un minunat antidot impotriva influentei "civilizatiei masiniste", care otraveste trupul si sufletul.

Si sufletul de copil se poate umple de impresiile bune capatate in urma contactului cu natura. In vremea plimbarii, mama va atrage atentia copilului asupra curgerii anotimpurilor. Ea ii va arata cum cad toamna frunzele in parc, cum zapada acopera pamantul iarna, cu cata veselie renaste parcul primavara. Desavarsirea formei si albeata curata a zapezii, puterea cu care nazuieste spre viata firul de iarba sau mugurele primavaratic si multe, multe alte bogatii ale naturii vii - totul poate sa-i procure copilului bucurie si sa-l educe, invatandu-l sa-L cunoasca in zidire pe Ziditor. Raul care curge tihnit, paraul limpede, norii si stelele de pe cer, fertilitatea pamantului... Viata insectelor, a pasarilor...

Observarea vietii naturii, stiintele naturale constituie o ocupatie care nu doar ca nu este pacatoasa, ci poate fi evlavioasa si folositoare. Multi dintre nevoitorii pentru dreapta-credinta (de pilda, Sfantul Teofan Zavoratul) recomandau mirenilor sa dea de citit propriilor copii in loc de romane carti de stiinte naturale, ca fiind instructive si indemnand la eviavie fata de Ziditorul.

Natura predispune la meditatii inalte, duhovnicesti. Sfantul Ignatie Briancianinov are o minunata meditatie pe aceasta tema, "Livada in vreme de iarna", unde numeste natura "carte data spre citire lui Adam celui intai zidit", care "cuprinde in sine cuvintele Duhului, asemenea Dumnezeiestilor Scripturi". Astfel, in livada inzapezita putem deprinde "invatatura despre invierea mortilor" - numai sa stim privi...

Parintii - mai ales de prescolari, oricat ar fi de ocupati, nu trebuie sa-si crute puterile si timpul in ce priveste plimbarile impreuna cu copiii. Lasand deoparte posibilitatea de "a lua aer", plimbarea reprezinta un contact cu copilul, realizat in conditii placute si interesante. Varsta sub sapte ani este "vremea de aur" pentru educarea sufletului, cand copilul este inca deschis fata de aduiti si crede cu multa usurinta spusele lor. Lectiile de viata primite de la parinti in cursul unor asemenea plimbari raman, de regula, intiparite in memorie pentru toata viata.

Este important si faptul ca prin contactul cu natura copiii invata sa-si cunoasca si sa-si iubeasca Patria. Sub ochii nostri are loc ceea ce s-ar putea numi americanizarea fortata a intregii noastre vieti la nivel social si moral. Copiii contemporani incep sa se rusineze de faptul ca sunt rusi si privesc cu invidie catre Occident.

Parintii ortodocsi nu dau, uneori, acestei probleme atentia cuvenita, considerand ca educatia patriotica este o reminiscenta a epocii comuniste. Lucrurile nu stau insa asa. Sfantul Ioan de Kronstadt, cu sufletul patruns de durere pentru Rusia aflata in deriva, graia in anul 1907 tntr-o predica: "Amintiti-va ca Patria pamanteasca, dimpreuna cu Biserica ei, este pridvorul Patriei Ceresti. De aceea, iubiti-o fierbinte si fiti gata sa va puneti sufletul pentru ea, ca sa mosteniti dincolo viata vesnica."

Cum poate fi insuflata copilului mic dragostea fata de Patria pamanteasca ? Prin dragostea fata de Biserica Ortodoxa, fata de natura Patriei, de istoria Patriei. Se poate incepe putin cate putin.

Se stie ca micutilor Ie place sa se joace. Ei - dupa cum considera specialistii in pedagogie, jucandu-se, invata sa cunoasca lumea si se elibereaza de tensiunea emotionala. Pronuntandu-se impotriva jocurilor pe calculator, psihologii, medicii, preotii nu sunt contra jocului ca atare - ei sunt contra unui anumit gen de jocuri, care submineaza sanatatea copilului si ii influenteaza in mod negativ intelectul si psihicul. Pentru copil, jocurile sunt intr-adevar indispensabile - insa jocurile de miscare in aer liber: "leapsa", "de-a v-ati ascunselea", "ratele si vanatorii", "hotii si vardistii"... Si jucariile bune.

Jucariile au suferit mari schimbari in ultimii ani - acest lucru este observat de catre toti parintii. Papusile s-au schimbat: in locul papusii-"fiice", papusa eu aspect de copil, fetitelor li se ofera "Barbie", papusa cu aspect de femeie formata, cu un intreg arsenal cosmetic si garderoba la moda. Mamele baga de seama cu neliniste ca prin Barbie, Cindy si alte asemenea, fetitelor li se propune un model de urmat. Jucariile favorite ale baieteilor sunt masinutele si soldateii. Acestia din urma au fost, mai nou, inlocuiti de catre fiinte fantastice americane si japoneze: "supermani", "roboti", "testoase ninja" eroi din filmele de "desene animate". Unele dintre ele sunt atat de terifiante (coiful cu coarne, mana-cleste, expresia bestiala a chipului), ca pe ambalaj este tiparit in engleza urmatorul avertisment: "Pentru copii nu mai mici de cinci ani!"

Este foarte important cu ce fel de jucarii se joaca fiii nostri: caci jucariile le umplu lumea interioara. Preotul Artemie Vladimirov spunea intr-una din convorbirile sale cu parintii si cu copiii: "Arata-mi, copile, jucariile tale; spune-mi pe care dintre ele Ie numesti prieteni, si mi se va descoperi o buna parte din viitorul tau. Daca tovarasii tai sunt rtestoase_ americane lipsite de mila e una, si daca sunt bravi husari, infanteristi, calareti pe cai albi este altceva." Se pare ca si jucariile il invata pe copil sa isi iubeasca Patria.

Fireste, este lesne de observat ca "testoasele" si alte fapturi asemenea lor se vand la orice chiosc, la orice colt, in vreme ce soldateii de moda veche... ia-i de unde nu-s ! Acesta este un motiv pentru a incerca sa captivam mintea copilului cu povestiri despre luptele ostirii binecredincioase, despre barbatia si marinimia ostasului ortodox, despre marile capetenii crestine...

Citirea cartilor de istorie despre viata si petrecerea evlaviosilor nostri stramosi, a domnitorilor binecredinciosi, a eroilor si nevoitorilor ortodocsi va ajuta educarea dragostei de Patrie in copil. Pe primul loc, se intelege, vor fi vietile sfintilor nostri, ale nevoitorilor bunei-cinstiri.

Astfel, copilul va capata treptat notiunea Patriei adevarate, a Patriei vii. Aceasta notiune poate constitui, la timpul ei, un antidot impotriva dorintei de "dolce vita" dupa model occidental.

Un antidot bun contra vulgaritatii "culturii de masa" ("soap operas", filme de groaza si de actiune, show-uri muzicale si jocuri), contra vatamatoarei muzici "rock", poate deveni pentru copiii nostri adevarata arta de inalta clasa.

Nu este vorba numai de arta bisericeasca. Desigur, este foarte bine daca micutul asculta din frageda copilarie numai cantari duhovnicesti, vede numai icoane si i se citeste numai literatura aghiografica. S-au observat insa ca o astfel de educatie "sub clopot de sticla" poate, cu vremea, sa-si arate un revers neplacut: contrastul dintre lumea in care traieste copilul si realitatea inconjuratoare se poate dovedi prea mare. Nimerind in mediul scolar sau al tovarasilor de joaca si reprezentand o oaie neagra printre copiii de varsta sa, copilul se va simti frustrat si se va revolta impotriva parintilor, apoi si impotriva Bisericii...

Fara indoiala, merita sa-i familiarizam pe copii cu cele mai valoroase mostre ale artei lumesti, pentru a educa in ei gustul estetic. Despre folosul pe care il aduce sufletului aceasta arta intr-o anumita etapa de formare a personalitatii au vorbit staretii Optinei,

Daca se pune problema ce carti sa citeasca micutul, este bine ca acestea sa nu fie numai carti de povesti. Cate comori sunt in poezia pentru maturi a secolului al XIX-lea, pe deplin accesibile receptarii si invatarii pe dinafara de catre copii ! Copilul sa fie familiarizat cu cadentele versului nostru clasic, sa invete a pricepe imaginile poetice. Si cate teme interesante pentru discutiile cu copiii nu ofera poezia !

Fericiti sunt copiii din acele familii in care exista obiceiul ca toti sa se adune laolalta si sa citeasca felurite carti bune cu glas tare. Timpul pe care il pierd adultii cu aceasta indeletnicire este compensat de uriasul folos pe care ea il aduce copilului si intregii familii. Pentru aceste lecturi sunt potrivite numeroase productii ale literaturii clasice universale. De pilda, in Familia Imperiala (este vorba de familia tarului - n. tr.) erau alese, in vederea acestor lucrari coleclive, nu doar bucati din Sfanta Scriptura - se citea si din Dickens, si din Walter Scott, si din Turgheniev...

Tablourile cu teme biblice si istorice, peisajele, tablourile de gen pot fi analizate impreuna cu copiii nu doar in galeriile de arta, ci si rasfoind albumele de arta. Iar principalul il constituie muzica clasica serioasa. Copilul trebuie deprins cu ea din primii ani de viata; astfel, ea va deveni mai tarziu cel mai bun antidot contra muzicii "pop" si "rock". Adolescentii care frecventeaza salile de concert recepteaza orice "metale" cu mult calm, lasandu-se foarte putin atrasi de ele - cel mult in semn de protest, daca parintii exagereaza cu educatia "clasica".

As vrea sa-i sfatuiesc pe toti parintii sa-si dea copiii sa invete muzica de la o varsta frageda: fie sa cante la un instrument, fie sa cante intr-un cor. Coruri de copii exista acum pe langa multe scoli de duminica *. lar adevarata educatie muzicala, studiile facute in scoala de muzica, mai sunt utile si prin aceea ca li ocupa copilului mult timp, izbavindu-l de nelucrarea (trandavia) cea vatamatoare. Elevul scolii de muzica nu are timp de jocuri pe computer: in afara de lectii si plimbari, trebuie sa mai mearga si "la muzica", studiind suplimentar si acasa. Familiarizarea cu arta adevarata il face pe copil si mai selectiv cu privire la programele TV. * Din pacate, afirmatia aceasta este valabila doar pentru Rusia. (n. tr.)

24) Totusi, ce este de facut cu televizorul si computerul ?...

Vai, trebuie sa luam ca premiză acest fapt: televiziunea a intrat deja in viata copilului contemporan. A nu avea televizor in casa inseamna a fi prea diferit de norma general acceptata. Cat sunt de pregatiti pentru aceasta parintii ? Si inteleg ei oare ca in acest fel copiii lor se afla rupti de tovarasii lor de varsta ? Oare toti sunt in stare sa faca fata acestui fapt ? Sau calea aceasta este doar pentru cei mai stoici si curajosi parinti ?

In orice caz insa, toti parintii trebuie sa se straduie a reduce "contactul" copilului cu televizorul la minim (pentru pastrarea sanatatii fizice) si sa-l faca strict selectiv (pentru pastrarea sanatatii sufletesti).

S-a observat ca insisi copiii prefera ca in loc sa se uite in mod pasiv la televizor sa se ocupe cu alte in-deletniciri interesante care consuma timp si energie atunci cand au la indemana asemenea indeletniciri. De aceea, parintii prescolarilor n-ar trebui sa-si precupeteasca fortele jucandu-se cu copiii lor.

Mai tarziu, pe primul plan va trece o alta sarcina - selectarea judicioasa a emisiunilor TV. Aceasta preocupare - vizionarea programelor TV, luand in considerare prejudiciile aduse sanatatii copilului de catre iradiere, trebuie sa aiba un rost precis.

Nu este nevoie de mari eforturi pentru a intinde mana si a da drumul la televizor. De ce insa face asta omul (adult sau copil) ? Iata ceea ce este important. Masinal, din obisnuinta ? Din lipsa de altceva ? Pentru a se "deconecta", a uita de sine inaintea ecranului ? Spre a crea un fundal pentru alte preocupari ?... Nu, aceste motive nu pot fi considerate de catre parinti ca intemeiate si trebuie respinse ferm, folosindu-se autoritatea parinteasca.

Dar nu exista oare emisiuni TV folositoare ? Nu exista emisiuni stiintifice care dezvolta intelectul, starnesc apetitul pentru cunoastere si gandire autonoma ?... Emisiunile de popularizare a stiintei, care se ocupa de istorie, de arta, de stiintele naturii, nu numai ca nu dauneaza adolescentului, ci ii aduc si un anumit folos. Acelasi lucru se poate spune si cu privire la unele filme artistice si, desigur, la emisiunile religioase ortodoxe care au aparut in ultimii ani. Parintii trebuie doar sa selecteze aceste emisiuni, si sa Ie selecteze cu rigurozitate.

Astfel, intr-o familie ortodoxa, tatal deschide in seara zilei de duminica, impreuna cu fiica sa, programul TV pe saptamana urmatoare si, inarmandu-se cu o carioca, aleg impreuna emisiunile pe care le vor viziona. Daca ies prea multe, se face o selectie si mat stricta, avand ca baza o "limita" de timp determinata... Poate ca aceasta experienta li se potriveste si altora ?... Este foarte important ca televizorul sa fie deschis numai pentru a se viziona ceva anume, nu pentru a se pierde vremea in fata lui. Te uiti la ceva si inchizi imediat, fara a te lasa atras sa vizionezi si emisiunea urmatoare. Acesta este lucrul principal.

Parintii intelepti stiu sa puna si televizorul in slujba familiei. Pentru ei, el nu mai este "domnul Televizor", ci un umil ajutator. Imaginea vizuala este cea mai vie, cea care ramane cel mai usor in memorie. Limbajul vizual al artei cinematografice penetreaza pana in sufletul copilului. De aceea, este important ce se rosteste prin acest "limbaj".

Putem doar adauga ca interdictia parinteasca (daca cel mic vrea foarte mult sa vada o anumita emisiune, iar parintii stiu ca aceasta nu se cuvine defel) trebuie sa fie motivata fie si prin cele spuse despre televizor in cartea noastra. In orice caz, sarcina parintilor este sa explice intr-un mod accesibil copilului necajit ca nimic nu este pentru suflet lipsit de urmari si sa-l ajute a distinge ceea ce este rau de ceea ce este bun.

Nu trebuie sa fugim ingroziti nici de computer. Aici pot fi facute aceleasi recomandari ca si in privinta televizorului: limitarea stricta a timpului consacrat folosirii calculatorului si o atitudine judicioasa. In secolul computerizarii generale, cand computerele se afla chiar si in manastirile ortodoxe, a-l tine pe copil intr-o izolare artificiala fata de ele inseamna a complica pentru el viata "adulta" care ii sta in fata, studiile si, poate, activitatea profesionala. Oare merita sa-l retragem pe copil din scoala numai pentru ca acolo se deschide o clasa de informatica ?

Asadar, pentru ca el, avand acces la "masina inteligenta", sa nu se lase prins de patima jocurilor, au de jucat un rol si parintii, care sunt datori sa-i explice cu autoritate cum stau lucrurile: ca computerul nu este o jucarie, ci un instrument destinat activitatilor folositoare, si trebuie sa slujeasca la lucruri bune, nu spre vatamarea omului.

25) Educarea sufletului

Asadar, sa-l ajute pe copil a-si pastra sanatatea trupeasca si sufleteasca in lumea masinilor poate doar un sistem de aparare interioara. Construirea lui trebuie sa devina sarcina principala a parintilor contemporani care tin la binele copilului lor.

Mat inainte de toate, datoria lor sfanta este sa-i dea o orientare corecta in viata. Astfel, nici un fel de teleeroi nu vor deveni idolii sai si impresiile vatamatoare din lumea cazuta nu vor putea sa se joace in voie cu sufletul lui.

Pentru oamenii credinciosi, ortodocsi, singura orientare infailibila se intemeiaza pe poruncile lui Hristos. Numai bazandu-se pe acestea poate omul sa aprecieze in mod corect, duhovnicesc, tot ce se petrece cu el. Altminteri, acoperit de valurile propriilor patimi, nevazand in viata sa nici un sens mai inalt, el se ineaca in marea vietii, cufundandu-se din ce in ce mai mult in abisul pacatului.

Copilul provenit dintr-o familie ortodoxa primeste o educatie crestina corecta si impresii bune, folositoare de suflet, in primul si in primul rand in Biserica. Aici exista momente cruciale: alegerea corecta si la momentui potrivit a unui duhovnic pentru copil, problema posturilor si multe altele. Sa ne oprim asupra catorva dintre ele.

De pilda, cum sa facem interesanta si plina de bucurie viata copilului, fara a apela la televizor, jocuri electronice, "McDonald's"-uri si altele ca acestea ? Cum sa o umplem de continut duhovnicesc, fara a lipsi copilul de jocurile si recreerile cuvenite lui ?...

De parinti depinde sa arate copiilor (nu cu vorba, ci cu fapta) cum poti sa te bucuri de viata fiind ortodox. Trebuie ca micul scolar sa aiba ceva interesant de contrapus distractiilor tovarasilor sai de varsta, fara a invidia pe cei care au vazut toate filmele de "desene animate". Este bine daca el, discutand cu camarazii sai despre felul in care a petrecut duminica, sa poata spune: "Iar noi am mers ieri undeva si am vazut ceva." Acest ,,ceva" poate fi, de pilda, o manastire...

Pasind in adolescenta, copilul se ciocneste in mod inevitabil de tentatia vietii usoare si placute, "urmand patimilor", asupra lui navaleste propaganda neinfranarii si dezmatului. De aceea, este bine daca sufletul lui a fost intarit din timp de imaginea unui alt mod de viata: acel despre care s-a spus: "Stramta e poarta si ingusta e calea ce duce la viata, si putini sunt cei care o afla pe ea." (Matei 7, 14)

Pentru copilul ortodox este foarte util sa cunoasca nu numai parohia sa si preotul sau, ci sa mearga si prin manastirile care renasc acum in orase si sate. Acest lucru nu numai ca ii va largi orizontul ci va favoriza si dezvoltarea sa duhovniceasca.

Intrand pe portile manastirii, copilul trece un fel de granita. Lucrul acesta este vizibil mai ales in manastirile din orase: adineauri erai pe strada galagioasa, care-ti lasa impresia unui fel de haos, a unei nebunii colective si iata ca inaintea ta sta o alta lume, care traieste dupa alte legi: o icoana "sui generis" a Imparatiei Cerurilor. Ei bine, aratati-i copilului aceasta icoana. A-l duce pe copil in curtea manastirii, a-i explica mai inainte regulile de comportament din manastire, a-i arata monahii care slujesc si indeplinesc felurite ascultari, a-l duce la un ieromonah pentru a lua blagoslovenie - toate acestea se pot face inca din frageda pruncie a copilului. Pe drum, mama sau tatal ii poate povesti copilului ca monahii nu traiesc ca toata lumea, nu sunt din lume: ei au parasit lumea spre a sluji numai lui Dumnezeu.

Copiii mai mari vor fi interesati de istoria manastirii; ei pot fi dusi in excursie. Stramosii nostri indrageau foarte mult aceasta modalitate evlavioasa de recreere familiala (dupa desertaciunea vietii de zi cu zi) pelerinajul la manastiri. Pentru copii, aceste pelerinaje reprezinta si niste calatorii atractive, cu pregatiri minutioase etc... Multi dintre ei isi aduc aminte de aceste pelerinaje pentru tot restui vietii. Desigur, dintr-o serie de motive, ele nu pot fi intreprinse des, dar cu atat mai serioasa si mat interesanta va fi pregatirea in vederea lor, cu atat mai profund se vor intipari ele in memoria copilului.

In multe manastiri exista case de oaspeti fara plata, pentru pelerini, unde se poate ramane cateva zile si muncii in folosul Sfantului locas. Adultii pot merge acolo insotiti de fiii adolescenti. Manastirile din orase au, indeobste, schituri in afara oraselor, gospodarii-anexe, unde ajutorul pelerinilor este primit cu bucurie.

Manastirile ortodoxe, cu sfintele lor odoare, cu izvoarele facatoare de minuni, cu slavitul lor trecut istoric, sunt, de asemenea, un chip al adevaratei, viei Patrii.

Manastirea este un loc unde se face simtita suflarea unei alte vieti. Acelasi lucru, desi intr-un mod putin diferit, poate fi simtit de copil si intr-un cimitir ortodox...

Am vorbit, deja, despre faptul ca, gratie "culturii de consum", in constiinta copilului se incuibeaza o conceptie despre viata si moarte foarte superficiala, complet straina de viziunea ortodoxa asupra lumii. Cum sa educi copilul, asa incat sa nu existe in el nici teroarea inaintea mortii, nici obisnuinta cu moartea pe care i-o insufla cele ce se vad in ziua de azi ?

Aici este de mare ajutor o indeletnicire evlavioasa si folositoare de suflet ca vizitarea cimitirului. Despre utilitatea vizitarii cimitirelor au scris Sfintii Parinti. Pedagogii ortodocsi contemporani impartasesc pe deplin aceasta parere si in ceea ce-i priveste pe copii: si pentru ei este folositor sa mearga la cimitir. Mai inainte de toate la mormintele celor apropiati.

Aici este locul cel mai bun pentru a sta de vorba cu copilul despre moarte: printre morminte si cruci. Toate meditatiile asupra desertaciunii desfatarilor lumesti, care suna putin cam abstract in imprejurari obisnuite, sunt receptate altfel aici. In cimitir, unici- tatea si irepetabilitatea fiecarei persoane umane, precum si pretui vietii daruite de Dumnezeu se fac simtite altfel.

Este bine daca cei mici ajuta mamei sa curete mormintele celor apropiati, sa sadeasca flori de primavara, sa aprinda o lumanare inaintea crucii si - lucrul principal - daca se vor deprinde sa se roage pentru odihna sufletelor celor raposati, precum si a celorlaiti crestini ortodocsi inmormantati acolo.

Exista un obicei eviavios - a merge in mod special pentru a te ruga la mormantul unui drept care inca nu a fost proslavit de Biserica, dar este cinstit de catre poporul credincios.

In cimitir sta de fata viata vesnica. Este un loc care predispune in mod deosebit la convorbiri duhovnicesti. Aici se intaresc legaturile familiale, se reinnoada lantul vremurilor si generatiilor.

Vorbind despre lecturile in familie, inca nu am vorbit despre ceea ce este esential: citirea Evangheliei copiilor. Acest obicei bun, fara de care este de neconceput o educatie crestina corecta, a existat dintotdeauna si exista si acum in multe familii ortodoxe.

Parintii contemporani citesc Evanghelia copiilor - cel mai adesea atunci cand acestia sunt bolnavi ori inainte de culcare, atunci cand sufletul de copil este mai receptiv si este distras mai putin de preocuparile lumesti. Partea trupeasca a omului se smereste si se potoleste in timpul bolii; inainte de culcare, atunci cand copilul este deja intins in pat, desertaciunea din timpul zilei se retrage, iar copilul simte mai multa nevoie de contact cu mama sau cu tata.

Experienta demonstreaza ca trebuie sa incepem a citi impreuna cu copiii, de la o varsta cat mai frageda, veritabilul text canonic al Noului Testament. Despre acest fapt scrie in cartea "Atunci cand copiii se imbolnavesc" preotul Alexie Craciov. "Uneori - spune el - parintii nu se hotarasc sa le citeasca celor mici Evanghelia rpentru adulti_, le citesc rMica Biblie_. Deja de la varsta de sapte ani, sau chiar mai devreme, copilului i se poate citi textul canonic, pentru ca el sa se deprinda cu hrana duhovniceasca rintegrala_. El nu trebuie hranit cu rmancare artificiala_, ci cu rlapte de mama_."

La aceeasi concluzie ajung, pe baza propriei experiente, multi parinti ortodocsi. Mama a doi baietei (A. Sarcolova, autoare a unor eseuri pedagogice publicate in 1996 in revista "Moscova") ne impartaseste observatiile sale. Ea a fost uimita de profunda impresie pe care Cuvantul lui Dumnezeu cel "original", nu adaptat - o produce asupra copiilor sai (de opt si cinci ani): ei recepteaza poruncile lui Dumnezeu, atunci cand li se citeste Evanghelia "adevarata", "ca pe o chemare nemijiocita adresata lor".

Aceasta mama ti sfatuieste pe toti parintii: "Evanghelia (nu cea adaptata) poate fi citita in mod selectiv copilului, incepand de la varsta de patru ani. Daca aveti o buna cunoastere a Noului Testament, nu va va fi greu sa alegeti un fragment mic, anticipand prin citirea lui venirea unui mare praznic. Aceste rcitiri_ sunt extrem de importante, intrucat astfel incepe viata crestina constienta, care este nedespartita de Marea Carte."

Psihologii spun ca vremea de dinainte de somn, cand copilul este deja intins in pat, este cea mai propice pentru convorbiri "de taina". Unii parinti, dupa o scurta lectura, incep sa discute cu copiii; s-a observat, de pilda, ca cei mici raspund cu placere atunci cand li se pun intrebari legate de cele citite, integrand in viata proprie ceea ce tocmai au auzit.

26) Exemplul parintilor

Trebuie oare sa mai adaugam ca a-l plasa pe copil, pe terenul ferm al poruncilor crestinesti este un lucru de care sunt in stare numai acei parinti care ei insisi se straduiesc sa traiasca potrivit acestor porunci ?...

Spiritului distructiv al epocii noastre parintii ii pot opune pacea si stabilitatea vietii in Biserica si in familie (mica biserica), asa incat copilul mic sa simta: "aici e bine", iar devenind adult sa-si aminteasca: acolo era bine". Precum se stie, adevarurile de credinta nu se demonstreaza teoretic, ci se arata pe viu. Probabil ca unul din cele mai puternice antidoturi fata de impresiile vatamatoare venite de la lume este modelul unor oameni care traiesc "aici si acum", dar in pofida legilor acestei lumi. Cel mai bine este atunci cand acesti oameni sunt parintii.

Nu trebuie sa uitam ca cei mici sunt permanent cu ochii pe noi. Copiii observa si imita incontinuu. In ciuda aparentei lor superficialitati, ei observa tot: si felul in care ne purtam in biserica, si felul in care ne rugam acasa, si modul in care ne purtam cu oamenii sau felul in care ne exprimam despre ei, ce ne bucura si ce ne intristeaza.

Cu cat inainteaza copilul mai mult in varsta, cu atat ne apreciaza mai critic, cu atat vede mai bine punctele in care vorbele si faptele noastre nu se potrivesc intre ele. El poate aprecia din ce in ce mai bine propriile noastre eforturi de a trai in conformitate cu poruncile lui Dumnezeu.

Iata o intrebare importanta: cum sa-i invatam pe copii sa se roage ? Cum sa facem ca rugaciunea sa nu devina pentru ei o obligatie plictisitoare, o "pravila" moarta, pe care trebuie s-o termine cat mai iute de citit ? Multi parinti au inteles ca si aici exista un mijioc educativ de neinlocuit: exemplul propriu. Si au inceput sa se roage in prezenta copiilor, asa incat acestia sa vada si sa auda. Intrucat pe copilul mic nu-l faci sa stea locului si sa asculte - daca are posibilitatea sa se joace, parintii au gasit momentul convenabil: aceeasi vreme dinainte de culcare, cand copiii stau deja lungiti in pat. Multi copii adorm invaluiti de rugaciunea parintilor.

Copiii ii privesc si asculta cu deosebita atentie pe adultii care se roaga, insusindu-si experienta de rugatori a acestora.

Staretul schiarhimandrit Gavriil (din manastirea Spaso-Eleazarski) isi amintea cum mama sa il dojenea pentru pozne in copilarie, iar atunci cand poznele se repetau, se scula la rugaciune: "Ingenunchea - povesteste staretul - inaintea sfintelor icoane si incepea sa se planga de mine lui Dumnezeu, rugandu-se cu glas tare: Doamne, iata ca am cerut de la Tine fiu, dar el isi tot face de cap si nu ma asculta. Ce sa ma mat fac cu el ?... El o sa piara si o sa ma piarda si pe mine... Doamne, nu-l lasa, intelepteste-l, ca sa nu-si mai faca de cap... Si tot asa, se ruga cu voce tare, plangea. Iar eu stateam langa ea, potolit, ascultandu-i plangerile. Tare rusine mi-era, dar si mila de mama...

"Mamico... Auzi, mamico !... N-am sa mai fac..." ii sopteam cu teama. Iar ea se tot ruga lui Dumnezeu pentru mine. larasi ii fagaduiam ca n-o sa mai fac si degraba incepeam sa ma rog si eu, impreuna cu mama..."

As vrea sa adaug numai ca cei mici sunt foarte sensibili la nesinceritate: sa nu dea Dumnezeu ca sa bage de seama copilul ca mama se roaga "de ochii lui", "demonstrativ" ! Urmarea va fi scepticismul si chiar inrairea sa; telul unei astfel de rugaciuni cu voce tare trebuie sa fie doar rugaciunea in sine.

27) Incheiere

Un oarecare om in varsta si-a amintit toata viata, pana la adanci batranete, cum parintii lui, pregatindu-l de culcare, puneau pe masa o iconita, cu o candela aprinsa dinaintea ei, ca sa-l apere pe copil impotriva fricii de noapte: si cata bucurie si liniste avea, adormind, de la privelistea icoanei luminate de candela.

Cateva astfel de amintiri au, fara indoiala, o actiune binefacatoare asupra sufletului, aparandu-l la vreme de ispita. lar in zilele noastre, copiii au mare nevoie de impresii benefice, folositoare de suflet, pentru ca lumea contemporana literalmente copleseste sufletele copiilor cu impresii terifiante si care indeamna la pacat.

De parinti depinde ca impresiile benefice sa atarne mai greu. Amintirea pelerinajelor la manastiri, a plimbarilor facute seara impreuna cu tata, a felului in care mama se ruga la capataiul sau, pot reprezenta pentru adolescent si adult echivalentui acelei candele, izgonind intunericul pacatului.

A ocroti sufletul copilului de inrauririle vatamatoare ale acestei lumi nu este un lucru chiar imposibil. Mai inainte de toate, copilul botezat are aparatori chiar mai puternici decat parintii sai: Ingerul pazitor, Sfantul al carui nume il poarta. Si Domnul Insusi, precum este scris, "pazeste pruncii". Nici Maica Domnului nu-i paraseste. Trebuie numai ca micutul sa isi aduca aminte de Aparatorii sai Ceresti si sa se roage lor. De aceea este atat de important sa-i invatam pe copil sa se roage - nu sa "prociteasca" dimineata si seara o adunatura de cuvinte al caror inteles ii scapa, ci sa se roage cu adevarat lui Dumnezeu, adica sa stea de vorba cu El, sa ceara ajutorul si ocrotirea Lui.

Exista o povestire a scriitorului crestin contemporan A. Dobrovolski, numita "Kremlin", in care este vorba despre doi baietei, dot frati care s-au ratacit pe aglomeratele strazi ale Moscovei si s-au indepartat din ce in ce mai mult de casa. Ei au fost izbaviti printr-o minune dumnezeiasca - a fost ascultata rugaciunea unuia din copii, care si-a amintit povata bunicii: "Sasa, daca te imbolnavesti, sau daca ratacesti ceva, daca tu insuti te ratacesti sau te sperii roaga-te lui Dumnezeu, si Dumnezeu iti va ajuta." Si iata, amintindu-si aceste cuvinte, copilul speriat mergea pe strada, tinandu-si fratele de mana, si se ruga necontenit: "Doamne, ajuta-ma ! Doamne, du-ma acasa !" Si rugaciunea fierbinte a copilului a fost ascultata: Domnul le-a trimis baietilor o calauza - o sfanta necunoscuta in chip de monahie batrana, care le-a aratat drumul...

Atunci cand ii explicam copilului felul in care lumea cazuta actioneaza asupra sufletului sau, felul in care demonii "vorbesc" cu sufletul prin ganduri si de unde vin gandurile, merita, probabil, sa-i spunem ca nici macar marii nevoitori nu s-au putut impotrivi acestor atacuri ale demonilor cu propriile puteri, ci ei, vazandu-si neputinta, stiau ca "ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 27); se rugau lui Dumnezeu si El ii apara. Toata sarcina lor era sa ia aminte la sine si sa se roage. Aceasta este o lectie si pentru noi. Si pentru copiii nostri, care in ceasul cel greu al ispitei se pot ruga lui Dumnezeu si primi ajutor grabnic.

Parintii contemporani nu au posibilitatea de a-si inchide copilul intr-un "turn de fildes", ca astfel sa-l izoleze complet de influentele vatamatoare de suflet ale lumii. Acest lucru ar fi, de altfel, o manifestare destul de nechibzuita a dragostei parintesti. Dragostea cu dreapta-socoteala este smerita si stie ca nu toate stau in puterea ei. In schimb, "ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu". De aceea, datoria fundamentala a parintilor crestini din toate timpurile ramane rugaciunea pentru copii. Tot aceasta constitute baza intregului proces de educatie in familie.

Din cartea "Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului" - de Danion Vasile


"Crestinismul a fost predanisit cu atâta limpezime încât nu este dezvinovătire pentru cei care nu îl cunosc".

Sfântul Ignatie Briancianinov[13;35]

"Crestinismul este una dintre căile spirituale autentice ale acestei lumi prin care se ajunge la Dumnezeu. De asemenea si sistemul yoga este un sistem spiritual care, urmat cu perseverentă, încredere si dragoste, îti transformă în bine viata interioară si exterioară. (...) Si, deodată, te cuprinde o dragoste si o recunostintă ce te aduce aproape de lacrimi, căci întelegi esenta si sensul vietii. Si, odată ce ai perceput Divinul din tine, îl vei purta în minte si în suflet tot timpul. Atunci cum poti spune că yoga te îndepărtează de crestinism, deci de Dumnezeu? E cea mai mare greseală spusă din ignorantă si necunoastere. E un păcat. Mircea Eliade, în cartea sa India, scrie: ŤPe orice drum se ajunge la Dum-nezeu, dar cel mai sigur drum e si cel mai simplu. Omul ignorant a născocit dificultatea găsirii lui Dumnezeu. De ce să fie greu să-L găsesc, dacă e în mine, dacă e chiar în sufletul meu?... ť Deci, orice cale ai alege, important este să-L simti pe Dumnezeu.

În concluzie, poti să practici yoga, dar, în acelasi timp, să fii un bun crestin, căci ambele căi au acelasi scop, comuniunea cu Dumnezeu."

Dărmănescu Diana (144)


"Este falsă afirmatia care sustine că cel care frecventează cursurile de yoga se rupe de religia crestină. La sărbătorile crestine, yoghinii vin la cursul domnului Gregorian Bivolaru, se întâlnesc si se bucură de acele momente deosebite într-un mod cu totul diferit de acei "crestini" care folosesc aceste ocazii drept niste motive de a mânca peste măsură si de a se îmbăta, sau de a discuta probleme mărunte, meschine, care mănâncă omului viata de zi cu zi si care îi abat mereu atentia de la credinta în Dumnezeu."

Lucian Poenaru (143)


"La începutul practicii yoga aveam multe îndoieli în ceea ce priveste compatibilitatea dintre yoga si crestinism. Însă pe parcursul practicii yoga oferite la curs am ajuns să constat că aceste dubii sunt nefondate si au început să dispară prejudecătile si dogmele închistatoare. Prin intermediul diverselor materiale, brosuri, cărti primite la cursul de yoga, aflam de fiecare dată despre felurite curente si practici spirituale si constatam, de fiecare dată, că cele autentice se aseamănă foarte mult. O impresie deosebită mi-a făcut cartea lui Alexis Carrel, Rugăciunea, în care articolul părintelui Dechanet, "Yoga crestină", mi-a clarificat mult viziunea asupra apropierii de crestinism prin yoga. Atunci se ridică o întrebare firească: de ce o multime de asa-zisi "slujitori ai Bisericii" resping cu toată forta chiar simpla idee de înrudire a acestor căi?"

Gherman Sergiu (136)


Mărturiile de mai sus sunt luate din anexa editiei românesti a controversatei cărti a părintelui Dechanet, Yoga crestină. Ele sunt trei mărturii care trebuie luate în serios si care, prin sinceritatea lor, pecetluiesc mesajul părintelui. Ele repetă ideea centrală a cărtii, idee foarte răspândită în zilele noastre, si anume că între yoga si credinta crestină nu există o reală contradictie. Diana Dărmănescu scria chiar că, din punctul ei de vedere, e un păcat să afirmi că yoga te îndepărtează de Dumnezeu.

Din punct de vedere crestin, această afirmatie este o blasfemie. Scopul practicilor yoga este eliberarea, iesirea din ciclul reîncarnărilor. Telul vietii crestine este mântuirea. Yoghinii, care vor să devină supraoameni, sunt urmasii lui Lucifer care a vrut să fie mai mare decât Dumnezeu. Crestinii sunt copiii lui Dumnezeu care vor să meargă pe calea mântuirii pe care le-a arătat-o Însusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Yoga înseamnă nimicirea persoanei, sufocarea persoanei, uciderea personalitătii în numele unei fantomatice beatitudini mistice, starea de samadhi.

Credinta crestină este udarea florii sufletului cu apa pe care Dumnezeu o trimite drept binecuvântare.

Acest articol nu îsi propune o analiză comparativă a celor două căi spirituale. Scopul lui este de a arăta cum se prezintă înselarea drept adevăr. Diavolul care l-a înselat pe Adam nu s-a oprit din lucrarea sa. Astăzi el foloseste procedee foarte diferite pentru a seduce sufletele.

Una dintre principalele sale arme este aceea de a se folosi de cărtile eretice. Porunca Bisericii, poruncă prin care vorbeste Dumnezeu, este clară: "Crestinii să nu citească cărti eretice!". Dar oamenii nu vor să tină cont de această poruncă. Li se pare că ,dacă ar asculta-o, ar fi habotnici. Si, ca să nu fie habotnici, citesc tot ce li se pare interesant. Dar, aflând ceea ce pare a fi interesant, îsi pierd sufletele.

Harul lui Dumnezeu se îndepărtase de un părinte din Pateric numai pentru că acesta avea în chilie o carte în care apăreau niste idei eretice.

Unii crestini nu numai că tin cărti eretice în casă, ci le si citesc. Si chiar se bucură să vadă câte asemănări există între credinta crestină si alte credinte. Se bucură de gustarea fructului oprit. Oare de ce Biserica îi împiedică să citească tot ceea ce vor?

Răspunsul este simplu: pentru că oamenii nu sunt în stare prin propriile puteri să discearnă binele de rău. Pentru că, primind ceea ce este sau mai degrabă pare folositor din aceste cărti, primesc si rătăcirea.

Oamenii se supun de bunăvoie unui examen atunci când citesc o carte religioasă: cred că sunt destul de maturi ca să nu se vateme.

"Biserica a dat porunca să nu citim cărti eretice", spun oamenii, dar nu este deloc asa. Biserica nu este o persoană, nu este un imperator sau un alt dictator. Biserica nu este decât vocea lui Dumnezeu, este casa lui Dumnezeu. Nu Biserica a dat poruncile, ci Dumnezeu. Poruncile Bisericii sunt poruncile lui Dumnezeu. Pentru multi este însă greu să înteleagă acest lucru.

Dumnezeu vorbeste prin Biserică. Unii primesc acest adevăr, iar altii îl refuză. Nu vom încerca să îi convingem pe acestia din urmă să primească poruncile Bisericii. Vom încerca însă să îi ajutăm să înteleagă cel putin perspectiva pe care o propune Biserica: aceea de a-i feri pe credinciosi de a cădea în plasa învătăturilor rătăcite.

Pentru aceasta vom analiza cartea părintelui Dechanet, Yoga crestină, o carte plină de erezii. Se poate pune întrebarea: "De ce autorul acestui articol a citit cartea pe care vrea să o combată? Nu ar fi fost mai bine nici să nu pună mâna pe ea? Si în ce calitate combate un laic ideile religioase ale unui preot?"

Răspund pe scurt: am citit cartea tocmai pentru a o combate. Ar fi fost mai bine nu numai să nu pun mâna pe ea, ci chiar să nu existe această carte. Dar, din moment ce cartea există si multi oameni se vatămă citind-o, e necesar să existe si un punct de vedere ortodox asupra continutului ei.

Combat ideile părintelui Dechanet pentru că sunt blasfemii, sunt idei care răstălmăcesc învătătura crestină.

După învătătura Sfintilor Părinti nimic nu trebuie să ne oprească să mărturisim dreapta-credintă.

Nu în ultimul rând trebuie spus că părintele Dechanet este catolic , si la catolici "libertatea de gândire" e foarte mare.

Trebuie precizat faptul că nu combat anumite idei trecătoare ale părintelui Dechanet. Dimpotrivă, părintele a studiat cu multă atentie practica yoghină. Totusi, lipsa lui de discernământ iese usor în evidentă:

"Ca preot, după ce am început să practic sistematic yoga, mi s-a cerut adesea să delimitez yoga în raport cu învătătura crestină. De altfel mărturisesc că aceasta a fost si grija mea principală aproape imediat după aceea.

Atunci când eu însumi am descoperit această disciplină si cale spirituală minunată, am vrut aproape spontan să realizez mai întâi sinteza între codul etic si moral (YAMA si NIYAMA) din yoga si principalele elemente ale ascezei sau, dacă acest cuvânt vă sperie, ale moralei crestine; apoi am urmărit în continuare să compar cât mai atent metodele yoghine cu practicile traditionale, unanim acceptate, ale spiritualitătii crestine. Si astăzi, dacă în continuare yoga mă mai interesează la fel de mult, această deschidere a mea se manifestă în măsura în care asceza, disciplinele pe care ea le implică si, la fel de bine, starea contemplativă la care ea mă face receptiv, sunt de natură să favorizeze la un crestin plin de fervoare, practica iluminatoare a moralei si căutarea rodnică a lui Dumnezeu". (3)

Dacă astfel de idei ar apartine unui istoric al religiilor, ecoul lor nu ar fi la fel de mare ca atunci când îi apartin unui preot, fie el si catolic.

O idee a părintelui Dechanet, prezentată încă din primele pagini ale cărtii, contestă valoarea credintei crestine: "Eu personal am descoperit că idealul crestin autentic este de fapt aproape identic cu toate întelepciunile" (6).

Altfel spus, Hristos nu a adus lumii nimic nou prin Întruparea Sa. Motivul sincretist al unitătii religiilor cucereste din ce în ce mai multi discipoli în zilele noastre. Nu mă voi opri aici la analizarea acestei forme de neopăgânism, ci doar voi afirma că, potrivit învătăturii Sfintelor Scripturi si Sfintei Traditii, sincretismul este slujirea diavolului. Cine recunoaste mai multi dumnezei Îl contestă pe Dumnezeul cel Viu, Îl contestă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, contestă mântuirea pe care ne-a adus-o.

Idealul crestin autentic este dobândirea Împărătiei Cerurilor, este sălăsluirea lui Hristos în inimile crestinilor. În momentul în care considerăm că viata crestină are un alt ideal, asemănător cu cel al credintelor orientale, abandonăm esentialul pentru amănunte neimportante, si astfel denaturăm adevărul. E adevărat că si pestii si păsările au oase, dar comparând cele două feluri de vietăti nu vom trage concluzia că pestii se aseamănă cu păsările din acest motiv.

În momentul în care părintele Dechanet a ajuns la concluzia că idealul crestin este "aproape identic" (!!!) cu întelepciunile păgâne, si-a părăsit credinta crestină. De aceea, din respect pentru cuvântul preot, nu îl voi mai considera pe autorul cărtii Yoga crestină decât un simplu eretic.

O scriitoare din Anglia îi mărturisea acestuia: "Cartea dumneavoastră a fost instrumentul lui Dumnezeu. Yoga m-a apropiat de El si m-a ajut să-L simt cu adevărat. M-a făcut să-mi trăiesc zilele în prezenta Sa..." (79)

Voi încerca să îmi imaginez cam ce întelege un cititor fidel al scrierilor ereticului Dechanet, asa cum este scriitoarea ale cărei aprecieri pozitive le-am reprodus mai sus. Se va vedea antiteza dintre pozitia unui astfel de cititor si pozitia autorului acestui articol. Important nu este cine pare mai convingător, cine are mai multe argumente, ci cine are dreptate. O polemică în care nu se tine seama de anumite principii de bază nu este decât o discutie goală, fără sens.

Cred că se vor găsi crestini care, căzând fără să îsi dea seama în amăgirea provocată de spiritualitatea orientală, se vor recunoaste în pozitia acestui imaginar cititor . Si sper că îsi vor da seama cât de lipsită de fundament este pozitia lor.

Pătruns de o iluminare îndoielnică, "avva" Dechanet îsi expune învătătura:

"Scrierile sacre ale Indiei spun că într-o zi Creatorul Suprem, văzând neputinta oamenilor si dependenta lor de corpul fizic, a revelat din iubire si compasiune o cale simplă prin care orice om poate să-si descopere Creatorul, pe Dumnezeu Tatăl.

Această cale simplă, dar deosebit de eficientă, care implică o angrenare specifică a corpului, psihicului si mintii, este HATHA YOGA. Acest tip de yoga întăreste corpul fizic, psihic si mental, purifică fiinta umană, generând rapid o stare de echilibru, calm lăuntric, elevare, fortă si aspiratie spirituală." (30)

Dacă Însusi Dumnezeu Tatăl a găsit de cuviintă să descopere oamenilor practica yoghină, si aceasta din iubire pentru creaturile sale, a face yoga înseamnă a împlini voia Sa. Nimeni nu poate afirma că are prea multă fortă spirituală. Nimeni nu poate spune că nu are nevoie de yoga.

Pe cât de ispititoare este oferta ereticului Dechanet, pe atât este de plină de minciuni. Conform învătăturii crestine, după căderea lui Adam, Dumnezeu S-a descoperit în mod direct numai poporului iudeu, căruia i-a dat Legea Veche. Toate celelalte neamuri idolatre au păstrat, într-o măsura mai mică sau mai mare, crâmpeie din revelatia primordială pe care a avut-o Adam în rai. Dumnezeu Tatăl nu S-a descoperit nici indienilor, nici aztecilor, nici chinezilor sau altor păgâni (chiar dacă unii dintre acestia, desi nu primiseră legea, din fire făceau cele ale legii cf. Rom 2, 14).

Orice om care are cunostinte minime de istorie a religiilor stie că ideea de Dumnezeu personal este străină Orientului panteist. Creatorul universului, Dumnezeu Tatăl, nu poate fi identificat în nici un caz cu zeul creator Brahma, care la rândul său s-a născut din Brahman, principiul impersonal, sufletul universal. Scrierile sacre ale Indiei nu au cum să facă referire la Dumnezeu Tatăl; referinta respectivă este deci falsă.

Dechanet sustine conceptia orientală potrivit căreia "oamenii au decăzut atât de mult încât ei se consideră a fi simple corpuri de carne, neglijându-si total natura esentială divină (SINELE ETERN, ATMAN)" (30).

După învătătura orientală, spiritul omenesc, Atman, este o părticică din dumnezeire, din sufletul universal, Brahman. Dumnezeu nu este o fiintă, ci este un principiu, energie. Dumnezeu nu a creat universul, el este universul, el se identifică cu universul.

După învătătura crestină, omul nu are natură divină. El este creat de Dumnezeu pentru a se bucura de comuniunea cu Acesta. Omul este chemat să se sfintească, să se îndumnezeiască. Dar omul îndumnezeit nu este de aceeasi natură cu Creatorul său. Oricât de mult ar urca pe calea desăvârsirii, omul rămâne om, nu devine identic cu Dumnezeu. (În teologia ortodoxă sintagma de om îndumnezeit arată că omul devine dumnezeu prin har, nu prin natură; creatura rămâne creatură, chiar dacă se bucură de comuniunea cu Creatorul Său).

Chiar dacă sunt pline de minciuni, nu e de mirare că scrierile ereticului Dechanet au făcut valuri printre oamenii lipsiti de cunostinte elementare de istorie a religiilor.

Vom încerca să vedem ce "instrumente" oferă acesta celor însetati de cunoastere spirituală. Să observăm cât de viclean este modul în care ereticul Dechanet prezintă oferta sa de yoga crestină: "Dacă mă întrebati: ŤCum reusesc exercitiile yoga să facă din adept un om calm, deschis, fericit, întelept?ť, vă voi răspunde: ŤFaceti yoga si veti vedea! Începeti să practicati si când deja veti simti în voi efectele metodei, vă voi explica acest lucru. Acesta si încă multe alte lucruri!ť" (20).

E firesc să vrem să fim fericiti si întelepti. Când lumea din jur e plină de atâta tulburare, oferta părintelui Dechanet e ca o oază în pustie. A încerca să urmăm reteta sa e un lucru firesc. Oricum, dacă vom ajunge la concluzia că ceva ar fi în neregulă, nimic nu ne-ar împiedica să părăsim practica yoghină.

Cam asa au gândit Adam si Eva în rai, atunci când diavolul i-a ispitit să mănânce din pomul binelui si al răului: "Să mâncăm, si ne vom convinge singuri care are dreptate, Dumnezeu sau sarpele"

Oamenii au de ales între două modele: între modelul lui Adam, care a preferat neascultarea ascultării de Dumnezeu, si modelul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a lepădat de voia Sa pentru a face voia Părintelui ceresc.

Dacă îl urmăm pe Adam, ne vom împărtăsi de satisfactia gustării din fructul interzis, dar ne vom împărtăsi după aceea si de durerea lui Adam atunci când a fost izgonit din rai.

Dacă Îl urmăm pe Hristos, ne împărtăsim atât de crucea smereniei, cât si de bucuria Învierii, de dragostea Părintelui Ceresc.

După ce reproduce punctul de vedere al unui anumit părinte Reganey ("De-a lungul timpului va fi necesar ca preotii să întelegă si să aplice tehnicile yoga pentru a fi mai buni crestini, pentru a fi mai sănătosi, mai întelepti, si pentru a avea mai mult har." (14), Dechanet constată că "preotii, călugării si călugăritele care practică yoga pot să se apropie si să-L cunoască mult mai usor pe Dumnezeu decât preotii care beau alcool, mănâncă carne, fumează si sunt preocupati de latura materială a vietii!" (43)

O astfel de observatie este foarte interesantă. Ea dovedeste rolul benefic al practicilor yoghine. Decât să bea si să fumeze, mai bine s-ar apuca toti preotii si toti călugării de yoga

Depinde din ce unghi privim problema. Dacă microscopul nostru este reglat după principiile societătii "civilizate", vom ajunge la concluzia că un preot yoghin este mai bun decât un preot căruia îi place să bea: yoghinul nu înjură, nu este violent,. Este chiar un model de viată morală.

Dacă tinem seama de învătătura Bisericii lui Hristos, trebuie să întelegem că nu există nici o patimă mai rea decât erezia.Si un preot căruia îi place să bea e mult mai bun decât un preot eretic.

Preotul care bea, cu toate păcatele sale, poate săvârsi Sfânta Liturghie si celelelalte Sfinte Taine. Pe când preotul yoghin, ca orice alt preot eretic, nu poate face aceasta. Chiar dacă ar trăi numai cu pâine si cu apă, yoghinul tot eretic rămâne.

Nu este un secret pentru nimeni faptul că sistemul yoga este panteist: nu recunoaste existenta unui Dumnezeu personal, creatia este o manifestare a dumnezeirii, si dumnezeirea se identifică cu creatia. Nu poate fi vorba de nici o legătură între credinta în Dumnezeul pe care Îl mărturiseste Biserica si energia impersonală pe care yoghinii o consideră fundament al universului.

Acestea fiind spuse, e lesne de înteles de ce un preot care bea este de preferat unui preot yoghin: preotul păcătos, oricât de căzut ar fi, stie că există o cale pentru a se ridica din căderea sa, calea pocăintei. Pe când preotul yoghin se află într-un univers fără iesire: el se orientează după repere false, el caută iesirea din criză apelând numai la drumuri închise.

Dechanet reproduce afirmatia lui Carl Gustav Jung: "Occidentul trebuie să adapteze yoga la crestinism". Să ne întrebăm ce ar câstiga Occidentul dacă ar face un asemenea pas.

Occidentalii ar fi niste oameni mult mai preocupati de cele spirituale, ar fi niste oameni mai calmi, niste oameni mai sănătosi.

Marea problemă este că în momentul în care credinta crestină ar adapta practicile yoghine atunci ar amesteca lumina cu întunericul. E bine ca oamenii să fie calmi, să fie sănătosi. Dar pretul cerut pentru aceasta, al întinării adevărului, este prea mare.

Oamenii sunt invitati să combine yoga cu credinta crestină, să câstige lumea aceasta pentru a pierde Împărătia Cerurilor. Dar învătătura Evangheliei ne cere exact contrariul.

Ereticul Dechanet vorbeste despre " noii crestini a căror sfintenie va înflori pe temelia sănătătii fizice, sufletesti si mentale" (9).

"Numai dacă aceste vehicule (corpurile fizic, psihic, mental), ale Sinelui Etern ATMAN sunt desăvârsite, fiinta umană poate să-L descopere pe Dumnezeu" (68).

După învătătura crestină sfintenia este dar de la Dumnezeu, si nu are nevoie de "temelia sănătătii fizice" pentru a înflori. Istoria Bisericii cunoaste nenumărate cazuri de sfinti care, desi îi tămăduiseră pe altii prin rugăciune, continuau să ducă plini de răbdare crucea bolii. După părerea lui Dechanet, ei nu puteau să Îl descopere pe Dumnezeu, din moment ce trupurile lor nu erau desăvârsite.

Dechanet propune o sfintenie comodă, o sfintenie accesibilă omului care nu vrea să se nevoiască pentru a dobândi raiul.

Totusi, el este constient de faptul că trebuie să îmbrace sistemul său în vesminte spirituale. Mai mult încă, pentru a-i păcăli pe nestiutori, el combate formele "materialiste" de yoga:

"Am la îndemână: Yoga pentru toti, de Desmond Dunne (Paris, 1957), Yoga pentru sine si pentru ea, de Edonard Long (Paris, 1960), Sănătate si fericire, de Indra Devi (Paris, 1961). Sunt manuale exccelente, dar se înscriu pe linia "americanismului" (filosofie pragmatică care îsi propune dezvoltarea omului doar sub actiunea fortelor naturale). Subtitlurile volumelor amintite (Trăiti mai bine, Sănătatea, farmecul, bucuria, Descătusati-vă de rău) vădesc tendinta aproape materialistă a metodelor propuse. Alte manuale se înscriu pe linia esoterismului suspect" (81).

Părintele Dechanet este constient de marele succes pe care îl are yoga printre oamenii care vor să fie cât mai sănătosi, printre oamenii care fac abstractie de aspectul spiritual pe care îl implică yoga, considerând-o un simplu sport oriental. El ne atrage atentia asupra pericolului de a sesiza numai coaja practicilor yoga, si de a trece cu vederea miezul.

Totodată, părintele ne previne asupra cărtilor yoghine care contin elemente esoterice dubioase.

Diavolul (aici fac o paranteză: la afirmatiile lui Dechanet nu-mi rămâne altceva de făcut decât să observ cum, prin aceste afirmatii, diavolul îsi face adepti. Nu este acesta un semn al murdăriei din ochiul privitorului? Nu cumva părintele Dechanet este gura lui Dumnezeu, iar eu sunt doar un fanatic apărător al unui adevăr pe care nu îl cunosc?

Mă întreb aceasta pentru că stiu că nu putini oameni, văzând cum unii preoti biciuiesc păcate împotriva firii, considerate de către societate normale, îi judecă tot pe preoti: "Nu are popa ce face, de aia se tot ia de păcatele altora". Acesti observatori vor constata cu ironie că în câteva pasaje revin la analiza lucrării diavolesti.

După învătătura Bisericii Ortodoxe, în spatele fiecărei erezii stă diavolul. Faptul că omul contemporan face abstractie de lucrarea diavolului nu micsorează deloc această lucrare. Riscul de a fi ridicol, vorbind despre cursele vrăjmasului, este în egală măsură riscul de a prezenta pozitia ortodoxă. Sunt constient de faptul că, asa cum unii ignoră atacurile diavolesti, tot asa altii, bântuiti de duhuri sectare, văd ispita dracilor în fiecare manifestare, în fiecare frunză care cade la pământ.Trebuie ignorate ambele extreme.

În ceea ce priveste analizarea ereziilor, a nu tine cont de diavol înseamnă a pierde din vedere unul din cei mai importanti factori. Revin la comentarea pasajelor despre "yoga materialistă".)

Diavolul foloseste des strategia de a arăta cu degetul anumite lucruri rele, pentru a prezenta el propria imagine a binelui.

După ce a câstigat sute de mii de discipoli care au devenit yoghini pentru a fi mai sănătosi, pentru a avea trupurile mai mlădioase, sau pentru a scăpa de o anumită boală, diavolul nu s-a săturat. Diavolul suferă de o patimă asemănătoare iubirii de arginti. Bogatii lacomi, oricâte case, masini si bani ar avea, tot nu se satură. Tot asa si diavolul: oricâte suflete ar câstiga, tot nu se multumeste, vrea să mai câstige si altele.

Pentru aceasta foloseste strategii diferite de câstigare a sufletelor. Proverbul românesc: "câte bordeie, atâtea obiceie", poate fi aplicat si în această privintă: câti oameni, atâtea strategii diavolesti de pierdere a sufletelor.

(Nu trebuie pierdută din vedere nici cealaltă fată a monedei: asa cum există nenumărate strategii prin care diavolul încearcă să câstige discipoli, tot asa Atotputernicul Dumnezeu are pentru fiecare dintre cei căzuti o cale de îndreptare.)

După ce printr-o sumedenie de fachiri diavolul a căutat să facă reclamă practicilor yoghine în fata unui public obsedat de sănătate, prin scrisul lui Dechanet el încearcă să captiveze atentia unei alte categorii de public tintă: este vorba de cei care dispretuiesc mentalitatea materialistă americană.

Cu toate acestea, fiind constient de faptul că omul este foarte sensibil la nuante, Dechanet nu evită să promoveze yoga folosindu-se de repere comune cu cele ale Indrei Devi sau ale lui Leonard Long:

"Să vă povestesc o zi din viata fratelui meu, inginer la Paris. Sărea din pat la ora 6 fără 20. Trecea rapid prin baie; în câteva minute era gata. Fără a mai avea timp să mănânce, alerga la gară, care era la o distantă de 7 minute. Calculase cu grijă distanta si era sigur că în 7 minute prinde trenul. Cu trenul mergea o jumătate de oră; lua o cească de cafea în Gara de Est, apoi metroul si, în sfârsit, ajungea la birou. Acolo se ocupa de corespondentă, primiri, socoteli, etc. Pe la ora 10 îsi acorda un sfert de oră pauză. Exact timpul în care ajungea la cea mai apro-piată cafenea, unde mânca repede un corn si bea o altă cească de cafea. Revenea la birou, unde era din nou ocupat până la ora 17. Apoi trebuia să ia metroul, trenul. În tren citea ziarele, comenta evenimentele cu colegii. De la gară până acasă, iar cele 7 minute invariabile. Pentru masa de seară îsi acorda mai mult timp si părea să fie mai destins. Dar, cu timpul, am constatat că este din ce în ce mai obosit, mai stresat, mai nervos. De câte ori această zi încărcată nu mi-a dat impresia unei curse: ceva epuizant, dezordonat.

Sunt sigur că, dacă fratele meu ar fi stiut că există yoga si dacă s-ar fi străduit să introducă în programul său zilnic, spre seară, după ce se întorcea de la birou, măcar 10-15 minute de exercitii pe care vi le propun si dumneavoastră, viata lui s-ar fi transformat mult. Cursa rapidă până la gară ar fi putut deveni o plimbare plăcută, în care ar fi simtit cum natura se trezeste la viată. Seara ar fi învătat să se lase cuprins de mii si mii de bucurii pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, dar la care omul obisnuit, neinitiat, nu are acces, datorită ignorantei sau a prejudecătilor sale" (98).

Pe scurt: Vrei să fii mai linistit si viata ta să scape de monotonie? Fă yoga!

Sute si mii de cărti si de filme au avut ca subiect stresul si banalitatea vietii cotidiene. Omului îi lipseste ceva, si acest ceva poate fi tocmai practica yoga.

Sunt de acord cu faptul că viata pe care o duc un procent destul de mare de oameni nu este viată. Ritmul alert, hăituiala, este un ingredient normal în programul omului contemporan. Omul se risipeste foarte mult, aleargă din toate puterile pentru a reusi să tină pasul cu cei mai dotati, cu cei mai buni. Omul se află într-o luptă pentru supravietuire, în care dacă nu dă tot ce are, moare.

Această alergătură nu îl împlineste (dorinta de a gusta linistea îi frământă pe oamenii contemporani si nu este nimic rău în această dorintă cât se poate de firească unii găsind în yoga ceea ce le lipsea; vorbind deci despre banalitatea vietii ne aflăm în plină dezbatere despre ideile ereticului Dechanet).

Ce anume îi lipseste omului contemporan? Yoga? Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci yoga ar fi o iesire din fundătura banalitătii vietii. Numai că Dumnezeu există.

Dacă fratele lui Dechanet ar fi fost crestin ortodox, ar fi înfruntat viata altfel. Nu am să dezvolt aici această idee. Voi spune doar că pe drumul spre serviciu, si la întoarcere, ar fi putut cugeta la cele duhovnicesti, ar fi putut spune psalmi sau rugăciunea lui Iisus (rugăciunea lui Iisus nu este singura cale prin care crestinii pot înfrunta banalitatea sau stresul vietii, de altfel, nu acesta este rostul practicării acestei rugăciuni. Există crestini care idolatrizează rugăciunea lui Iisus, transformând-o într-o formă de yoga crestină; urmarea este că mintea lor se vatămă, si, dacă nu primesc povătuirea unui duhovnic iscusit, riscă să ajungă la spitalul de psihiatrie.)

Viata crestină autentică exclude monotonia. Monotonia trădează lipsa preocupărilor spirituale. Dar crestinul adevărat, chiar si atunci când este bântuit de duhul moleselii - acedia - se află în plin război duhovnicesc.

Crestinii nu au nevoie să practice yoga pentru a fi mai calmi sau pentru a se lăsa "cuprinsi de bucuriile dăruite de Dumnezeu". Iar cei care se simt slabi în credinta lor, trebuie să se lupte să devină buni crestini, si atunci îsi vor da seama că yoga nu i-ar fi putut ajuta la nimic. Dacă ar încerca să testeze yoga pe propria piele, s-ar asemăna sinucigasilor care testează moartea pentru a vedea ce se întâmplă după ultima suflare. Primind povetele ereticului Dechanet s-ar îndrepta cu pasi repezi spre prăpastie (repet sintagma ereticul Dechanet nu pentru că as fi vânător de vrăjitoare, nu pentru că încerc să folosesc strategia lui aceea de a arăta cu degetul ce este în mod vădit rău pentru a propune propriul bine ci pentru a încerca să obisnuiesc cititorii cu o delimitare foarte precisă între cei care sunt vrednici de numele de preoti si cei care sunt eretici. În egală măsură ar trebui numiti eretici toti falsii învătători ai zilelor noastre, pe cei care se plasează în afara învătăturilor crestine. Biserica îi consideră eretici pentru că ei sunt eretici).

Dintr-un prinos de tolerantă, societatea modernă evită să folosească termeni relativ duri precum eretic, erezie. Asistăm la o purificare a limbii, la fel de periculoasă din punct de vedere spiritual ca purificările etnice. Nu stiu dacă această afirmatie (care poate fi etichetată drept fundamentalistă) are nevoie de comentarii. Ar trebui să fie evident că, dacă un doctor consideră că ciuma sau lepra nu sunt dusmani ai sănătătii, ci sunt un soi de prieteni, inchizitia societătii l-ar arde pe rugul defăimărilor, al batjocurii si, eventual, al proceselor intentate de pacienti.

Ar trebui ca societatea să fie la fel de atentă si cu bolile spirituale, cu ereziile, si să nu le mai treacă în foaia de observatii ca manifestări ale libertătii religioase. (De altfel, un demers similar a avut loc în privinta păcatelor împotriva firii. Sute de ani societatea le-a respins. În momentul în care le-a trecut la rubrica manifestări normale, boala a intrat în organism. Si prea putini doctori mai au puterea sau curajul de a trage alarma.)

Să nu trecem cu vederea retinerea lui Dechanet fată de manualele yoghine de un "ezoterism suspect". Ar trebui precizat ce anume întelege el printr-un ezoterism curat, demn de încredere.

În cartea sa Yoga crestină, el face doar referinte marginale la Sfânta Scriptură, în timp ce reproduce pagini întregi din celebra Evanghelie a păcii: "Postiti, plini de credintă în Dumnezeu, până când Belzebut si toate relele sale pleacă de la voi si toti îngerii Mamei divine a Naturii vin si vă slujesc" (36). Un astfel de pasaj nu are cum să nu trezească mirare în rândurile crestinilor. Cine este Mama divină?

"Nimeni nu pote ajunge la Tatăl divin ceresc decât prin Mama divină, asa cum nici un nou-născut nu poate întelege pe deplin învătăturile tatălui său, până când mama sa nu l-a alăptat, nu l-a scăldat, nu l-a hrănit si nu l-a adormit" (40).

După citirea acestui pasaj, un crestin adevărat nu are de ce să se sfiască să recunoască faptul că Dechanet este un antihrist. Întreaga propovăduire a Mântuitorului a avut în centru învătătura că "Eu sunt Calea, Adevărul si Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14, 6).

Evanghelia păcii, această blasfemiatoare scriere apocrifă, sustine că nimeni nu ajunge la Dumnezeu Tatăl decât prin Mama divină. Această răsturnare a adevărului este făcută din inspiratie diavolească.

Primind învătăturile Evangheliei păcii, Dechanet primeste învătătura antihristă, "duhul lui antihrist..." (I Ioan 4, 3). Devenind un propovăduitor al acestei false Evanghelii, el devine o trâmbită a Antihristului. Nu ar trebui să ne mire că, neavând discernământul de a deosebi erezia de adevăr, a ajuns să facă propagandă unor metode spirituale îndoielnice.

Iată altă povătuire reprodusă tot din Evanghelia păcii: "Căutati, de aceea, un tâlv mare, cu tulpina lungă cât înăltimea unui om ( tâlvul este o plantă asemănătoare cu un dovleac). Umpleti-i interiorul cu apă din râu si după ce soarele a încălzit-o, agătati-l apoi de ramura unui copac si îngenuncheati pe pământ în fata îngerului apei si permiteti capătului tulpinii tâlvului să intre în părtile voastre dinapoi, pentru ca apa să poată curge prin măruntaiele voastre si să le curete. (...) Apoi, lăsati apa să se scurgă complet afară din trupul vostru, ca să poată scoate din interiorul vostru toate lucrurile necurate si rău mirositoare ale Satanei. (...). Acest botez sfânt prin îngerul apei este renasterea voastră într-o viată nouă. Pentru că prin ea ochii vostri vor vedea de acum încolo cele ascunse si urechile voastre vor auzi cele tainice" (38).

Fără a ne da cu părerea în ce măsură este sănătos pentru trup un astfel de tratament, vom afirma însă că a încărca această baie mai mult sau mai putin plăcută cu valente spirituale înseamnă a transforma credinta crestină în păgânism.

Pretinsul "părinte" Dechanet este un înselat care încearcă să îi atragă si pe altii în înselare. Iată cum denaturează învătătura Evangheliei despre puterea comuniunii dintre crestini:

"Este bine să se organizeze, din când în când, o sedintă colectivă. Cel mai avansat yoghin conduce sedinta de ASANA-e, urmând o schemă dinainte stabilită; ceilalti executanti, într-o libertate deplină si fiecare pentru el, execută aceleasi exercitii. După relaxarea yoghină completă, se termină cu o meditatie, fiecare asezându-se în postura care îi este cea mai familiară (VAJRASANA, SUKHASANA). Beneficiul unei asemenea sedinte este dublu: fiecare din participanti se purifică în câmpul energetic spiritual creat, ca într-o baie energetică binefăcătoare, si îsi amplifică aspiratia către Dumnezeu. Asa cum a spus Iisus: ŤAcolo unde se adună doi în numele meu, acolo sunt si eu printre eiť" (19).

Dacă aceste cuvinte ar fi fost puse pe usa unei case de tolerantă, oamenii ar fi înteles imediat hula. Dar când sunt puse pe usa unei săli de yoga, hula capătă nuante de binecuvântare.

Ereticul Dechanet sparge toate barierele lipsei de bună-cuviintă, si nu se sfieste chiar să facă reclamă maestrilor yoghini: "Un GURU va aduce lumina în întunericul ignorantei noastre. El este mâna întinsă de Dumnezeu către noi, firul de lumină ce ne ajută să urcăm si să ne îndreptăm către Dumnezeu. El aduce lumină în întunericul din noi, lumină dăruită de Dumnezeu atunci când suntem pregătiti s-o primim, să mergem către ea, să tindem către ea" (123).

Crestinii nu au nevoie de nici un guru care să îi lumineze. Crestinii urcă pe calea desăvârsirii tinuti de mână de către duhovnicii lor. Iar lumina dăruită de Dumnezeu nu este adusă de oameni care se consideră pe ei însisi învătători. Este adusă de Dumnezeu prin cei care au primit harisma îndrumării sufletelor prin hirotonie, adică prin preotii duhovnici.

Făcând reclamă "profesiei" de guru, Dechanet arată cât de lipsiti de repere religioase sunt crestinii din Occident, cărora li se adresează în mod special. Prin referinta despre valoarea guru-ului (ca si prin cele despre Evanghelia păcii), el arată că publicul care îi este familiar este dispus să accepte o astfel de hrană. Orice orator iscusit îsi adaptează discursul astfel încât să captiveze cât mai bine atentia ascultătorilor.

Nu cred că gresesc identificând publicul tintă al ereticului Dechanet în functie de "predica" sa. După ani de zile de perfectionare a acestei "predici", el nu a considerat că este necesar ca mesajul său neopăgân să fie mai voalat. Considerându-se mărturisitor al adevărului si al binelui, el a afirmat anumite absurdităti ce stârnesc zâmbetul celor care cunosc învătătura Sfintei Scripturi. Afirmând aceste absurdităti, el a evidentiat fără să vrea superficialitatea publicului său; un public care înghite tot ce i se oferă dovedeste nu numai sete spirituală, ci si superficialitate.

Nu e de mirare că astăzi, când toleranta religioasă a devenit bolnăvicioasă, absurdităti identice sau similare cu cele sustinute de către ereticul Dechanet sunt luate în serios de către unii crestini.

Până la un punct, s-ar putea crede că ideile lui sunt cele ale unui dusman al credintei crestine care încearcă cu viclenie să atragă crestinii de partea sa pentru a-L batjocori pe Hristos. Totusi, suntem de părere că el este doar un înselat care nu îsi dă seama în ce mlastină a ajuns. Nu avem însă pretentia de a aprecia cum se cuvine această manifestare a sinceritătii sale. Încercăm doar să evidentiem faptul că sinceritatea lipsită de discernământ poate fi foarte periculoasă. (Si câte mii de eretici nu au fost convinsi că se află în adevăr? Câti dintre ei nu au apărat rătăcirea cu pretul vietii, atunci când Inchizitia i-a somat să renunte la ideile lor?).

"Frumoasa noastră lume este lipsită de crestini pentru că lipsesc oamenii adevărati. Un yoghin crestin este un adevărat crestin. Ati auzit apelul. Sunteti gata să-i răspundeti?" (123) - întreabă ereticul Dechanet.

La această întrebare ispititoare nu mă lasă inima să nu răspund:

"Sunt gata să răspund, "părinte" Dechanet, dumneavoastră si tuturor celor ca dumneavoastră, păstori închipuiti care duc lumea în rătăcire.

Vă răspund cu inima aprinsă de dragoste pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si din dragoste pentru învătătura Sfintei Scripturi si a Sfintilor Părinti.

Un yoghin crestin nu poate fi un adevărat crestin. Un yoghin nu poate fi crestin, iar dacă vreun yoghin se consideră crestin, cum vă considerati dumneavoastră, să ia aminte că îi stă împotrivă învătătura Sfintei Biserici a lui Hristos.

Un yoghin crestin este un fals crestin, "părinte" Dechanet. Nu poti sluji la doi domni, si lui Dumnezeu si diavolului. Nu poti crede în Dumnezeul care S-a descoperit oamenilor în timp ce faci yoga, practică al cărei scop este iesirea din ciclul reîncarnărilor, identificarea omului cu dumnezeirea impersonală, cu idolul Oriental. Nu poti crede că omul este o fărâmă de dumnezeire dacă primesti adevărul că întreaga lume este creată de Dumnezeu, că fiecare suflet este creat.

Citind cartea dumneavoastră - Yoga crestină, am înteles cuvintele lui Nietzsche din Antihristul "Mă uit împrejurul meu: n-a mai rămas nici măcat un cuvânt despre ceea ce, odinioară, s-a numit adevăr, noi nu mai suportăm ca un preot să-si pună nici măcar în gură cuvântul adevăr. Astăzi, chiar si cu cea mai modestă pretentie de dreptate, trebuie să se stie că un teolog, un preot, un popă, cu fiecare propozitie pe care o rosteste, nu numai că greseste, dar si minte că, mai mult încă, nu-i este permis să mintă din nevinovătie, din necunostintă de cauză. Chiar si preotul stie, la fel de bine ca oricare altul, că nu mai există nici Dumnezeu, nici păcătos, nici Mântuitor, că libertatea vointei, ordinea morală univrsală sunt minciuni: seriozitatea, adânca victorie a spiritului asupra sa însusi nu-i mai permit nimănui să ignore asta... Toate conceptele Bisericii sunt cunoscute ca ceea ce sunt, ca cea mai rău intentionată falsificare de monedă din câte există, în scopul de a devaloriza natura, valorile naturale; preotul însusi este recunoscut drept ceea ce este, ca cel mai periculos fel de parazit, ca adevăratul păianjen otrăvitor al vietii" [41;51].

Citind cartea dumneavoastră, "părinte" Dechanet, am înteles de ce Occidentul a îmbrătisat rătăcirea. Din cauza unor păstori ca dumneavoastră, din cauza unor păstori care nu cunosteau învătătura Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, din cauza unor păstori care răstălmăceau credinta crestină, oamenii s-au îndepărtat de Biserică. Din cauza unor păstori ca dumneavoastră, Apusul s-a îndepărtat, si mai apoi s-a rupt de Biserica Răsăritului cea Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească; iar urmările acestei îndepărtări au fost dezastruoase.

Nu Nietzsche a fost de vină observând fătărnicia preotilor pe care i-a criticat. Ideile sale demonice au fost determinate în mare măsură de către comportamentul si gândirea unor confrati ai dumneavoastră.

Demonicul Nietzche a renegat ceea ce ar fi renegat si Sfintii Părinti, si Sfintii Apostoli si Însusi Mântuitorul Hristos, Cel care nu S-a sfiit să folosească biciul pentru a-i izgoni din Templu pe cei care vroiau să transforme Casa Domnului în pesteră de tâlhari.

Vina lui Nietzsche a fost că s-a multumit să arate cu degetul greselile altora, în loc să caute drumul spre Cer. Dacă l-ar fi căutat cu frângere de inimă, atunci Dumnezeu i-ar fi iesit în întâmpinare. Dar Nietzsche nu a căutat acest drum. Fusese prea puternic marcat de "sfintenia" unor păstori asemănători cu dumneavoastră. Asta l-a dus la nebunie.

Mă întrebam odată cum de a putut ajunge el să sustină atâtea blasfemii. Citind cartea dumneavoastră si amintindu-mi cuvintele lui despre preoti, l-am înteles. Chiar dacă nu i-am dat dreptate.

Voi, păstorii nevrednici, sunteti principalii vinovati pentru îndepărtarea oamenilor de Biserică, pentru îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu. Asupra voastră stă vina pentru apostazia sutelor si miilor de crestini.

Nu scriu ca să judec. Ci scriu nădăjduind ca măcar unul dintre acesti păstori căzuti în erezie să îsi dea seama de gravitatea păcatului său si de urmările sale.

"Părinte" Dechanet, sper că oamenii vor avea puterea de a respinge păgânismul cu care îi ispititi.

Fie ca Atotputernicul Dumnezeu să dea putere oamenilor să nu cadă în înselarea pe care le-ati pregătit-o!

Bucuresti, 5 februarie 2003

***

Nu stiu dacă ar mai fi ceva de spus despre cartea ereticului Dechanet. Îmi aduc aminte de rugăciunea pe care a făcut-o Sfântul Ioan de Kronstadt întristat fiind de misionarismul pe care îl făcea Tolstoi :

"Doamne, dacă eu sunt preot al Tău si în Numele Tău trâmbitez cu glasul meu de-atâtia ani împotriva marelui eretic Tolstoi, a acestui zid înalt al Ierihonului, atunci să cadă acest zid al trufiei spre minunarea tuturor celor ce cred în tine si Te cinstesc pe Tine, Singurul Domn al slavei, batjocorit de acest eretic între eretici. Până când, Doamne, necredinciosii se vor făli? (Ps. 93, 3) Până când se va făli hula si necredinta? Tot pământul s-a umplut de hulă împotriva lui Dumnezeu" [33;41].

Neavând nici credinta, nici îndrăzneala si nici râvna Sfântului Ioan de Kronstadt, si neavând nici harul preotiei, nu pot repeta rugăciunea sa. Dar, însufletit de ruga sa, îmi îndrept, cu inima îndurerată, ochii spre Dumnezeu:

"Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Ioan de Kronstadt, pentru rugăciunile Sfintilor Apostoli, ale Sfintilor Mucenici si ale Sfintilor Părinti care au mărturisit cu jertfelnicie dreapta-credintă, stârpeste lucrarea diavolească, stăvileste ereziile si îndreptează-i pe cei rătăciti spre lumina Bisericii Tale, ca să Te slăvească împreună cu toti îngerii si sfintii, în vecii vecilor. Amin."

O mărturie de care aveam nevoie...

-Sfântul Ignatie Briancianinov si vremurile noastre-

Cartea Sfântului Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni , este una dintre cele mai importante mărturii ortodoxe despre răspunsul la întrebările omului contemporan privitoare la enigmele si misterele din jurul său.

De la bun început ar trebui să observăm că vastul domeniu al vedeniilor si minunilor nu mai este un domeniu ezoteric. Lumea de astăzi e fascinată, putem spune chiar hipnotizată, de tot ceea ce înseamnă cunoastere ocultă, cunoastere paranormală. Chiar dacă putini oameni se dedică total acestui gen de cunoastere pseudo-spirituală, practic marea majoritate a lor cochetează cu acest fenomen. O banală dovadă este numărul mare de tipărituri de acest gen, de la reviste până la mari dictionare de specialitate, de la talk-show-uri radiofonice până la aproape permanentele reportaje din emisiunile de stiri.

Des invocata afirmatie a lui Andre Malraux privitoare la secolul nostru a fost putin distorsionată de traducere: "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", citează unii. Malraux a folosit cuvântul spiritual, nu religios. Diferenta este importantă. S-a vrut a spune nu că în secolul XXI religia - prin care omul se apropie de Dumnezeul personal - va cunoaste o mare înflorire, ci că singura sansă ca secolul XXI să nu aducă sfârsitul lumii este ca oamenii să îsi valorifice căutările spirituale. Căutări spirituale care nu au drept scop trăirea vietii după voia lui Dumnezeu, ci satisfactia superficială a împlinirii setei de Absolut.

Apostazia de tip new-age-ist, caracteristică ultimelor decenii a secolului XX, si-a modificat putin orientarea. Figura centrală a unui nou Mesia nu mai este asteptată cu aceeasi intensitate. Dar sloganul "do it yourself" - "mântuieste-te prin propriile puteri", este la fel de actual.

Oamenii caută căi spirituale cât se poate de originale, cât se poate de fascinante, cât se poate de comode. Oamenii aleargă după minuni, după senzational.

Pentru oamenii acestia cuvintele Sfântului Ignatie par nefiresti sau chiar absurde.

Cartea pe care o prezint aici contine două părti, una despre venirea Antihristului si alta despre vederea duhurilor. La început este asezată o scurtă dar edificatoare predică despre minuni. În această predică, ca si în primele pagini care îi urmează, ni se prezintă punctul de vedere ortodox asupra nevoii de senzational pe care o simte omul zilelor noastre.

Nu putem spune că această trăsătură este specifică doar vremurilor în care trăim. Minunile au justificat de-a lungul istoriei apartenenta unui mare număr de oameni la o credintă sau la alta. Dintotdeauna, atât minunile reale, cât si înselările diavolesti sau falsele minuni au captivat, au stârnit admiratie.

Dar niciodată dorinta de a vedea o minune sau dorinta de a afla cât mai multe despre minuni nu a fost la fel de intensă ca în zilele noastre.

S-a ajuns chiar ca dorinta de a sti cât mai multe despre minuni să devină obsesivă. Oamenii află cum un anumit copil citeste gândurile altora, cum o femeie oarbă vindecă aproape orice boală, sau cum un duh care pretinde despre sine că este Maica Domnului prevesteste un cutremur.

Obsesia minunilor a căpătat un caracter mistic: cei care citesc cu nesat în ziare despre ultima aparitie paranormală nu se mai consideră oameni obisnuiti. Ei sunt din clasa spiritelor "înalte", preocupate de legătura dintre lumea noastră si lumea invizibilă ochilor trupesti.

Valoarea supremă a unor astfel de oameni este binele. Dar un bine impersonal, un bine relativ, un bine care nu are prea multe de-a face cu Cel care S-a răstignit pentru binele nostru, adică pentru mântuirea noastră.

Persoanele preocupate de "colectionarea ratională" a minunilor, fie ele adevărate sau false, au de obicei senzatia că drumul lor nu este cu nimic mai prejos decât drumul pe care merg credinciosii. Ele consideră că nu calcă cu nimic poruncile Bisericii în timp ce merg pe drumul care li se pare bun. "Minunea e un lucru dumnezeiesc, nu? De ce să strivim corola de minuni a lumii, încercând să separăm care minuni sunt bune si care nu?"

Acestor oameni, învătătura Sfântului Ignatie despre acest subiect li se va părea socantă. Cuvintele sfântului demontează simplu, dar nu simplist, ideea potrivit căreia nevoia de senzational este o caracteristică a sufletelor elevate.

Oamenii cer semne, invocând faptul că dacă ar primi semnele respective ar crede în Dumnezeu. Dar Sfântul Ignatie arată foarte clar că cererea lor este falsă. De altfel, Sfânta Scriptură ne-a învătat că cei care nu vor să primească cuvântul mântuirii "nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morti" (Luca 16, 31).

Se observă totusi că nu putini oameni, fascinati de sfera paranormalului, fascinati de minunile diavolesti, cred că există viată după moarte, cred că există îngeri si demoni.

De ce atunci Evanghelia spune că minunile nu pot întoarce inimile îndărătnice? Răspunsul îl aflăm în Vietile Sfintilor: văzând minunile făcute de către sfintii mărturisitori, unii păgâni se încăpătânau să respingă propovăduirea acestora, si să considere că sfintii aveau puteri diavolesti. Nimic nu îi poate obliga pe cei îndărătnici să primească învătătura crestină.

Atunci cum de anumite semne paranormale îi conving brusc pe unii să creadă că există Dumnezeu?

Înainte de a răspunde la această întrebare ar trebui să observăm cu atentie care sunt trăsăturile credintei pe care o dobândesc acestia. Vom analiza modul în care cred cei care citesc cu regularitate revistele despre fenomenele paranormale: ei cred că oamenii au puteri vindecătoare, cred în spiritism ca un mod firesc de comunicare cu mortii, cred într-o sumedenie de lucruri. "Important este să ai credintă!", afirmă acestia. "Nu contează în ce crezi, important este să crezi. Si să nu fii intolerant fată de credintele altora."

După învătătura Mântuitorului, important nu este să crezi, important este în ce crezi. Dacă nu crezi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dacă nu crezi că Biserica este scoala mântuirii, credinta este zadarnică.

Să observăm că semnele paranormale trezesc credinta unora nu pentru a-i apropia de Dumnezeu, ci numai pentru a-i trece de la necredintă la o credintă pierzătoare de suflet. Usurinta cu care are loc această trecere se justifică tocmai prin faptul că dusmanul mântuirii nu se opune unei asemenea îndoielnice convertiri. Se poate spune că o asemenea convertire îi usurează lucrarea. Omul necredincios poate simti lipsa lui Dumnezeu si Îl poate căuta în Biserică. Pe când falsii convertiti îsi făuresc un chip cioplit (nu din lemn sau din aur, ci din idei gresite) si se închină lui, crezând că Îl slujesc pe Dumnezeu. Convertirea lor la adevărata credintă va fi mult mai grea (exceptiile, chiar dacă sunt numeroase, confirmă totusi regula).

Este adevărat că au avut loc minuni care i-au convins pe oameni să se îndrepte fără sovăială spre adevărata credintă. Dar aceste minuni nu au fortat, nu au obligat pe nimeni să renunte la cerbicia sa. De bunăvoie oamenii au primit semnele dumnezeiesti si s-au îndreptat spre Biserică.

În cartea Sfântului Ignatie, învătătura despre falsele minuni apare strâns legată de învătătura despre semnele înselătoare pe care le va face Antihrist.

În privinta vremurilor de pe urmă, oamenii zilelor noastre au diferite atitudini. Câteva dintre ele ies în evidentă: disperarea celor ce cred că vor prinde sfârsitul lumii; indiferenta necredinciosilor sau a celor care numai cochetează cu universul religios; optimismul celor care cred că intrăm în Noua Eră a păcii si al celor care cred că Dumnezeu va aduce vremuri de împlinire; si pocăinta sinceră a celor care, observând că lumea merge din rău în mai rău, nu asteaptă sfârsitul lumii pentru a se pocăi, ci încearcă să ducă o viată bineplăcută lui Dumnezeu.

Groaza celor dintâi este de tip sectar; chiar dacă pătrunde destul de usor si în mediul ortodox, ea nu este o stare firească: Dumnezeu nu vrea să fim obsedati de sfârsit, să asteptăm urgia cerească ce îi va arde pe ceilalti, să asteptăm focul ce îi va mistui pe păcătosi. La baza acestei asteptări stă ori impresia superioritătii fată de ceilalti, mândria că dacă acum ar veni sfârsitul ceilalti ar fi condamnati, dar propria persoană ar fi mântuită, ori impresia că sfârsitul ar aduce cu sigurantă si propria osândă. Si atunci păcatul rămâne singurul mijloc de a usura putin spaima chinurilor care urmează.

Indiferenta celor din a doua categorie, a necredinciosilor si a celor care pretuiesc mai mult trupul decât sufletul, spunând că "oricum nu contează, ce va fi va fi, până atunci să ne vedem de ale noastre", este lesne de înteles. Dacă nu îsi schimbă viata auzind glasul Evangheliei, de ce si-ar schimba-o auzind că lumea va avea un sfârsit?

Atitudinea celor din a treia categorie este comună new-age-istilor si crestinilor care nu vor să ia în serios ultima carte a Noului Testament. Unii, dându-si seama că un eventual sfârsit i-ar surprinde trăind în mari păcate, gândesc: "Nu as vrea să fiu martor al sfârsitului lumii. Nu trebuie să mă gândesc la sfârsit. Nu. Vreau să fie bine. Trebuie să fie bine. Si pentru mine, si pentru urmasii ur-masilor mei. Poate că Apocalipsa Sfântului Ioan minte. Nu va fi nici un sfârsit."

Mai grav este când chiar unii care se consideră teologi încearcă să conteste faptul că Apocalipsa prezintă descoperirea pe care a avut-o Sfântul Apostol Ioan privitoare la vremurile de pe urmă. "Nu sunt profetii, sunt doar sfaturi duhovnicesti adresate într-un stil aparte cres-tinilor păstoriti de marele Evanghelist", spun acestia, călcând în picioare tâlcuirile făcute Apocalipsei de către Sfintii Părinti.

Unii oameni, văzând cum numărul mănăstirilor creste, cum si în cele mai îndepărtate părti ale globului pământesc apar comunităti ortodoxe, cred că dreapta credintă va fi primită, încetul cu încetul, de către toti locuitorii pământului. Si că, de aceea, Apocalipsa nu îsi mai are rostul. Acesti oameni au o întelegere a realitătii foarte superficială. Ei nu tin cont de faptul că păcatul se întinde cu o viteză uimitoare, că păgânismul învie si câstigă din ce în ce mai multi adepti. Astăzi păcatele împotriva firii sunt considerate normale si virtutile sunt luate în râs. Ceea ce dovedeste că lumea nu merge spre mai bine, ci spre mai rău.

Am ajuns la ultima categorie, a celor pentru care scrie Sfântul Ignatie Briancianinov: aici sunt inclusi cei care rămân fideli predaniilor Sfintilor Părinti. Ei stiu că, mai devreme sau mai târziu, Antihrist va veni. Dar oamenii nu pot sti când va fi aceasta. Ceea ce trebuie să stie este cum să nu ajungă să trăiască ca si cum ar avea "pecetea fiarei", cum să nu cadă în capcanele diavolului.

Ei nu stiu nici dacă vor prinde sfârsitul, si nici dacă urmasii lor vor prinde acele vremuri. Dar stiu că de propriul sfârsit nu îi va scăpa nimeni. Si atunci trăiesc în virtute si smerenie cugetând la moarte.

Sfântul Ignatie nu a scris despre Antihrist numai crestinilor care vor trăi în vremea acestuia. A scris si pentru noi. El ne ajută să întelegem mai bine cursele pe care ni le întind înainte-mergătorii lui Antihrist. În loc să fim robi ai lui Dumnezeu, diavolul ne vrea robi ai săi. Si, prin orice mijloace, prin discipolii pe care îi are, caută să ne atragă în mrejele sale.

Descriind viclenia lui Antihrist, Sfântul Ignatie ne ajută să îi recunoastem pe ucenicii săi si să ne ferim de ei. Si dacă nouă ne sunt de folos cuvintele sale, cu atât mai mult le vor fi de folos crestinilor din vremurile de pe urmă, care vor afla cum să îl recunoască pe cameleonicul Antihrist.

Multi si-l imaginează pe Antihrist ca pe un dictator care dărâmă biserici si varsă sânge de crestin. Dar dacă ar fi asa prea putini i s-ar închina de bună-voie. Antihrist va fi Marele Seducător, Marele Actor. Arătându-se blând, milostiv si împlinitor a toată virtutea, el va fascina, va deveni repede idolul celor lipsiti de discernământ.

Aici e marele pericol: cei care vor căuta să aprecieze valoarea antihristului după propriile idei vor fi înselati. În afara învătăturii crestine nu există nici o altă posibilitate de a recunoaste pe Antihrist drept mâna dreaptă a diavolului.

Virtutea pe care el o va mima nu va putea fi înteleasă la justa valoare decât de către cei care vor rămâne sub aripa Bisericii.

Se stie însă că el va căuta să îi atragă de partea sa, "de va fi cu putintă, si pe cei alesi" (Matei 24, 24). Această referintă scripturistică poate trezi teamă în rândurile celor care o citesc. "Dacă vor cădea până si cei alesi, ce va fi cu cei ca noi?", se întreabă unii.

Dar nu apare scris că cei alesi vor cădea, ci doar că Antihrist va încerca să îi piardă până si pe acestia. Dacă prin "cei alesi" întelegem pe crestinii care trăiesc după învătătura lui Hristos si ascultă glasul Bisericii, atunci credem că acestia vor sti să se ferească de înselare. Totusi, pentru că nimeni nu este predestinat la mântuire, chiar si acestia vor avea nevoie de mult discernământ pentru a deosebi lumina adevărată de lumina superficială în care se va ascunde slujitorul întunericului. Pentru că acesta va încerca să se dea drept rob al lui Dumnezeu.

Dacă "cei alesi" sunt crestinii care merg duminica la biserică, dar care pretuiesc mai mult propria voie decât ascultarea de Biserică, si preferă păcatul virtutii, atunci nu este de mirare că multi dintre ei vor cădea.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune răspicat că înaintea venirii lui Antihrist mare parte dintre crestini se vor lepăda de Hristos. Greu cuvânt. Putini oameni ar vrea să ia în serios o astfel de afirmatie.

Si totusi explicatia pe care o dă sfântul este foarte simplă: Antihrist va fi primit de majoritatea omenirii pentru că va aduce cea mai înaltă bunăstare materială, va fi cel care va asigura oamenilor tot confortul si toate cele de trebuintă satisfacerii poftele trupesti.

Adresându-se oamenilor care au refuzat să Îi asculte dumnezeiasca propovăduire, Mântuitorul le-a spus: "Eu am venit în numele Tatălui Meu, si voi nu mă primiti; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veti primi." (Ioan 5, 43). Sfântul Ignatie Briancianinov reproduce tâlcuirea Sfântului Teofilact al Bulgariei la această profetie: "Antihrist va îmbia omenirea cu relizarea celei mai înalte bunăstări si prosperităti pământesti, va îmbia cu cinstire, bogătie, măretie, înlesniri si plăceri trupesti: căutătorii de cele pământesti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi stăpân al lor" (17 ).

Multi oameni nu îsi părăsesc acum credinta numai pentru faptul că ar avea prea putin câstig material făcând aceasta. Antihrist le va da acestora exact ceea ce le trebuie, îi va atinge exact în punctul sensibil pe cei a căror credintă este usor de clătinat.

Sfântul Ignatie consideră că "nu e ciudat faptul că minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire si cu entuziasm de către cei apostaziati de la crestininsm, de către vrăjmasii adevărului, vrăjmasii lui Dumnezeu: acestia s-au pregătit pe sine pentru primirea pe fată, cu lucrul, a trimisului si uneltei satanei, a învătăturii lui, a tuturor lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtăsire după duh cu satana" (13).

Ce se va întâmpla însă cu cei tari în credintă? Sfântul Ignatie nu ne spune nimic nou, ci doar repetă ceea ce stă scris în Cartea Apocalipsei: numărul lor va fi foarte mic, vor fi prigoniti, batjocorâti, urâti de ceilalti. Vor fi condamnati la moarte. Se vor sui pe esafoduri "ca pe niste tronuri împărătesti, ca la un ospăt de nuntă". Imaginea pe care o prezintă sfântul este impresionantă. De fapt, asa s-au suit pe tronul muceniciei toti mărturisitorii Bisericii. Întâlnim la ei nu o filozofie proprie, nu o învătătură ciudată, ci ceea ce are Biserica în adâncul ei: dorinta de a pătimi suferinte dătătoare de viată pentru a se bucura în vesnicie de dragostea Mirelui Ceresc.

Troparul care se cântă la prăznuirea unei sfinte mucenite ne vorbeste despre starea Bisericii din vremurile de pe urmă: "Pe Tine, Mirele meu, Te doresc, si pe Tine, căutându-Te, mă chinuiesc, si împreună mă răstignesc, si împreună mă îngrop cu botezul Tău; si pătimesc pentru Tine, ca să împărătesc întru Tine; si mor pentru Tine, ca să si viez pentru Tine; si ca pe o jertfă fără prihană, primeste-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Tie...".

Sfântul Ignatie ne previne că "pentru sfintii lui Dumnezeu va veni o încercare cumplită: viclenia, fătărnicia, minunile prigonitorului, se vor sili să-i amăgească si să-i însele; prigoanele si strâmtorările rafinate, calculate si disimulate cu o vicleană inventivitate, puterea nelimitată a prigonitorului îi vor pune într-o situatie cât se poate de grea; micul lor număr va părea infim în fata întregii omeniri, si pe seama părerii lor se va pune o deosebită neputintă; dispretul obstesc, ura obstească, clevetirea, prigoana, moartea silnică vor deveni soarta lor. Numai printr-o osebită împreună-lucrare a harului dumnezeiesc, sub călăuzirea lui, alesii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmasului lui Dumnezeu, Îl vor putea măr-turisi înaintea lor si a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus" (19).

Înainte de a-si arăta fata de prigonitor al credintei, Antihrist îsi va pune masca dragostei si a bunăvointei. "Bunăstare materială... Scăpare de griji si de necazuri... Împlinirea unui vis milenar al omenirii..."

Totusi, chiar dacă la început el nu va lovi direct credinta crestină, va avea îndrăzneala să spună despre sine că este Mesia cel asteptat.

Sfântul Ignatie ne aduce în fata ochilor învătătura patristică despre Antihrist. Urmându-l pe Sfântul Efrem Sirul, el spune despre Antihrist că "va trâmbita despre sine precum au trâmbitat înainte-mergătorii si icoanele sale, se va numi pe sine propovăduitor si restaurator al adevăratei cunoasteri de Dumnezeu: cei care nu înteleg crestinismul vor vedea în el reprezentatul si apărătorul religiei, se vor uni cu el. El va trâmbita despre sine că este si se va numi pe sine Mesia cel făgăduit: iesind întru în-tâmpinarea lui, fiii cugetării trupesti vor striga osanale; văzându-i slava, puterea, capacitătile geniale, dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui" (16).

Nouă ni se pare putin probabil ca un om, indiferent de cât bine ar face oamenilor, să fie primit ca Mesia. Ne este greu să întelegem viclenia de care va da dovadă Antihristul.

E nevoie de ani si poate de zeci de ani pregătitori pentru ca valorile crestine să fie îngropate. Încetul cu încetul, crestinii vor fi învătati să creadă că banul este atotputernic, că trupul este mai important decât sufletul. Credinta va fi pervertită încetul cu încetul: viata de nevointă crestină va fi substituită de o viată comodă si iubitoare de plăceri.

Sfântul Ignatie ne spune că va fi o asteptare aproape generală a Antihristului care va putea împlini dorintele oamenilor. El va corespunde celor mai variate exigente: cei care apreciază întelepciunea acestei lumi vor vedea în el un geniu. Cei dornici de îmbogătire îsi vor vedea buzunarele pline. Cei care caută minuni, având râvna căută-torilor de comori, îsi vor vedea asteptările împlinite: Antihrist va face minuni pe care stiinta omenească nu le va putea explica.

Vorbind despre minunile Antihristului, Sfântul Ignatie prezintă pe larg învătătura ortodoxă despre minunile pe care le primeste Biserica, despre rostul lor si despre motivul pentru care harismele s-au împutinat în vremurile noastre.

Atragem aici atentia asupra câtorva aspecte ale problemei: în primele secole ale Bisericii, minunile au avut rolul de a completa, de a sluji mărturisirea prin cuvânt. Pentru ca Vestea cea bună să fie primită de către popoarele care trăiau în întunericul păgânătătii si al nestiintei, Dumnezeu S-a folosit de semne minunate.

Dar în clipa în care credinta a fost primită, minunile s-au împutinat.

Semnele aveau rolul de a-i chema pe oameni la Dumnezeu.

Din istoria mântuirii se vede că semnele nu au avut loc haotic: nici o minune nu a fost inutilă. Prin fiecare dintre ele, i s-a adresat omului o chemare de întoarcere la Dumnezeu. În momentul în care se pierde din vedere importanta pedagogică a minunilor, se pierde din vedere rostul lor.

În Evanghelii ni se prezintă multe dintre vindecările pe care le-a făcut Hristos. Din ele vedem că tămăduirea sufletului este mult mai importantă decât tămăduirea trupului. Sfântul Ignatie ne pune înainte cu multă claritate învătătura ortodoxă despre boală: boala nu este dusman al mântuirii; dimpotrivă, pe multi îi ajută la tămăduirea sufletească. Si răbdarea bolii este o binefacere mult mai mare decât vindecarea minunată.

Tămăduirea poate fi cerută numai dacă există hotărârea nestrămutată ca sănătatea să fie folosită în slujirea lui Dumnezeu.

Celor care cer vindecare fără a se gândi în ce mod se vor folosi de ea li se atrage atentia asupra faptului că tămăduirea cerută poate fi spre osândă vesnică. Tămă-duirea trupească poate fi piedică pentru tămăduirea sufletească.

Pentru oricine citeste Vietile Sfintilor este evident că acestia nu au căutat harisme, nu au cerut de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Si totusi, chiar când au primit aceste harisme, sfintii le-au folosit cu dreaptă socoteală. Faptul că un mare sfânt, Varsanufie din Gaza, a refuzat să îsi tămăduiască ucenicul prin rugăciune, con-siderând că îi este mai de folos să rabde suferinta, are o însemnătate extrem de mare. Ni se prezintă o altă întelegere a suferintei fată de cea cu care noi suntem obisnuiti.

Din cartea sfântului Ignatie reiese foarte clar ideea potrivit căreia "harismele" vindecătorilor moderni, radiestezisti sau alte soiuri de bioenergeticieni, nu au nimic în comun cu harismele sfintilor taumaturgi. Acesti vindecători, oricât de neverosimil ar părea, folosesc puterea diavolului.

Cineva s-ar putea întreba: "Dar ce, diavolul face bine?"

Da, face si bine. Dar numai în măsura în care acest bine relativ îl ajută să piardă sufletele. Dacă un bolnav se vindecă de cancer, prin tehnici vrăjitoresti, vindecarea nu îi este spre tămăduire. Sfintii Părinti au atras atentia asupra faptului că o astfel de tămăduire trebuie refuzată.

Dumnezeu stie exact ceea ne este de folos. Exemplul pe care îl dă Sfântul Ignatie, al Sfântului Apostol Pavel (care de de trei ori i-a cerut Domnului izbăvirea dintr-o anumită neputintă care îi îngreuna activitatea misionară), arată că Dumnezeu nu ascultă cererile care nu ne sunt de fapt de folos (chiar dacă nouă ni se par astfel). De cele mai multe ori Domnul, în marea Sa dragoste fată de oameni, nu ascultă decât cererile care ne sunt spre mântuire. Iar atunci când totusi ascultă si celelalte cereri, o face numai ca oamenii să îsi cunoască neputinta si să îsi înteleagă greseala.

Atunci când cererile noastre sunt îndreptătite, Dumnezeu nu pierde nici o ocazie de a ne asculta, de a-Si arăta dragostea pe care ne-o poartă. Unul dintre modurile în care se manifestă această dragoste este grija cu care ne conduce pe calea mântuirii, grija cu care ne ajută să deosebim întunericul de lumină.

Ultima parte a acestei cărti are ca temă principală vederea duhurilor - un subiect extrem de controversat. Si de această dată perspectiva duhovnicească intră în con-tradictie flagrantă cu diferitele pozitii întemeiate pe înte-lepciunea lumii acesteia.

Fără a fi ironic, Sfântul Ignatie constată nu numai faptul că majoritatea oamenilor moderni nu cunosc învă-tătura ortodoxă despre vederea duhurilor, ci si faptul că nici nu au habar despre existenta unei astfel de învătături. Cât priveste cunoasterea strict teoretică pe care o au unii privitor la lumea duhurilor, ea este la fel de valoroasă ca lipsa oricărei cunostinte. Dacă nu cumva are o sensibilă valoare negativă.

Sfântul Ignatie, asemenea unui profesor de literatură care îsi îndeamnă studentii la studiu înainte de a-si preciza punctul de vedere, recomandă crestinilor să cereceteze îndeaproape învătătura Bisericii.

El nu neagă cunoasterea ratională, cunoasterea "de scoală". Dar precizează că această cunoastere trebuie să fie sustinută de cunoasterea prin lucrare.

Geniile si oameni de cultură, oricât ar fi de "ex-perti" în aprofundarea Traditiei ortodoxe, câtă vreme nu trăiesc în propria viată Ortodoxia si nu simt în inimile lor lucrarea Sfântului Duh, rămân ca niste oameni care vorbesc despre înot fără să fi înotat în viata lor.

Învătătura "după literă" riscă să rămână o învătătură a acestei lumi. Or credinta crestină este cu totul altceva: nu este calea prin care cunoastem vreo născocire a vreunui Părinte filozof, ci este calea prin care care cunoastem Adevărul.

Cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov despre faptul că este imposibilă cunoasterea "rezultatelor" experientei crestine în lipsa parcurgerii directe a drumului crestin ar trebui gravate pe frontispiciul fiecărei Facultăti de Teologie ortodoxă: "Cărturarul crestin este dator să învete despre Împărătia Cerurilor nu doar din auzirea propovăduirii privitoare la ea, ci si prin cercare" (76). Învătătura strict ratională, lipsită de suportul trăirii, naste fii înspăimântători.

Sfântul Ignatie consideră extrem de importantă cunoasterea învătăturii ortodoxe despre vederea duhurilor de către crestini; el afirmă că cei care tăgăduiesc existenta duhurilor, tăgăduiesc în acelasi timp, fără să fie constienti, si credinta crestină. Există astfel de oameni. Si nu putini. Cum se explică faptul că Sfântul Ignatie are o pozitie dură fată de ei?

Răspunsul nu este prea greu de găsit: în momentul în care fragmentăm învătătura ortodoxă, separând ceea ce ni se pare bun de ceea ce ni se pare discutabil, ceea ce ni se pare obligatoriu de primit si ceea ce poate fi refuzat, negăm faptul că această învătătură este dumnezeiască. O tratăm ca pe o filozofie a acestei lumi. Dar adevărul nu poate fi fragmentat. Predania Bisericii tocmai aceasta este: o dumnezeiască mărturie despre adevăr.

În momentul în care segmentăm acestă mărturie o transformăm în altceva. Fragmentarea pe care o aducem învătăturii se reflectă în propria noastră fragmentare. Nu mai putem fi crestini ortodocsi.

De aceea Sfintii Părinti adunati la cel de-al saptelea Sfânt Sinod Ecumenic i-au condamnat pe cei care deformează Traditia: în momentul în care deformezi această Traditie te rupi de Hristos care este izvorul acestei Traditii.

Nu putem fi ortodocsi renuntând la ceea ce este specific Ortodoxiei: păstrarea Sfintei Traditii. Si cum ar putea cineva să se considere ortodox dacă respinge existenta duhurilor? Cum ar putea duce lupta duhovnicească dacă nu crede în existenta dusmanului nevăzut? Asa ceva nu este cu putintă.

Sfântul Ignatie explică pe scurt de ce: dacă nu există diavoli, atunci întruparea Domnului "nu are nici pricină, nici scop".

Dacă nu ar fi existat diavol, atunci Adam nu ar fi fost ispitit. Dacă Adam nu ar fi căzut, nu mai era nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze pentru mântuirea noastră.

"Dar de unde putem avea siguranta că există diavoli?", se întreabă unii. Dacă nu o avem prin credintă, altfel nu o putem avea. Numai dacă nu cumva devenim slujitori ai întunericului, si atunci stăpânii ni se arată fată către fată.

Cei care vor să aibe certitudinea că dracii există se plasează într-un teren minat: dacă ar putea ajunge numai prin rationamente logice la constatarea existentei diavolilor, prin rationamente similare ar putea demonstra existenta lui Dumnezeu. Dar nimeni nu va putea demonstra cu argumente lumesti cele duhovnicesti. Nimeni nu poate demonstra existenta Celui care vrea să credem în El si să Îl slujim cu dragoste, fără a fi apăsati de certitudinea intelectuală a prezentei Lui.

Cine respinge existenta diavolilor, respinge calea mântuirii. Atunci când te afli într-o luptă nu poti evita regulile ei. Dacă ne imaginăm că putem ajunge în Împărătia Cerurilor fără a tine cont de regulile pe care Dumnezeu ni le asează înaintea ochilor prin Predaniile Sfintilor Părinti, cădem într-o mare înselare: lupta noastră va fi lipsită de cunună.

După ce am atras atentia asupra greselii pe care o fac cei care încearcă să aibă un punct de vedere personal si diferit de învătătura ortodoxă, să vedem care sunt punctele principale ale învătăturii Sfântului Ignatie despre vederea duhurilor.

Cunoasterea acestei învătături ne este de folos pentru că avem de luptat nu numai împotriva patimilor si poftelor noastre, ci mai ales împotriva puterilor întunericului. Abia în momentul în care stim cine ne este vrăjmasul ne putem apăra de el.

În ceea ce priveste vederea duhurilor, înselarea drăcească este foarte mare, si multi au fost înselati de diavol tocmai pentru că nu au stiut cum să se apere.

Omul, după căderea sa, nu mai este vrednic să vadă lumea îngerilor. Simturile sale au devenit trupesti, si nu mai pot percepe duhurile care Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu.

Duhurile care se arată de obicei oamenilor, chiar dacă afirmă că sunt suflete ale răposatilor sau îngeri, sunt de fapt diavoli.

Omul cade usor în cursa mândriei pe care o întinde vederea acestor duhuri: nu îsi dă seama că nu este la măsura la care să vadă duhuri. I se pare că a atins măsura sfinteniei, si de aceea nici nu îi trece prin cap că se află în legătură cu diavolii.

Mai ales că vrăjmasul mântuirii este plin de viclenie, si stie cum anume poate doborî fiecare suflet care i se deschide. Diavolul nu spune numai minciuni, pentru că dacă ar face asa ceva ar fi demascat usor. El amestecă într-un mod foarte abil adevărul cu minciuna. El spune exact atât adevăr cât trebuie pentru a amăgi sufletele. Si o face cu atâta iscusintă încât să îi însele până si pe cei care stiu că diavolul poate lua chipul unui înger de lumină.

Mândria este usa prin care diavolul intră; spun unii: "da, stiu că unora li se arată draci, dar mie mi se arată îngeri...". Ei ajung uneori chiar să scrie cărti despre deosebirea duhurilor, să precizeze care vedenii sunt înselătoare si care sunt de la Dumnezeu. Dar nu îsi dau seama că "profesorul" lor este diavolul.

Crestinii să înteleagă că nu trebuie să caute să-i vadă si să vorbească cu ei. Cei care insistă să intre în legătură cu duhurile se deschid de bună-voie lucrării putericului întunericului. Vor să le fie mai bine si fac tocmai ce este rău. Sunt ca niste sinucigasi care vor să scape de dureri trecătoare într-un mod care îi duce la suferinte vesnice.

Comunicarea cu mortii nu este decât tot o formă de comunicare cu dracii. De altfel, în unele cazuri, cei posedati de diavol spun că prin ei vorbesc sufletele unora dintre cei adormiti. Dar pe cât de usor le este oamenilor să îsi dea seama că prin gurile acelora vorbeste însusi dia-volul, pe atât le este de greu să îsi dea seama că acelasi vorbitor se adresează celor care fac spiritism.

Sfântul Ignatie nu se referă la motivele pentru care oamenii ajung să vorbească cu mortii. Vom preciza aici doar două dintre ele: dorinta de a cunoaste cât mai multe despre lumea spirituală, si dorinta de a fi în legătură cu cei dragi care au trecut pe lumea cealaltă.

În primul caz observăm o pervertire a dorintei de cunoastere: în momentul în care vrei să cunosti lucrurile în alt mod decât în cel pe care l-a rânduit Dumnezeu, dorinta firească de a cunoaste devine diavolească: lumea duhurilor nu o putem cunoaste după propriile capricii. Cei care vor să stie mai multe pot citi despre aceasta în Sfânta Scriptură si în scrierile Sfintilor Părinti. Dar în clipa în care se consideră vrednici de o cunoastere directă arată că au fost înselati de acelasi "sarpe" care le-a spus primilor oameni: "Vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul" (Facere 2, 5).

În cel de-al doilea caz avem de-a face cu o pervertire a dorintei de comuniune. Biserica mărturiseste că cei vii se află în legătură cu cei morti. Cum? Prin rugăciune. Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii, îi ajută pe cei morti. Pe cei mântuiti îi înconjură cu si mai multă lumină; iar celor din iad le usurează suferintele, si pe unii chiar îi mântuieste.

O dovadă a grijii celor vii pentru cei morti o vedem în parastasuri. Slujbele de pomenire a mortilor nu sunt doar un mod de aducere aminte, un mod de păstrare a memoriei celor adomiti: sunt un mod de a-i ajuta, arătându-le dragostea pe care le-o purtăm.

Cei care pervertesc modul firesc de pomenire a răposatilor, si încearcă să intre în legătură cu ei prin diferite metode spiritiste, se poartă ca si cum ar putea stabili ei însisi ce e bine si ce e rău. Ca si cum ar fi ei însisi măsura binelui.

Biserica spune clar: spiritismul este o înselare drăcească. Cei care ajung la alte concluzii îsi imaginează că au acces la o sursă de informatie mai sigură decât Biserica. Dar pierd din vedere că Biserica nu face altceva decât să dea mărturie despre Capul ei, care este Adevărul.

Dracii nu se arată numai celor care fac sedinte de spiritism. Se arată de multe ori si celor care suferă mult după pierderea unei fiinte dragi. Moartea unei persoane apropiate are si o trăsătură inexplicabilă. "Dumnezeu a vrut să îl ia la El...", spun unii, dar lasă să le scape si un suspin: "De ce, Doamne, de ce?".

Dacă sufletele adânc îndurerate de moartea unei persoane dragi nu cunosc sau nu primesc învătătura ortodoxă despre aparitiile duhurilor, pot fi foarte usor înselate de acestea: prezentându-se în chipul persoanelor dragi, si invocând dragostea ca principalul motiv pentru care se fac văzute, diavolii intră pe usa pe care le-o deschid oamenii. Si, după ce vreme îndelungată se poartă astfel încât vătămarea pe care o aduc să fie greu de observat, după ce câstigă încrederea vizionarilor, trec la a doua etapă a nimicirii sufletesti. Încep să spună o serie de minciuni, amestecate în mod viclean cu lucruri adevărate; si astfel vizionarii primesc drept bune născocirile pierzătoare de suflet.

Sfântul Ignatie prezintă pe larg cele două moduri de vedere a duhurilor: vederea trupească si vederea duhovnicească. Vederea trupească o au oamenii care percep lumea duhurilor căzute, iar cea duhovnicească o au cei care, ajungând la măsura sfinteniei, au devenit asemenea îngerilor în trup. Sufletele lor s-au curătit prin pocăintă, prin nevointă si prin rugăciune îndelungată. Îl poartă în inimile lor pe Hristos si prin harul Duhului Sfânt sunt părtasi unor trăiri pe care ceilalti nu le pot întelege.

Sunt unii care, cunoscând această deosebire, se consideră totusi vrednici de vederea duhovnicească. Ei nu îsi dau seama de propria orbire. Sunt prinsi de o falsă smerenie si cred că au ajuns la trăiri înalte.

Modul în care se poate pune în evidentă înselăciunea acestora este foarte simplă: cei mai multi consideră că au ajuns la aceste trăiri înalte prin anumite forme de spiritualitate diferite de trăirea ortodoxă. Chiar dacă folosesc si anumite învătături ortodoxe, în esentă învătătura lor este diferită de cea a Bisericii.

În momentul în care ei vor să îsi compare propria experientă cu învătăturile Sfintilor Părinti nu este suficient să citească numai pasajele privitoare la vederea duhovnicească. De altfel, nu le este greu să identifice în aceste pasaje propriile experiente. Este neapărat necesar ca acestia să citească si pasajele în care scrie clar că "trăirile mistice" ale celor care s-au îndepărtat de predaniile Părintilor nu sunt altceva decât stări induse de diavol, si vedeniile pe care le au sunt înselătoare.

Încercarea lor de a justifica o experientă paralelă trăirii Bisericesti nu este sinceră. Ori tin cont de întreaga învătătură crestină - care le dă în vileag înselarea - ori refuză în mod deliberat raportarea la această învătătură.

Cât despre cei care se lasă păcăliti de aparitiile înselătoare, fiind convinsi că mergând pe drumul Bisericii au ajuns la sfintenie, metoda recuperatoare este aparent simplă: ar fi de ajuns să meargă să stea de vorbă cu marii duhovnici ai zilelor noastre. Ei le pot arăta că se află în înselare, le pot pune degetul pe rană, ajutându-i să înteleagă că roadele smereniei adevărate le sunt străine. Că roadele arătărilor pe care le-au considerat sfinte este mândria.

Dar ar fi prea simplu ca vindecarea să aibă loc atât de repede. Cei care cred mintii lor, pornind de la faptul că în zilele noastre s-a micsorat numărul părintilor care au darul deosebirii duhurilor, se păcălesc pe ei însisi spunându-si că sunt la un nivel atât de înalt încât nu mai e nimeni atât de "elevat" încât să le poată da sfaturi. Că ei ar fi dispusi să primească sfaturi, dar nu au cui să le ceară.

Dar acest rationament este gresit. Până la sfârsitul lumii, Dumnezeu va avea preotii Săi alesi care vor sti să dea în vileag cele mai viclene curse în care diavolul încearcă să îi prindă pe credinciosi.

În privinta celor care spun că drumul fizic până la astfel de părinti este lung si obositor, că au poate chiar câteva sute de kilometri de parcurs până la ei, nu îsi dau seama că printr-o astfel de afirmatie mărturisesc precis cât de mult pret pun pe vietuirea duhovnicească. O astfel de atitudine oglindeste cât este de mare râvna pe care o au pentru cele sfinte.

Să nu uităm că sfintii însisi se considerau nevrednici să aibă vedenii minunate. Ar trebui ca oamenii care cad în înselare să îsi dea seama de rătăcirea lor chiar si numai prin faptul că le lipseste constiinta propriei nevrednicii.

Sfânta Traditie ne arată în mod clar care sunt roadele vedeniilor dumnezeiesti si cele ale celor înselătoare: cele de la Dumnezeu aduc în inimă smerenie, celelalte mândrie. Sfântul Ignatie arată însă că, din cauza orbirii, oamenii nu vor să recunoască starea în care se află.

Una din aceste situatii o întâlnim atunci când cei înselati aduc în sprijinul conceptiilor lor idei de a căror veridicitate nu se îndoiesc. Pornesc de la premiza că din moment ce supozitiile lor se întemeiază pe lucruri adevărate nu au cum să se însele.

Între cele mai răspândite justificări de acest gen se remarcă ideea potrivit căreia dacă duhurile care apar spun viitorul, ele cu sigurantă sunt trimise la Dumnezeu.

Trebuie făcută o distinctie: duhurile care "prezic"adevărul de multe ori nu fac altceva decât să tragă concluzii logice din mersul actual al evenimentelor.

Dracii stiu tot ce s-a întâmplat în trecutul nostru, si stiu si tot ce se întâmplă în momentul actual. Dacă noi nu tinem seama de această însusire a lor riscăm să confundăm profetia cu constatarea.

Dracii ne pot spune că un prieten vine să ne viziteze dinainte ca acela să ajungă la poarta noastră. Aceasta nu a fost o prezicere care s-a adeverit.

Sfântul Ignatie explică cât de usor pot fi oamenii păcăliti de duhurile care "prezic" viitorul . Este foarte usor ca oamenii lipsiti de discernământ să fie înselati de duhurile întunericului.

Sunt anumite cazuri în care totusi duhurile respective "prezic" si evenimente a căror deducere logică este imposibilă. În aceste situatii pur si simplu diavolii calculează, cu o anumită marjă de eroare, ceea ce s-ar putea întâmpla. Si faptul că de multe ori duhurile se înseală, fapt dovedit usor de statistică, nu face decât să confirme că nu aveau cum să nimerească întotdeauna : solutia cea mai probabilă nu se dovedeste si cea reală.

Argumentarea Sfântului Ignatie este în întregime fundamentată pe Sfânta Scriptură si pe Sfintii Părinti. Nu este deci de mirare că cei care nu recunosc drept autorizată această fundamentare nu au cum să înteleagă concluziile Sfântului Ignatie.

Pentru crestinii ortodocsi această carte va fi de folos nu numai în ceea ce priveste strict problemele pe care le tratează. Întâlnind aici o argumentare care răstoarnă idei acceptate în mod curent de către crestinii care nu stiu pozitia ortodoxă fată de subiectele tratate, vom întelege cât de periculoasă este însusirea unor idei care contravin predaniilor Sfintilor Părinti. Vom întelege că numai păstrând aceste predanii mergem pe calea mântuirii.

Cartea Sfântului Ignatie reuseste să pună în evidentă si trăsăturile celor care se consideră buni crestini, dar de fapt sunt înselati diavol.

Unii dintre acestia vor încerca să conteste cele spuse de sfânt: "Poate că Sfântul Ignatie a gresit. Poate că s-a înselat. O fi scris bine despre viata crestină, dar în privinta vederii duhurilor a gresit".

Sfântul Ignatie a spus: "Îndrăznim a numi învătătura despre minuni si semne înfătisată de către noi învătătură a Sfintei Biserici Ortodoxe, învătătură a Sfintilor ei Părinti. Necesitatea vitală a unei expuneri exacte si, pe cât se poate, amănuntite a acestei învătături este limpede" (61).

Ar putea oare vreunul dintre cei înselati să spună că, folosindu-se de scrierile Părintilor, poate arăta greseala Sfântului Ignatie? Nu. Pentru că Sfântul Ignatie nu a scris după mintea sa. El a mărturisit învătătura ortodoxă.

Adevărul nu este de două feluri. Nu pot fi adevărate în acelasi timp învătăturile Sfintilor Părinti si învătăturile vizionarilor care fac atâta vâlvă în zilele noastre.

"Dar poate că Sfântul Ignatie a interpretat gresit învătătura Traditiei...", ar spune unii. Ideea aceasta, a greselilor pe care le fac sfintii, este inspirată de diavol. Nu e o idee nouă, dar are un succes din ce în ce mai mare.

Sfintii nu au scris numai după capul lor, au scris după cum trăiau. Dacă ar fi dat mărturie despre lucruri mincinoase, nu ar fi fost sfinti; Duhul adevărului nu S-ar fi sălăsluit întru ei. Nici unul dintre ei nu s-a abătut de la dogmele Bisericii. Si dacă în anumite chestiuni fată de care pozitia Bisericii nu era foarte clară, unii au avut pozitii care în timp s-au dovedit gresite, astfel de cazuri sunt extrem de rare (si problemele respective erau secundare).

Dar niciodată sfintii nu au învătat altfel decât ceea ce primiseră de la înaintasii lor. Niciodată vreun sfânt nu a contestat Traditia bisericească ca să îsi impună propriile cugetări.

Nu trebuie să căutăm a armoniza învătăturile Bisericii cu părerile noastre. Ci trebuie să modelăm părerile noastre după predaniile ortodoxe. Altfel ne îndepărtăm de Adevăr.

Întotdeauna sfintii au căutat să absoarbă învătătura Bisericii, asa cum apa absoarbe buretele. Această învătătură le-a modelat vietile; această învătătură i-a dus la sfintenie.

Oamenii trebuie să aleagă: de o parte stă Hristos, ocrotindu-Si Biserica, de celaltă parte înteleptii acestei lumi. De o parte Fiul lui Dumnezeu, de cealaltă parte slujitorii diavolului. Nu poate exista nici o părtăsie între cele două tabere.

Nu trebuie trecută cu vederea nici eventuala confruntare dintre învătătura ortodoxă si asa-zisele descoperiri ale stiintei care sprijină neopăgânismul. Astăzi s-a perfectionat tehnica vorbirii cu "mortii" prin înregistrări audio-vizuale. Poate contesta cineva aceste înregistrări? Nu. Dacă spunem că vocile care se înregistrează sunt ale diavolilor, suntem luati în râs. Si totusi, oricât de rafinată ar fi înselarea diavolească, tot înselare rămâne.

Dacă ni s-ar demonstra "stiintific" că vocile sunt ale mortilor, o astfel de demonstratie ar trebui să ne convingă nu de progresele stiintei, ci de iscusinta diavolului.

Niciodată stiinta nu poate contrazice adevărul credintei crestine. Si atunci când o face, atunci e cu sigurantă vorba de falsificări ale argumentelor stiintifice.

În ceea ce priveste problemele duhovnicesti, stiinta nu are cum să se implice în nici una dintre ele

Sfântul Filaret al Moscovei a spus că dacă ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iona a înghitit chitul, si nu că proorocul a fost înghitit de chit, ar fi crezut chiar si aceasta. Asa si noi ar trebui să putem spune: dacă stiinta ar demonstra cu o sumedenie de argumente că învătătura ortodoxă despre vederea duhurilor (sau despre orice altceva) este gresită, preferăm să rămânem fideli Sfintei Traditii, prin care vorbeste Însusi Hristos, decât să dăm crezare ochilor si mintii noastre.

Studiul de fată este o încercare de a prezenta cititorilor din zilele noastre mesajul Sfântului Ignatie, citi-torilor care trăiesc într-un univers foarte diferit fată de cel al contemporanilor Sfântului Ignatie. Când sfântul se referea la cei înselati, vorbea despre un număr foarte mic de oameni. Numărul acestora a crescut însă cu o viteză uimitoare.

Omul de azi, care trăieste într-un mediu în care se încearcă substituirea vietii duhovnicesti prin "extazuri mistice" si "experiente paranormale", are mare nevoie de învătăturile Sfântului Ignatie.

Mai ales că Sfântul Ignatie nu a făcut altceva decât să prezinte predaniile ortodoxe, si nu a încercat să le înlocuiască cu vreo conceptie personală.

În momentul în care cineva pretinde că este învătător al adevărului, este judecat în functie de diferitele criterii pe care le au oamenii în privinta cunoasterii adevărului. De cele mai multe ori dascălii rătăcirilor propun nu numai adevăruri fantomatice, ci si criterii false de apreciere a adevărului.

Între acestia, vindecătorii cu bioenergie au un mesaj simplu: "Vindecăm, deci avem putere de la Dumnezeu. Cine nu vindecă nu are putere de la Dumnezeu, deci nu cunoaste adevărul."

Sfântul Ignatie nu prezintă criterii de apreciere a adevărului; el nu vine să mărturisească un adevăr straniu sau un adevăr care a fost ascuns vreme îndelungată. El mărturiseste învătătura Sfintilor Părinti. Pentru el, Adevărul poate fi găsit numai în Sfânta Traditie, si orice învătătură potrivnică Sfintei Traditii este gresită.

Chiar dacă există si eretici care îsi justifică rătăcirea folosindu-se de citate din Sfintii Părinti, demersul lor este supus esecului: mai devreme sau mai târziu ei vor fi nevoiti să se confrunte cu învătătura sobornicească a Bisericii, cu adevărul propovăduit de Hristos. Si o asemenea confruntare le vădeste înselarea.

Sfântul Ignatie Briancianinov ne atrage atentia asupra faptului că nu trebuie acordată nici cea mai mică atentie fenomenelor drăcesti. Constatăm totusi că mijloacele prin care ni se trezeste curiozitatea fată de aceste fenomene sunt foarte variate: multimea de emisiuni si de articole despre acest subiect.

În momentul în care ne obisnuim să citim despre aceste manifestări, în momentul în care le dăm atentie, am făcut deja primul pas gresit. "Dar nu am făcut spiritism, doar am vrut să citesc cum decurge o sedintă de spiritism", spun unii. Dar de la astfel de lecturi multi s-au îndepărtat de Biserică.

A saptea poruncă bisericească spune răspicat: "Să nu citim cărti eretice". Putem întelege că această poruncă poate fi extinsă asupra oricărui mod de propagandă a învătăturilor rătăcite.

Omul de astăzi suferă de boala curiozitătii: vrea să stie cât mai multe lucruri despre tot ceea ce se petrece în lume. Si atunci când scormoneste după stiri despre paranormal are impresia că face un lucru deosebit. Dar de fapt, încercând să îsi satisfacă patima curiozitătii, îsi deschide sufletul înselării.

Manifestările puterilor drăcesti sunt acoperite cu un strat de gros de noroi: oricine vrea să afle despre ele se murdăreste. Nu poti rămâne curat după ce ai citit ceea ce scriu slujitorii întunericului. Ajungi la efectul contrar citirii cărtilor duhovnicesti; în loc să se lumineze mintea, se întunecă.

Ar fi bine ca măcar această idee să rămână întipărită în mintile celor care vor citi cartea Sfântului Ignatie Briancianinov; le va aduce mult folos...