Biblioteca Ortodoxă

Cartea despre Valeriu Gafencu stătea de multă vreme în biblioteca mea, totuşi, nu mă puteam convinge să mă apuc de ea. Acum cred că nici nu aş fi fost pregătită să cunosc toate tainele ei, să intru în atmosfera închisorilor comuniste şi să cunosc lumina pe care martirii din celule au ştiut să o aprindă în sufletele lor, în ale celor apropiaţi lor şi în întreaga ţară. Indiferent de gradul de cultură şi cunoaştere al celor ce vor citi cartea, ea va rămâne o înlănţuire de taine şi un joc de lumini ce nu poate fi cuprins cu ochiul minţii. Cartea trebuie citită nu cu luciditate, ci cu credinţă, cu pregătire pentru a descoperi lucruri uşor de catalogat astăzi ca fiind „iraţionale” sau „imposibile”.
Valeriu Gafencu

Cartea se împleteşte în jurul destinului lui Valeriu, un tânăr basarabean student la Drept în Iaşi, arestat la numai douăzeci de ani pentru „activitate legionară” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare. O viaţă de om. Totuşi, povestea vieţii nu începe cu închiderea lui, ci îl cunoaştem pe Valeriu mai întâi în familia sa, o familie în care a dominat iubirea şi buna înţelegere. În repetate rânduri, Valeriu vorbeşte cu drag mare despre părinţii săi, al căror exemplu de dragoste şi jertfelnicie l-a marcat încă din copilărie. Când începe prigoana comunistă, tatăl îşi trece familia în România, dorind să-i ştie în siguranţă. Apoi, el se întoarce în Basarabia, spunând că nu-şi poate trăda ţara, deşi ştie că se îndreaptă spre moarte sigură. Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? este întrebarea pe care Tuţa i-o adresează lui Valeriu înainte de a se întoarce în Basarabia, iar Valeriu nu va încerca să-l oprească. Mai mult decât atât, mărturisirea cutremurătoare de la graniţă a tatălui va avea cu siguranţă un efect puternic în asumarea jertfei pe care şi Valeriu va fi chemat nu după mult timp să o facă.

Student eminent şi apreciat, căruia i se prevedea un viitor strălucit, Valeriu este însetat după idealurile unei vieţi bune, drepte, orientate în şi spre Dumnezeu. Astfel, elanul său tineresc îşi va găsi un adăpost statornic în Mişcarea Legionară, de care nu se dezice nici după scoaterea ei în ilegalitate. Pentru continuarea acestei mişcări, Valeriu e arestat şi trimis la Aiud. Despre prima parte a detenţiei sale, el mărturiseşte într-o scrisoare adresată mamei: Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinirii idealului. Mai cutremurătoare este, însă, mărturia chinurilor grele de la începuturi: Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La Aiud, Valeriu se va alătura grupului din jurul bădiei Trofin, grup de deţinuţi care îşi asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească. „Misticii” – cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie în derâdere, puneau în centrul preocupărilor viaţa în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De atmosfera din acest grup este strâns legată nu numai limpezirea şi creşterea sufletească a lui Valeriu, ci şi închegarea, mai târziu, a unui curent de trăire filocalică în lumea temniţelor comuniste. Aceştia încercau să aplice în viaţa lor învăţăturile Sfinţilor Părinţi – practicau rugăciunea inimii, spovedania colectivă, citeau din Sfânta Scriptură şi se sprijineau pe drumul spinos şi îngust al mântuirii. Nu erau priviţi cu ochi buni de toată lumea, mai ales că erau consideraţi de către unii legionari mai astringenţi ca fiind trădători ai direcţiei legionare prin smerenia de care dădeau dovadă. De fapt, ei au găsit această cale cu un ceas mai devreme – cum spune un capitol al cărţii – înţelegând că scopul suprem al vieţii este apropierea de Dumnezeu şi refacerea asemănării cu El, asemănare cu care am fost înzestraţi încă de la început, dar care s-a alterat din pricina păcatului.

În timp, mulţi dintre oponenţii sau defăimătorii lor vor înţelege poziţia mai înaltă pe care se aflau nevoitorii din jurul bădiei Trofim. Mai mult decât atât, închisoarea a fost pentru mulţi legionari un filtru, un aparat de modelare a sufletelor lor după preceptele creştine. Deşi aveau fond bun şi idealuri mari, legionarii au exagerat prin conştiinţa cinstei ce trebuia apărată cu orice preţ – chiar şi cu cel al vieţii. „Misticii” de la Aiud au înţeles această exagerare şi s-au lepădat de ea. Chiar neînţeleşi la început, ei vor servi, în timp, drept modele şi pentru ceilalţi legionari care vor căuta îndreptarea şi apropierea de Dumnezeu şi vor contribui, de asemenea, la schimbarea opiniei unor duşmani ai legionarilor despre mişcarea lor. Astfel, Romulus Dianu, subdirectorul ziarului Curentul, care nu o dată înfierase mişcarea legionară, îi mărturiseşte lui Nicolae Goga: (…) să ştiţi că ideea greşită pe care am avut-o despre mişcarea din care faceţi parte s-a schimbat radical în cugetul meu. Şi aceasta în urma întâlnirii la Aiud cu arestaţii din 1941, Gafencu, Ianolide, Maxim şi tot grupul lor. Nu mi-am putut închipui că în neamul românesc pot exista valori de o asemenea înălţime morală.

Grupul de la Aiud s-a destrămat prin mutarea deţinuţilor la alte închisori. Cartea urmează drumul vieţii lui Valeriu, care va ajunge la Piteşti, însă va scăpa de colţii negri ai reeducării, fiind mutat la închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, căci era bolnav de T.B.C. Aflăm despre această închisoare-sanatoriu că a fost polul opus al Piteştiului, un centru de lumină şi de înaltă trăire duhovnicească, o adevărată enclavă în istoria gulagului comunist. Bucurându-se de mai multă libertate şi de posibilitatea de a se plimba dintr-o cameră în altă, deţinuţii de la Târgu-Ocna se apropie mult sufleteşte unii de ceilalţi, ajungând la binecuvântate stări de comuniune. Acolo, fiecare se jertfeşte după măsura puterilor sale. Unii dintre deţinuţi, mai puţin bolnavi, fac de gardă la paturile celor grav bolnavi, alţii iau asupra lor munca grea de a spăla rufele tuturor, deşi multe dintre ele erau pătate de puroi, şi ei trebuiau să le spele afară, fie vară, fie iarnă. Unii cedau streptomicina primită de acasă pentru a salva vieţile altora – cum s-a întâmplat cu Valeriu şi pastorul Wurmbrand. Alţii mestecau şi înmuiau hrana pentru cei care nu mai puteau face nici măcar atât. Dragostea a înflorit în toată puterea în acea închisoare, iar unul dintre deţinuţi, în „vacanţa dintre două închisori”, mărturisea: Mi-e dor de Târgu-Ocna.

Martirii aceştia au transformat închisoarea în mănăstire. Lipsurile impuse ei le-au transformat în voturi monahale. În închisoare, între cei patru pereţi ai celulei, au pornit în căutarea lui Dumnezeu, ajungând pe culmi nebănuite şi negândite de noi, cei liberi. Deşi întemniţaţi trupeşte, erau mult mai liberi decât suntem noi astăzi. Lacrimile şi suferinţele, frigul şi foamea le-au transformat în cântări de laudă şi poezii. Mulţi dintre ei, cum e şi cazul lui Valeriu, nu au mai ajuns să cunoască libertatea lumii acesteia, dar rugăciunile lor şi credinţa tare i-au purtat în libertatea cerească.

O carte de istorie şi un pateric. Chinuri negre şi înălţătoare literatură. Întemniţarea vieţii şi libertatea Dorului de Cer. Dragoste, suferinţă şi jertfă.
Sfinţii noştri, ce-şi aşteaptă canonizarea.

A apărut cartea Singuri în faţa libertăţii (Ed. Cathisma) care adună la un loc mai conferinţe pe tema ascultării şi a libertăţii în Ortodoxie şi anume: “Ascultare şi libertate în Biserică” (Palatul Cultural din Arad, 19 decembrie 2005); “Duhovnicul şi ucenicul” (Casa Armatei din Cluj, 13 decembrie 2005); “Monahismul – chip al pocăinţei şi al dragostei de Dumnezeu” (Sala Albastră a Universităţii din Craiova, 23 martie 2006) şi “Despre smerenie şi libertate pe marginea rugăciunii Sf. Efrem Sirul” (Casa de Cultură din Alba Iulia, 18 martie 2004). Fiecare conferinţă este urmată de o serie de întrebări şi răspunsuri, selectate ulterior pentru a crea un tot întreg cu discursul conferinţei. Cartea a apărut în condiţii grafice bune, avînd coperţi cartonate. Preţul cărţii este de 13 lei.

Fragment din conferinţa “Ascultare şi libertate în Biserică”

[...] Omul a fost gîndit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate că prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne-o poartă decît prin faptul că ne a dăruit deplina libertate de gîndire şi de acţiune.

Prin nimic altceva nu putem ilustra mai bine dragostea decît prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm atunci cînd îi oferim deplina libertate. Acest principiu, această condiţie a raportării noastre la Dumnezeu ne trezeşte tuturor o mare admiraţie faţă de Acest Ziditor atotputernic, atotbun, atotştiutor, Care ne oferă, iată, din belşugul şi prisosul înţelepciunii şi al iubirii Sale dumnezeieşti, libertatea, atît de plăcută şi de apropiată nouă.

Această sete de libertate intră în contradicţie aparentă cu ascultarea care ni se cere, oarecum, atunci cînd începem viaţa noastră duhovnicească.

Nimeni, cu de la sine putere, nu poate înfăptui lucruri deosebite în viaţa duhov-nicească. Duhovnicia ni se transmite de către Părinţii Bisericii ca o artă, ca o ştiinţă, dar, mai bine zis, ca o artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor. Pentru a deprinde această artă şi ştiinţă avem nevoie de un învăţător, de un maestru, ca în oricare alt meşteşug. Dar oare omul nu a fost înzestrat de la bun început cu destulă înţelepciune şi destulă cunoaştere pentru a-şi putea trăi condiţia sa şi relaţia cu Dumnezeul şi Ziditorul său, fără a fi nevoie de alţi intermediari? Sigur că da!

Însă omul şi-a încălcat această putere, a pierdut legătura cu Ziditorul său, pier¬zîndu-şi totodată şi armonia, şi integritatea interioară. Astăzi, omul, pe bună dreptate, poate să-şi spună, aşa cum şi noi, la rîndul nostru, ne-am spus adesea: „Nu ştiu ce să fac, nu mă mai înţeleg, nu ştiu de unde mi-au venit aceste gînduri, nu ştiu de ce am făcut cutare sau cutare lucru”.

Omul, în complexitatea sa, are momente în care se simte depăşit de sine însuşi. Sfîntul Grigorie de Nyssa afirmă că acesta este argumentul cel mai grăitor că noi avem o origine divină, că sîntem infiniţi şi de necuprins în puterea gîndirii noastre. Ne vin gînduri despre care spunem că nu ne-au mai venit niciodată, trăim stări şi avem simţăminte pe care nu le-am mai avut, ni se întîmplă să simţim lucruri şi realităţi în faţa cărora ne simţim neputincioşi. Pentru că mintea noastră şi toate valorile noastre, cu care sîntem obişnuiţi să operăm şi prin care judecăm lumea şi lucrurile, pot deveni dintr o dată neputincioase în faţa unor experienţe noi care ne sînt date să le trăim.

Dar această nedumerire şi dezorientare reprezintă, de fapt, un pas avansat pe calea cunoaşterii. Lucru pe care l-a simţit şi Socrate atunci cînd a zis: „Eu ştiu că nu ştiu nimic!” Acesta este momentul crucial în care omul, iluminat de propria experienţă, îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gîndirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte, de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte ca fiind mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. Această alegere, oricare ar fi, este şi ea un act al libertăţii [...]

www.savatie.wordpress.com

În ultima vreme, un număr din ce în ce mai mare de filosofi, istorici, sociologi, politologi şi oameni politici, au ajuns la ideea că, societatea modernă intră într-un veac nou: „veacul numeric” sau „era digitală”; într-o nouă fază istorică: a „societăţii postindustriale pre care „înţelepţii veacului acestuia” în nebunia lor, o numesc „societate postcreştină”.
Astăzi este foarte la modă să vorbeşti despre informatizarea societăţii, care cuprinde: computerizarea tuturor instituţiilor socio-culturale, a surselor şi a mijloacelor de comunicare mass-media, o largă dezvoltarea a microelectronicii şi a tehnologiilor informaţionale numerice sau digitale. Iar această enormă dezvoltare a tehnologiilor moderne de comunicare mass media, crează un climat favorabil şi o bază sigură pentru globalizare, adică pentru unificarea omenirii, a întregii planete pământ, într-o singură organizaţie socio-culturală şi politică, care defapt înseamnă un super sistem, bazat pre nişte noi principii de organizare politco-socială.
Se paote presupune încă de pe acum, că „noua societate”, va fi una dominată de directivele pentru „îmbogăţirea informaţională”, acumularea de noi cunoştinţe şi, bine înţeles de aplicarea „tehnică şi umană” a acestora.
„Tehnologiile informaţionale de comunicare multi media, sunt factorul cel mai important ce va influenţa construirea societăţii veacului XXI...” – aşa începe declaraţia comună a „Cartei societăţii informaţionale globale Okinava”, adoptată în data de 22 iulie 2000, de către liderii Ţărilor G-8.
Iar creştinul Drept Slăvitor, care cunoaşte bine proorocirile Sfintelor Scripturi, învăţăturile şi prevestirile Sfinţilor Părinţi, şi ale tuturor nevoitorilor Creştini, despre „vremile cele mai de pe Urmă”, cu uşurinţă va putea să întrevadă în „noul super-sistem” pre viitorul Sistem anticreştin – împărăţia Apocaliptică a „fiarei”, adică împărăţia lui antihrist.

Editura "Trei Crai de la Răsărit" 2008. 38 pag.

de Parintele Serafim (Rose) din Platina

Nota editorului: Textul urmator a fost transcris de pe o caseta, ce cuprindea o discutie inregistrata la Manastirea Sfantului Gherman, din Platina, California, in 1977. De vreme ce cuvantarea Parintelui Serafim a fost mai mult una „ad-hoc” si cu o tenta informativa, aceasta transcriere este, desigur, mult mai „colocviala” si mai putin „finisata” decat scrierile sale alcatuite cu ingrijire. Aceasta cuvantare se mai deosebeste de majoritatea scrierilor sale prin faptul ca este adresata unui grup anume de oameni: tinerii convertiti americani ce doreau sa isi inchine vietile slujirii lui Dumnezeu, unii dintre ei ca misionari ortodocsi.

Tema cuvantarii Parintelui Serafim este mesajul esential reiterat de-a lungul ultimei parti a vietii sale: anume, ca credinta crestinilor ortodocsi trebuie sa fie traitoare, calda si din adancul inimii, si nu rece, dura si exterioara. Parintele a realizat importanta acestei idei de-a lungul numerosilor si trudnicilor ani petrecuti ca misionar, ce i-au daruit o constientizare patrunzatoare a trebuintelor crestinilor ortodocsi contemporani si a primejdiilor cu care se confrunta acestia.

1. CREDINTA SI RATIUNEA

Scrierile filosofului rus Ivan Kireievski cuprind cateva idei fundamentale ce ne sunt foarte potrivite astazi. Disputa obisnuita dintre credinta si ratiune, scria el, nu este una corecta. Ratiunea este ceva ce trebuie inaltat la un nivel superior, si acest lucru incearca sa-l daruiasca Biserica Ortodoxa. Ratiunea in sine nu ofera nimic altceva decat o intelegere a acestui taram bi-dimensional, material, care ii preocupa pe majoritatea criticilor si carturarilor din Apus. Se gaseste, totusi, ceva dincolo de acesta. Potrivit gandirii apusene, daca mergi „dincolo” de acestea, trebuie de obicei sa negi ratiunea si sa „sari in intuneric”. In Ortodoxie nu este asa, caci insasi pricina este atat de expusa Adevarului, incat incepe sa se inalte asupra sa.

Vom examina ce legatura are acest lucru cu crestinii ortodocsi, si indeosebi cu convertitii de cuget misionar.

2. FERVOAREA MISONARA

Exista multe discutii in lumea ortodoxa despre necesitatile de a-i converti pe oamenii din Apus, de a avea mai multe slujbe in limba engleza, de a depasi etnicismul din Biserica. Aceasta fervoare misionara pozitiva este un semn foarte bun (desigur, cu exceptia cazului in care exista comentarii negative). De fapt, precum spunea adesea arhimandritul Constantin (din Jordanville), cea mai potrivita vreme pentru activitatea misonara este chiar acum, caci cu cat devine America mai putin crestina, cu atat sporeste misiunea ortodoxa. Fervoarea noastra misionara pozitiva trebuie, totusi, sa fie calauzita de constientizarea vremurilor in care traim, caci astfel vom sti cum sa mantuim sufletele noastre si pe ale altora.

Este firesc ca cei ce sunt in Biserica lui Hristos, realizand ce inseamna a fi ortodox, sa nu se multumeasca a tine aceasta cunostiinta doar pentru ei. Stiind ca Ortodoxia este Adevarul pentru toti oamenii, ei o doresc si celorlalti: prietenilor si rudelor lor, si oricui isi tine inima deschisa catre ea. Totusi, precum putem observa, Biserica Ortodoxa este incoltita puternic de prigoana comunista, dintr-o parte, si de secularizare, dintr-alta. Situatia este, desigur, mult mai rea in Apus, care este guvernat de secularism (duhul desertaciunii lumesti, n.t.). Sub comunism, se poate suferi pentru Hristos si dobandi, astfel, ceva bun din aceasta; pe cand, sub influenta secularismului, crestinismul ortodox isi pierde savoarea si cei credinciosi ajung intocmai cu ceilalti din lume. In cazul din urma, numerosi protestanti ii fac de rusine pe multi dintre ortodocsi, deoarece au fervoare si dragoste pentru Hristos, fara macar sa cunoasca ce este Biserica Lui.

Totusi, aceste cazuri nu ar trebui sa influenteze in nici un fel fervoarea noastra misionara. (Acelasi lucru poate fi spus si referitor la situatia cu care se confrunta multi convertiti de limba engleza, de a fi nevoiti sa participe la slujbe tinute intr-o limba straina). Trebuie sa ne aducem aminte ca Hristos nu asteapta de la noi fervoare misionara, ci o viata schimbata si o inima fierbinte. Fervoarea misionara este pe cel de-al doilea plan, la suprafata. Vedem nenumarate exemple de oameni cu o mare fervoare misionara, care nu au dat prioritate planului launtric, al schimbarii sinelui, incalzindu-si inimile si inaltandu-si cugetele la un nivel superior, asa cum spune Kireievski. Acesti oameni ajung „arsi” si neroditori, iar unii chiar parasesc Biserica.

3. STABILIREA PRIORITATILOR

Dar cum incepe cineva sa-si randuiasca lucrurile dupa prioritati? Putem invata din problemele ortodoxiei contemporane, care ne infatiseaza roadele stabilirii unor prioritati gresite.

Fratia noastra (Sf. Gherman al Alaskai, n.t.) se afla in legatura cu multi oameni din Grecia, si primim de la ei scrisori scrise din inima. Ne spun lucruri importante despre situatia actuala din Grecia, unde, din anii 1920, exista o schisma intre Biserica de calendar nou, care umbla caile lumii, si Biserica de calendar vechi, care doreste sa fie credincioasa Sfintilor Parinti. In ultimul timp, Biserica de calendar vechi a primit niste convertiti influenti, ce au un duh misionar plin de ravna, asemanator celui al tinerilor nostri americani, ce vor sa faca cunoscuta Ortodoxia compatriotilor lor.

Catre ce poate duce aceasta fervoare? In Grecia, ravna pentru canoane si pentru Sfintii Parinti a produs unele rezultate neplacute, negative. Grupuri dupa grupuri au inceput sa se separe unele de celelalte, deoarece se socotesc unii pe altii insuficient de ravnitori. Fiecare ii acuza pe ceilalti ca nu pun accent pe lucrurile corecte, ca nu au o relatie potrivita cu celelalte Biserici Ortodoxe etc.

Cunoastem un caz tragic, cel al unui teolog grec foarte bun, care si-a parasit jurisdictia deoarece, in altarul uneia dintre bisericile acesteia, se gasea o icoana a Sfintei Treimi infatisandu-l pe Dumnezeu Tatal ca cel Vechi de Zile. „Necanonic!”, a spus el, „Canoanele sunt impotriva!” Fapta sa arata ca nu a dat prioritate unui lucru anume. Este un fapt ciudat, nu numai pentru ca acest om era foarte invatat, ci si fiindca traia intr-o tara care este ortodoxa de aproape doua mii de ani. Ce sansa avem noi in America, care este aproape pagana si neluminata de Ortodoxie, daca oameni sporiti din Grecia sunt astfel?

4. PARERI OMENESTI

Avem un prieten in Muntele Athos care urmareste de multi ani situatia din manastirile grecesti. Se duce in locuri unde, de pilda, cineva a devenit un "gheronda" faimos, cu numerosi ucenici. Observandu-i pe acesti "stareti", el a ajuns la concluzia ca adesea oamenii de acolo isi inchipuie si zamislesc fantezii, ca si oricare altii. Au anumite pareri despre cineva, pe care le raspandesc pretutindeni, in jurul acestuia, transformandu-l dintr-odata intr-un „batran sfant”, cu o multime care se strange imprejurul lui. In realitate, nu exista nici o pricina pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte carora nimeni nu le da vreo atentie. La Muntele Athos, se poate vedea acest lucru in cazul unui Batran numit Teodosie, un om foarte sfant, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugaciunea lui Iisus, la un nivel foarte sporit. Nimeni nu stie nimic despre el, in timp ce toata lumea a auzit de altii, deoarece li s-a „facut reclama” si toti ii dau crezare.

Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinta aceasta – de a asculta o parere pe care cineva a raspandit-o si de a-i da crezare – este foarte puternica. Totusi, nu aceasta este ceea ce ar trebui sa facem. Ar trebui sa ne folosim mintea, incercand sa ne inaltam inimile la un nivel la care sa putem simti mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, in aceste vremuri, sa avem un discernamant patrunzator.

5. PARINTI RECENTI

Cursele mentionate pana acum, care in Grecia au dus la schisme intre oameni ce au fost ortodocsi intreaga lor viata, sunt pricinuite de lipsa acelui lucru despre care scria Kireievski si pe care incerca sa-l incurajeze. Acel cleric pe care il cunoastem, din Sfantul Munte, dupa ce a analizat tot felul de factiuni, lupte, „stareti sfinti” s.a.m.d. din randul grecilor, spune ca acestora le lipseste un lucru fundamental: ei nu au avut, in secolul al 19-lea, niste episcopi precum Ignatie Briancianinov sau Teofan Zavoratul [1].

Aceste doua figuri sunt marturii vii ale lucrului despre care scria Kireievski. Ei sunt Parinti Ortodocsi de data recenta, din Rusia, care au pasit pe deplin in duhul Sfintilor Parinti. Au vorbit oamenilor in limbajul vremurilor lor, o perioada foarte apropiata secolului nostru al 20-lea. Toate ispitele vremurilor noastre le-au fost cunoscute, mai ales episcopului Ignatie, care i-a citit pe toti scriitorii apuseni, a fost el insusi inginer si a cunoscut toate teoriile moderne ale matematicii si ale calculelor. Cunoscand situatia actuala si intreaga intelepciune a Apusului, ei au infatisat acestor timpuri predania ortodoxa si au raspuns la tot felul de argumente. Episcopul Ignatie, de pilda, a scris un volum asupra iadului si a starii sufletului dupa moarte, talcuind invatatura ortodoxa intr-un mod care sa fie pe intelesul omului apusean [2]. Acesti parinti, ca si altii care le-au citit scrierile si i-au urmat, ne-au inmanat Ortodoxia intr-un chip foarte accesibil.

6. INTELEPCIUNEA EXTERIOARA

Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi. Atunci, venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face danii... Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev – si acest lucru va fi pe placul Antihristului.

Antihristul trebuie inteles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul sau se gaseste ceva care raspune la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva!), va fi deoarece vom simti o atractie catre un anumit lucru exterior, care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce „Antihrist” inseamna cel ce este „in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este in locul lui Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca Antihristul poate veni doar dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urma va fi facuta intre Hristos si Impostor - si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei.

Cum sa ne impiedicam de la a savarsi aceasta, de la a urma „intelepciunii exterioare”? Trebuie mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar daca am ajuns cuprinsi de idei inalte. Este la moda acum sa se invete despre Rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o „intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos daca sunt intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin cel dintai lucru dupa care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne nu catre Hristos, ci catre Antihrist.

Daca esti foarte preocupat sa ai icoane canonice si incepi sa spui: „In biserica voastra exista o icoana intr-un stil gresit!”, trebuie sa te controlezi si sa fii mai grijuliu, deoarece pui accentul pe ceva exterior. De fapt, daca ar exista vreo biserica care sa aiba doar icoane in stilul „incuviintat”, aceasta ar putea fi privita, pe drept cuvant, cu suspiciune. Exista un caz (unul din multe) al unei biserici ce avea icoane rusesti vechi, originale – unele bune si altele mai degraba de prost gust, pictate intr-un stil relativ nou – si o persoana zeloasa le-a dat jos si a asezat in locul lor noi icoane de hartie, „traditionale”. Si care a fost rezultatul? Cei de acolo si-au pierdut legatura cu traditia, cu oamenii care le-au daruit Ortodoxia - atunci cand au inlocuit icoanele originale, inaintea carora credinciosii s-au rugat vreme de secole.

O icoana este, inainte de toate, ceva inaintea careia sa te rogi. Lucrul acesta l-a afirmat odata arhiepiscopul Ioan (Maximovici) [proslavit ca Sfant de Biserica Rusa de peste granite – n. ed.], cel ce a fost presedintele unei societati din San Francisco, inchinata restaurarii icoanelor vechi. Unul din membri, care era plin de ravna pentru vechiul stil al icoanelor, a dorit ca arhiepiscopul sa dea un ukaz in eparhie pentru a fi ingaduite doar aceste icoane, sau macar sa exprime o hotarare, cum ca aceasta era pozitia incuviintata oficial. Intr-un fel, intentia acestui om parea buna. Insa arhiepiscopul Ioan i-a spus: „Ma pot ruga si inaintea uneia, ma pot ruga si inaintea celeilalte”. Lucrul important este sa ne rugam, nu sa ne mandrim ca avem icoane canonice.

Pana acum, am citat exemple contemporane ale „intelepciunii exterioare” in Ortodoxie, dar se gasesc ilustrari folositoare ale acesteia si in trecut. Una dintre acestea se afla in sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, un Parinte al pustiei din Gaza veacului al 6-lea. „Cunosc un om”, scrie Dorotei, „care a ajuns intr-o stare ticaloasa. Dintru inceput, daca vreunul din fratii sai ii graia ceva, obisnuia a-i raspunde: „Cine-i el? Doar nu-i [Sfantul] Zosima ori vreunul dintr-ai sai”. Apoi incepea a-i injosi, graind: „Dar cine-i Macarie [cel Mare], totusi? Niciunul nu este bun spre ceva, poata fara de Vasilie [cel Mare] sau Grigorie [Teologul]”. Iar apoi, la putina vreme, a inceput sa-i defaime si pe acestia, glasuind: „Cine-i Vasilie? Cine-i Grigorie? Nimeni nu e vrednic, fara numai [Apostolii] Petru si Pavel”. Si spusu-i-am: „Cu adevarat, frate, curand ii vei dispretui si pe acestia”. Si, credeti-ma, in putina vreme a inceput a grai: „Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i nimeni, fara numai Treimea cea Sfanta!” Iar astfel, intru sfarsit, ridicatu-s-a improtiva lui Dumnezeu – si acolo s-a oprit!” [4]

Acest calugar a sfarsit astfel deoarece incepuse cu iubire de sine in launtrul inimii sale si nu a vrut cu adevarat sa se schimbe; vroia sa urmeze un anumit lucru exterior. Vedem aceeasi atitudine in zilele noastre, ce da glas unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul Simeon Noul Teolog. O, da! Il vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Si toti Parintii isihasti... Isihasm! si Rugaciunea lui Iisus”, si alte subiecte sporite – toate acestea sunt doar la suprafata.

7. A FI LEGAT CU TRECUTUL

Astfel de consideratii ar trebui sa ne faca sa-i pretuim si mai mult pe Parintii veacurilor recente (insa fara a-i transforma si pe ei intr-o moda!), care ne-au transmis Ortodoxia si ne invata cum sa ne apropiem cu cumpatare de Parintii vremurilor mai timpurii. Trebuie sa privim la noi insine: daca vedem ca avem ravna pentru Ortodoxie si inca nu suntem „legati” de linia care duce inapoi la Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, suntem in primejdie sa nu fim legati deloc de Parinti [5]. Ar trebui sa existe o linie neintrerupta.

Mai putem inca gasi preoti „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din Lumea Veche, care nu s-ar gandi nicicand sa faca schisme si factiuni, sau sa excomunice (afuriseasca) pe cineva din pricina strictetii, care sunt indelung-rabdatori, care adesea nu spun nimic si sunt, prin urmare, criticati sau trecuti cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie sa cautam mai profund ca sa gasim ceva anume in acesti pastori si in Biserica, ceva ce nu este prea vadit din afara – chiar aceasta „legatura” cu trecutul.

Nu veti gasi multi oameni care sa va talcuiasca in amanunt aceasta. Trebuie, oriunde ati fi, sa incercati sa primiti acele lucruri care nu pot fi transmise intotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt insesi caracteristicile ce provin dintr-o inima calda si iubitoare: indelunga-rabdare, ingaduinta, ravna (dar nu una care sa devina critica fata de ceilalti).

De indata ce incepi sa afirmi ca „Acesti oameni nu fac lucrurile asa cum trebuie”, trebuie sa te opresti si sa-ti dai un avertisment launtric. Chiar daca e adevarat – asa cum se intampla adesea, intr-o anumita masura – aceasta atitudine critica este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicaieri. In cele din urma, te-ar putea aseza in afara intregii Biserici. Asadar, trebuie sa iti aduci aminte sa nu judeci sau sa te crezi atat de intelept incat sa „stii mai bine”. Din contra, incearca sa inveti, poate fara cuvinte, de la unii dintre oamenii pe care ii critici.

Ravna si entuziasmul nostru trebuiesc temperate de intelepciunea care ne vine prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, poate chiar si prin cel mai simplu preot de parohie, pe cai pe care trebuie sa fim indeajuns de subtili si rafinati pentru a le discerne, chiar daca nu ni se spune despre ele.

8. DEPASIREA IMPIETRIRII INIMII

Ceea ce spune Kireievski este foarte important: trebuie sa ne dezvoltam in launtrul nostru o filosofie ortodoxa de viata. Totul se gaseste la Sfintii Parinti, dar trebuie sa avem motivatia potrivita pentru a ne indrepta catre ei. Poti deschide Sfintii Parinti si avea aceeasi problema pe care o ai cu Scripturile: ai nevoie de cineva care sa ti le talcuiasca, deoarece ai gasit ceva neclar, sau nu detii intregul context, sau nu stii cum sa intelegi ce-a spus un Parinte, contrar a ceea ce a spus altul, si crezi ca ar putea exista o contradictie, si tot asa.

Poate exista un intreg taram al confuziei la Sfintii Parinti, prin urmare nu trebuie sa ii abordam cu obisnuita noastra cugetare rationalista. Trebuie sa incercam sa ne inaltam cugetele la un nivel superior, si calea spre a savarsi aceasta este sa ne inmuiem inima si sa o facem mai flexibila. Exista multe exemple in lumea protestanta, in care oamenii au inimi foarte blande si sunt, din dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalti oameni. Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.

Un filosof pre-crestin din China, pe nume Lao Tzu, invata ca lucrurile cele mai slabe biruiesc asupra celor mai puternice. Exista un astfel de exemplu chiar aici, la manastirea noastra: stejarii, care sunt foarte puternici si de neclintit, se prabusesc intotdeauna, rupandu-si crengile, in vreme ce pinii, care sunt mai flexibili, se prabusesc mult mai rar inainte de a putrezi.

Putem observa acelasi lucru in viata oamenilor. Cel ce crede in ceva atat de patimas incat iti va „taia capul” daca nu esti de acord cu el, isi arata slabiciunea. Este atat de nesigur de sine, incat are nevoie sa te converteasca pe tine, pentru a se asigura pe el insusi ca crede. Formele contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserica, ce sunt propagate de oameni care vor cu disperare sa se afle de partea cea dreapta, sunt de fapt incarcate cu slabiciune si nesiguranta.

Nevoia de a fi „drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului. Este importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima, care trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie sa il rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri prin care o putem dobandi. Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem – ca suntem reci. Astfel, sa nu incredem ratiunii si concluziilor mintii noastre logice, privind un lucru fata de care trebuie sa fim oarecum „slobozi”. Daca facem astfel, intrand in viata sacramentala a Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi va incepe sa ne lumineze.

9. SIMPLITATEA

Desi toate primejdiile mentionate pot parea inspaimantatoare, in realitate nu sunt asa. Chestiunea este una extrem de simpla. Deoarece suntem atat de complicati, cu mintile noastre moderne si reci, socotim ca trebuie sa gasim raspunsul undeva si sa il aratam cu degetul. Complexitatea intra in scena atunci cand ne consideram a fi inteligenti.

Singurul lucru care ne poate izbavi este simplitatea. O putem dobandi, daca ne rugam lui Dumnezeu in launtrul inimii sa ne faca simpli; daca nu ne consideram a fi atat de intelepti; daca, atunci cand se pune o intrebare precum „Putem zugravi o icoana a lui Dumnezeu Tatal?”, nu vom sari sa raspundem: „A, bineinteles ca nu! – cutare si cutare Sinod a spus asa si asa, canonul numarul cutare”. Si astfel, avem de ales intre a-i excomunica pe toti ceilalti, „cunoscand” ca avem cu siguranta dreptate – caz in care am „intrecut masura” – si intre a ne opri si a declara: „Ei bine, nu cred ca le stiu chiar pe toate...” Cu cat avem mai mult aceasta a doua atitudine, cu atat vom fi mai feriti de primejdii duhovnicesti.

Accepta, pur si simplu, credinta pe care ai primit-o de la parintii tai. Daca se afla in apropiere vreun preot cu inima simpla, multumeste-i lui Dumnezeu. Socoteste ca deoarece esti atat de complicat, „intelectual” si capricios, ai avea multe de invatat de la el. Cu cat sporesti in Ortodoxie, citind, mergand la Biserica, din contactul cu alti ortodocsi, cu atat vei putea sa-ti „gasesti calea” in intregul taram al Ortodoxiei. Vei incepe sa vezi intelepciunea din spatele lucrurilor si a oamenilor pe care inainte i-ai respins. Vei incepe sa vezi ca, chiar daca oamenii ce poarta legatura cu trecutul nu sunt „intelepti” in mod constient, totusi Dumnezeu calauzeste Biserica. Stim ca El este cu Biserica Sa pana la capat; nu exista nici un motiv sa „intrecem masura”, sa cadem in apostazie si erezie.

Daca urmam calea simplitatii – neincrezandu-ne intelepciunii noastre, facand tot ce putem, dar constientizand ca mintea noastra, fara de incalzirea inimii, este o unealta foarte slaba – atunci se va petrece acel lucru despre care vorbea Kireievski: va incepe sa se formeze in noi o filosofie ortodoxa de viata.

Ne confruntam cu aceleasi piedici cu care s-a confruntat si Kireievski, doar ca intr-o masura mai mare. Vietuind in mijlocul culturii apusene, trebuie sa incercam sa asimilam o filosofie si o teologie provenita de acum aproape 2000 de ani, ce a ajuns cu totul indepartata si straina de lumea aceasta. Filosofia noastra ortodoxa nu trebuie sa devina o parte a unui fel de cult sau secte, ci mai degraba parte a vietii noastre cotidiene. Facand pasi mici si fara a crede ca putem ajunge undeva dintr-o saritura, putem pasi drept in Imparatia Cerurilor – si nu exista nici o pricina, pentru nimeni, sa piarda drumul.



NOTE

1. O parte din scrierile acestor doi Parinti cuprind: Arta rugaciunii, o antologie a multor sfaturi duhovnicesti ale ambilor Parinti; Rugaciunea lui Iisus, de Episcopul Ignatie; Arena, de Episcopul Ignatie; Razboiul nevazut, revazut de Teofan Zavoratul; precum si Parintii timpurii ai Filocaliei si Scrieri din Filocalie despre rugaciunea inimii, compilate si editate de Teofan Zavoratul. Alte carti ale Sf. Teofan sunt Calea spre mantuire si Viata duhovniceasca si cum sa o traim.
2. Numeroase pasaje din acest volum au fost traduse si incluse de parintele Serafim in cartea sa Sufletul dupa moarte.
3. O legatura contemporana directa cu acesti Parinti a fost arhiepiscopul Averchie al Jordanville-ului (+ 1976). A fost ucenic al arhiepiscopului Teofan al Poltavei, care a fost la randul sau ucenic al lui Teofan Zavoratul.
4. Dorotei al Gazei, Cuvantari si ziceri (Discourses and Sayings, Cistercian Publications, 1977, p. 97).
5. Sf. Simeon Noul Teolog exprima aceasta, astfel: „Un om care nu-si manifesta dorinta de a fi legat de cel mai recent dintre sfinti in dragoste si smerenie deplina, datorata unei neincrederi in sine, nu va fi legat nicicand de sfintii de mai dinainte si nu va fi primit ca un urmator al lor, chiar daca crede ca are toata credinta si dragostea cu putinta pentru Dumnezeu si pentru toti sfintii Lui. Va fi izgonit dintre ei, ca unul ce a refuzat sa ocupe cu smerenie locul randuit lui de catre Dumnezeu, mai inainte de vremuri, si sa se lege de cel mai recent sfant, precum a voit Dumnezeu”. (Scrieri din Filocalie despre rugaciunea inimii - Writings from the Philokalia on Prayer of the Heart, Faber and Faber, London, 1979, p. 135).

Acest articol a fost publicat initial in The Orthodox Word.

Trad. de Radu Hagiu

O nouă carte de excepţie, îngrijită de Mănăstirea Diaconeşti a trecut din stadiul de manuscris în pangarele şi librăriile cu adevărat ortodoxe. Cartea se numeşte “Deţinutul profetic” şi este scrisă de Ioan Ianolide, autorul binecunoscutei opere “Întoarcerea la Hristos”. În carte sunt cuprinse “referiri la vremurile apocaliptice , la dezastrul erei tehnologice, precum şi la misiunea Bisericii în aceste timpuri.” Mai jos vă redăm câteva extrase din carte spre a vă trezi interesul de a o citi în întregime :

Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere : spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate.
Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare.
Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.

Omenirea se materializează, se mecanizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină.
Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem spernţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.
Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii ? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos ? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic. Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme.

Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le orgnizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii care să-i înşele pe oameni. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos.

Creştinismul e veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia.

Antihrist este un om, şi anume un om politic ce va stăpâni lumea descreştinând-o, satanizând-o şi pierzând-o.

Creştinii participă cu Hristos la mântuirea lumii, după cum antihrist participă cu fiii întunericului la pierzania lumii. Creştinii să nu uite că adesea fiii întunericului sunt mai înţelepţi, mai viguroşi şi mai puternici decât fiii luminii. Creştinii să înţeleagă că neprihănirea lor, energia şi puterea lor trebuie să depăşească şi să învingă şi pe a fiilor întunericului.

Creştinătatea va triumfa prin Hristos. El vine să desăvârşească şi să facă posibilă mântuirea lumii căzută în păcat.

Antihrist va fi biruit de Hristos.

Dintre forţele antihritice se distinge atitudinea evreilor, care poartă pe conştiinţă vărsarea sângelui nevinovat şi care în mod evident, printr-o îndrăcită patimă, luptă împotriva lui Hristos. Istoria ultimilor două mii de ani a poporului evreu este o concentrare antihristică.
Poporul evreu trăieşte în Hristos printr-o rămăşiţă. Apostolul Pavel crede că se va mântui întreg poporul evreu. Acesta este un eveniment pe care omenirea îl aşteaptă, dar care nu se poate produce decât prin sinceră pocăinţă şi smerită slujire.

A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii. Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi : să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud. Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele !

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată.Şi totuşi el e trist şi îngrijorat.Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.
Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.
De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantuli Apostol Andrei.
Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.
Ati vazut dumneavoastra, de la primii voievozi crestini ai romanilor, de cand sunt cele trei Tari Romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
Ati vazut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei vedea langa Mircea cel Batran, care a intemeiat aceasta manastire ca-i inmormantata acolo, o lespede de piatra pe care scrie : " Aici odihneste Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul ". Ai auzit ? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea langa dansul scris : " Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare ". Ei domni si mamele lor calugarite ! Vedeti voi cata unire era intre credinta si conducere atunci ? Cel ce conducea tara avea mama calugarita si frate calugar. Asa trebuie sa murim !
Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricat ar fi, viata asta este umbra si vis ! Este o scurta trecere ! Dar eu cand mor, ma duc la o viata care nu are sfarsit. Cine are sa se roage pentru mine ? Asa cugetau inaintasii.
Ai vazut ca toti isi faceau cate o manastire si mormant in manastire ? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi : Stefan cel Mare si Sfant, la Putna; Ieremia Movila si Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batran, la Cozia. Ai auzit unde era inima
lor ? Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfanta Liturghie.
Stefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Batran n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii astia care au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originea noastra si radacina noastra de popor ortodox.
Ce spune Sfantul Efrem Sirul ? " Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai ". Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. ca Mantuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel : Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. Este om al satanei.
Evanghelia spune : In vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. cand vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfantului Sinod si nu are cruce pe ea, da-o pe foc, chiar Biblie daca este ! Daca-i sectara si scrie sa nu va mai inchinati la icoane, da-o pe foc ! Nici un pacat nu ai ! Aceasta este otrava semanata de inaintemergatorii lui Antihrist. Toate sunt otrava.
Sa tineti credinta pe care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani ! Nu va luati dupa slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea si sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.
Paziti-va de nebunii acestia ! Au case de rugaciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mantuitorul a spus asa la Apostoli : Luati Duh Sfant ! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi.Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea mainilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfant la toti preotii din lume, prin hirotonii.
Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica; n-au pe Duhul Sfant in ei; n-au cele sapte Sfinte Taie, nu cinstesc pe maica Domnului si Sfanta Cruce si nu au mantuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? Luati aminte de voi si de turma voastra, intru care v-a pus pe voi Duhul Sfant pastori, zice la preoti si la arhierei.
Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cand S-a inaltat la cer, le-a spus : Stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de sus !Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfant de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile de sub cer. Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicand : Mergand, propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu, se va osandi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfant este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fiii lui Antihrist si inaintemergatorii satanei. Sa nu va luati dupa ei ! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul !
Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti romanii cei adevarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tarii Romanesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul romanesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.
Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt din Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai satanei. Asa sa stiti. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzare, poporul nostru bland. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!
Tara noastra romaneasca a fost ortodoxa dintotdeaunua si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pana la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.

Parintele Cleopa - Ne vorbeste Parintele Cleopa, vol. 3

Din temniţe spre sinaxare
Lucrare coordonată de Danion Vasile
Editura Egumeniţa, 2008

Recenzie de Stelian Gomboş

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Am parcurs zilele acestea, ca într-un itinerar şi pelerinaj duhovnicesc, cartea recent apărută şi intitulată sugestiv: „Din temniţe spre sinaxare” editată de către grupul Areopag, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, şi publicată la Editura „Egumeniţa” din Galaţi, în acest an 2008, cu binecuvântarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului. Am citit, cu multă luare aminte, materialele semnate de către Părinţii: Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negruţiu, Gheorghe Drăgulin, Demian Tudor, Moise de la Oaşa, Augustin de la Aiud, precum şi cele semnate de către Răzvan Codrescu, Dan Puric şi Danion Vasile.

După cum citim, observăm şi constatăm, volumul de faţă este tipărit întru pomenirea sfinţilor din închisorile comuniste. Rostul său este de a atrage atenţia creştinilor români despre valoarea jertfei înaintaşilor lor. Textele sunt variate, de la conferinţe şi predici până la poezii şi rugăciuni către noii mărturisitori. Nu toţi cei care au trecut prin închisori sunt sfinţi, dar toţi cei care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste pot fi canonizaţi. De asemenea, pot fi canonizaţi şi cei care, după ani de grele pătimiri în închisoare, au murit în libertate, trăindu-şi însă această libertate în nevoinţă şi rugăciune.

În Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată, canonizarea oficială a unui sfânt este precedată de aşa-numita canonizare populară, de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfântul Sinod o pecetluieşte prin slujba canonizării.

Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decât să mărturisească faptul că, deja, poporul îşi cinsteşte noii mucenici. Şi aşteaptă canonizarea lor. Aşteaptă intrarea lor în Sinaxare…

Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa acestor oameni deosebiţi este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părinţii Iustin Pârvu şi Gheorghe Calciu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică - şi asta pentru că amândoi vorbesc frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lor preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.

Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): căci anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ioan Negruţiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleaşi persoane, trecute de aici acolo…)”.

Prin urmare, lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată victime, ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu atenţionează şi subliniază faptul că „Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părinţii Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa (de la a cărui naştere în ceruri prăsnuim zilele acestea doi ani), au fost prilejuri de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, şi totodată, mă gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!… De aceea, cartea de faţă (şi celelalte care sunt şi vor mai apărea) este foarte bine venită, remarcându-se ca un omagiu şi un prinos de recunoştinţă adus acestor persoane pline de har, dar şi curaj mărturisitor, dorindu-se a fi un pas către revenirea la realitatea normală şi firească a cinstirii înaintaşilor noştri, aşa cum se cuvine, aducându-ne astfel aminte „de mai marii noştri”!…

Mărturisesc sincer că, cel puţin eu personal, mă simt foarte împlinit din punct de vedere spiritual – sufletesc, pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-i întâlni şi (de) a-i cunoaşte pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu – care încă mai sunt în viaţa aceasta, iar pe ceilalţi doar cu ajutorul cărţilor şi a relatărilor celor care i-au apucat aici, pe acest pământ – mari personalităţi a culturii şi spiritualităţii noastre româneşti şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” şi asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au apărat-o în vremuri în care alţii au trădat-o şi au prădat-o, făcându-se, în acest fel, vrednici de a ajunge din temniţele comuniste în sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai cărei fii nelaşi şi nefăţarnici au fost, până la sfârşitul vieţii lor pământeşti!…

Editura Cathisma prezintă romanul “Audienţă la un demon mut”, de ieromonah Savatie Baştovoi. Începând de astăzi, cartea poate fi găsită în librăria Sophia din Bucureşti, sau pe internet pe site-ul www.librariasophia.ro, urmând ca în viitorul apropiat să apară în toate librăriile importante din ţară.