Biblioteca Ortodoxă

Nihilismul - o filosofie luciferică

"Sunt semne care vestesc colapsul acestei lumi, ne indica faptul ca sfarsitul lumii este aproape si ca Antihrist este pe cale sa vina. Pr. Serafim Rose"

Din cuprins:
* Imparatia omului si imparatia lui Dumnezeu
* Problema adevarului
* Stadiile dialecticii nihiliste
* Teologia si spiritul nihilismului
* Programul nihilist
* Dincolo de nihilism

In primul mileniu de existenta, Biserica a reusit sa-si pastreze unitatea in ciuda multor framantari si a multor erezii cu care s-a confruntat. Acest lucru s-a reusit printr-o lupta acerba pentru pastrarea invataturii crestine adevarate si a vietii crestine asa cum fusesera lasate de Mantuitorul Hristos prin Sfintii Apostoli. Sub presiunea istoriei, a lumescului, in secolul al XI-lea se produce prima ruptura in trupul Bisericii celei una: desprinderea Bisericii occidentale, cu centrul la Roma, de Biserica rasariteana, cu centrul la Constantinopol. Secolul al XVI-lea a adus cu sine Reforma, cea de a doua mare schisma, de data aceasta in trupul Bisericii occidentale. Au luat astfel nastere Bisericile protestante, care validau principiul autoritatii individuale si directe in materie de credinta si invatatura crestina, introducand in istoria crestinismului germenele divizarii la nesfarsit. De la cele cateva Biserici iesite din Refoma s-a ajuns la cateva mii de confesiuni si secte crestine, unele asa de indepartate de crezul initial, incat nu-si mai pot justifica acest atribut.

Crestinii au avut intotdeauna constiinta responsabilitatii lor fata de nefirescul starii de dezbinare. De aceea, in decursul istoriei nu au incetat incercarile de unire. Secolul nostru a marcat, insa, o intensificare fara precedent a eforturilor crestinilor pentru restabilirea unitatii. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o miscare ecumenica. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat in crearea de organisme crestine internationale, regionale si locale sau in institutionalizarea dialogurilor bi- sau multilaterale. Toata lumea stie de existenta Consiliului Ecumenic al Bisericilor, infiintat in 1948, de Conferinta Bisericilor Europene, infiintata in 1959, de existenta Consiliilor Ecumenice nationale sau a Conferintelor Interconfesionale. Lucrurile aveau să avanseze si in spatiul relatiilor dintre ortodocsi si catolici. In 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului si Papa Paul al VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc in 1054, pentru ca in 1980 sa debuteze dialogul teologic oficial intre cele doua Biserici.

Frecventa dialogurilor, a intalnirilor intercrestine din ultimii cincizeci de ani si mai bine a fost si continua sa fie atat de mare, incat pe drept cuvant secolul al XX-lea a fost numit „secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor crestinilor este un deziderat declarat al tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine, constiente de imperativul si adevarul poruncii dumnezeiesti „ca toti sa fie una”. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune ca s-au inregistrat progrese evidente in directia realizarii unitatii. Parerile sunt, desigur, impartite: unii sustin ca rezultatele sunt datatoare de speranta, altii considera ca ecumenismul, in forma in care s-a desfasurat pana acum, este nu numai un esec, dar mai mult decat atat, o noua mare ratacire a lumii crestine.

Unitate? Da! Dar ce fel de unitate? Unitate in ce? Unitate in cine? Fiecare din marile traditii crestine, cea ortodoxa, cea romano-catolica si cea protestanta, a propus propria viziune asupra unitatii izvorata din invatatura si traditia fiecareia.

Biserica Romano-Catolica vede unitatea realizata prin raportarea tuturor crestinilor la un unic centru de autoritate eclesiala si, mai mult, prin reducerea acestei autoritati la o singura persoana, convinsa fiind ca numai centrarea, adunarea tuturor, la modul formal, exterior, sub sceptrul unei singure persoane, poate asigura unitatea. Acest model de unitate cuprinde in sine si motivatia expansionismului si imperialismului catolic pe care l-a cunoscut istoria mai veche si chiar mai noua.

La extrema cealalta, Bisericile si confesiunile protestante, fidele principiului care le-a generat, propun un model de unitate in diversitate, fiecare Biserica ramanand cu invatatura sa, cu structura proprie, aşa cum se afla, dar unindu-se prin „alaturare”, prin asociere intr-o structura de unitate atotcuprinzatoare care sa aiba la baza o trasatura comuna minimala. Pentru protestanti, un organism crestin mondial precum Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea constitui modelul de unitate mai mult decat multumitor.

Biserica Ortodoxa nu concepe unitatea decat centrata in Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea refuza unitatea bazata pe un centru unic ce tine de aceasta lume, deci pe o persoana umana, cu credinta ca acest model de unitate ignora natura insasi a Bisericii, care depaseste limitele istoriei, ale lumii acesteia, fiind ancorata organic in realitatea dumnezeiasca, avand drept cap pe Hristos Insusi.

Biserica Ortodoxa considera ca necesitatea unui centru unic uman care sa asigure unitatea Bisericii vine din slabirea credintei ca Hristos este prezent si lucreaza in lume pana la sfarsitul veacurilor, dupa propria fagaduinta (Matei 28, 20). De aici si nevoia unui „loctiitor”, a unui vicar al lui Hristos pe pamant, asa cum este considerat Papa. Sucomband, in cele din urma, presiunilor intelepciunii omenesti in dauna intelepciunii celei dumnezeiesti, teologia catolica a sfarsit prin a decreta ireductibila distanta dintre creat si necreat, dintre spirit si materie, dintre finit si infinit, deci, dintre Dumnezeu si creatie. Conform acestei teologii, nu pot salaşlui impreuna doua lumi, doua realitati definite de notiuni contrare, care se resping sau anuleaza reciproc. Marginitul, unindu-se cu nemarginitul, sau devine nemarginit, sau anuleaza nemarginitul, asimilandu-l. In felul acesta, teologia catolica isi refuza un punct de sprijin si un principiu al unitatii in afara universului inchis al acestei lumi, renuntand la orice posibilitate de comunicare reala, acum si aici, pretutindeni si totdeauna, intre lumea lui Dumnezeu si lumea noastră. Inchis in sine, catolicismul a trebuit sa descopere si sa cultive parghii de mentinere a coerentei interioare in legile acestei lumi.

Asa a aparut necesitatea primatului papal absolut, ca centru unic, singurul capabil sa asigure unitatea Bisericii, asa a aparut infailibilitatea papei, ca garant al ramanerii in Adevar. Astfel, punctul de sprijin s-a mutat din Hristos, Dumnezeu-Omul, deci din sanul Sfintei Treimi, intr-un om, in unul din oamenii acestei lumi. De aici pana la viziunea protestanta nu mai era mult. Pasul fundamental fusese făcut: era cel al „separarii” de Dumnezeu. Daca un om putea fi garant al Adevarului si al unitatii, atunci putea fi oricare dintre oameni, sau, mai concret, dacă poate unul, atunci pot toti, fiecare in parte.

Inceputul schismelor a fost aceasta „dezlipire” de Hristos, Dumnezeu-Omul, si inchidere in propria lume, in propriul univers, cu riscul asfixierii, reprezentand pe plan eclesial pacatul protoparintilor, acela al implinirii prin propriile forte. Singura salvare de la asfixiere s-a considerat a fi evadarea din aceasta lume inchisa, creand o alta noua, condamnata insa la nesfarsit aceleiasi asfixieri si aceleasi evadari, intrucat se incapataneaza sa se considere suficienta siesi si sa-si caute resortul subzistentei in sine.

Catolicismul nu a putut renunta la alimentarea dintr-o putere dumnezeiască, dar, deoarece nu mai putea concepe ca posibila comunicarea reala prezenta cu Dumnezeu, a descoperit o modalitate de a include acest izvor in limitele creatiei, vorbind despre harul dumnezeiesc creat, gratia creata. Acest har creat lasat de Hristos Bisericii asigura legatura orizontala cu Hristos cel istoric; de aici si necesitatea de a-si fundamenta primatul papal pe pretinsa investire a Sfantului Petru si a tuturor urmasilor acestuia in fruntea Bisericii universale.

Refuzand autoritatea Papei, socotita de catolici ca venind de la Hristos, protestantii nu s-au putut lipsi de un fundament dumnezeiesc. Ei au făcut o singura miscare, ramanand de fapt la acelasi principiu. Au renuntat la un papa-om in favoarea unui „papa de hartie”, cum s-a spus, acesta fiind in viziunea lor Biblia, careia i-au asigurat primatul absolut si infailibilitatea. Numai ca Biblia nu poate vorbi si nici nu se poate interpreta singura, fiind supusa lecturii si autoritatii fiecarui cititor. Ipocrit pana peste poate, constient sau inconstient, omul se instaura lejer in locul lui Hristos, nemaiavand nevoie de prezenta si de lucrarea Lui din moment ce ii lasase „puterea” necesara si adevarul in cuvintele Sfintei Scripturi.

In Biserica Ortodoxa crestinii nu pot fi una decat in Hristos, in Dumnezeu, asa cum Insusi Mantuitorul spune: „Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una…”(Ioan 17,21). Pentru a-si pastra unitatea, Biserica trebuie sa se pastreze in Hristos, iar pentru a se pastra in Hristos trebuie sa nu se rataceasca de la semnele prezentei si lucrarii lui Hristos in istorie, acum si aici, in trecut si viitor, pana la sfarsitul veacurilor. Biserica cea nedespartita a primului mileniu si continuarea ei in istorie, Biserica Ortodoxa, crede ca Biserica este la modul cel mai real si propriu Trupul lui Hristos, formulandu-si invatatura eclesiologica in prelungirea dogmei hristologice, care arata ca in Hristos salasluiesc impreuna firea dumnezeiasca si cea omeneasca intr-o unire perfecta, fara confuzie si fara amestecare. Biserica este dumnezeiasca si omeneasca in acelasi timp, fiind o realitate sacramentala. Lucrarea Bisericii este lucrarea lui Dumnezeu prin oameni. Episcopul, care poarta plenitudinea harului preotiei sacramentale, nu savarseste in locul lui Hristos lucrarea de sfintire, ci el insusi este savarsitorul, ca semn vazut al lui Hristos. Iisus este prezent in orice lucrare a Bisericii Sale. In Biserica nedespartita a primului mileniu, garant al Adevarului, aparator al dreptei credinte era sinodul tuturor episcopilor adunati in numele lui Hristos, care lucrau cu credinta asistentei si luminarii Duhului Sfant. Invatatura crestina ne trimite la Adevar, dar nu este Adevarul insusi, acesta fiind Hristos. Pastrarea integritatii Evangheliei este insa o conditie absolut necesara pentru a nu rataci de la Hristos. De aceea, Biserica lupta din rasputeri sa-si pastreze invatatura nestirbita de ambitiile trufase ale omului, pentru ca ratacirea de la invatatura cea adevarata aduce cu sine ratacirea de la Hristos, iar ratacirea de la Hristos inseamna ruperea de Biserica, deci sfasierea trupului Bisericii. Confuzia din sutele de confesiuni si secte adevereste deficienta propriilor modele de unitate prin „negocierea” Adevarului. Civilizaţia secolului nostru, care a subordonat adevarul utilului, invita si Bisericile sa realizeze reconcilierea si unitatea inainte de a constientiza Adevarul. Orice astfel de forma de unitate nu poate fi valabila, si deci nici trainica.

Miscarea ecumenica este inteleasa de ortodocsi ca o cale de cautare a unitatii. In momentul in care ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, atunci el este cea mai crunta ratacire de la adevar, cea mai mare erezie. Vom fi una atunci cand vom marturisi acelasi Adevar. Hristos Insusi Se roaga Tatalui Ceresc in acest sens: „Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19). Nu forme de unitate trebuie, de fapt, căutate, ci cai de a-L redescoperi pe Hristos cel adevarat. Nu unitatea trebuie cautata, ci Hristos.


Pr. Constantin Coman, „Biblia in Biserica – eseuri pe teme biblice”, Ed. Bizantina, Bucuresti, 1997, pag. 64-70

Prin inselaciune eretica. În timpul vremurilor Apostolice, Apostolul Pavel dezvaluia deja ca "taina faradelegii se si lucreaza" (II Tesaloniceni 2:7). Aceasta taina ticaloasa era planul secret al Diavolului pentru o noua cadere a omului si pentru apostazia crestinilor. Aceasta lucrare distrugatoare impotriva crestinilor a fost realizata de Inamicul omenirii in esenta prin erezii. Deoarece prin Credinta Ortodoxa [prin dreapta credinta – tr.] oamenii devin membrii ai Bisericii si sunt slavati intru Hristos, prin aceasta cale, mai mult decat prin oricare alta, Ispititorul poarta razboi impotriva Credintei Ortodoxe.

Sfantul Vasile cel Mare scrie ca cel Viclean foloseste, in aceasta privinta, urmatoarea tactica. A vazut ca propovaduirea Scripturii s-a ridicat din Est si de acolo s-a raspandit catre Vest si restul lumii. Prin urmare a facut umatoarul lucru. A sadit semintele apostaziei tot in tinuturile din Est si de acolo a izbutit sa le raspandeasca in restul lumii. In Est, aceste erezii au fost refuzate si invinse. Ortodoxia a triumfat, si acest fapt al victoriei Credintei noi ortodocsii il sarbatorim in Duminica Ortodoxiei. In Vest, totusi, oamenii au fost infranti. S-au razvratit impotriva Ortodoxiei si au cazut prada ereziei Papismului. Au parasit Biserica Ortodoxa si au marsaluit departe drept in taramul iluziei si al ticalosiei.

In secolul al XVI-lea, poplatia din nordul Europei s-a ridicat din nou impotriva ereziei Papiste. Au protestat impotriva credintei incorecte si a abuzurilor si s-au separate de ea. Totusi, nu s-au intors caindu-se la Ortodoxie, ci au ramas inca o data in afara Bisericii. Au cazut prada altor iluzii, comitand ticalosii chiar mai mari si unindu-se in diferite erezii pe care in falsa credinta le numesc "biserici". Toate aceste noi si multe erezii se cheama Protestantism. Aceasta erezie, cu mai multe fete, panerezia Protestanta este dezbinata. Pentru ca nu marturiseste o credinta; nu este o biserica, nici nu tinde catre o structura administrativa unitara, ca, de exemplu, erezia Papista.

Incepand cu sfarsitul secolului al XVII-lea, Protestantii au inceput sa arate interes in unificare, dar ca eretici fara cainta. Cum au refuzat cu indaratnicie Credinta Ortodoxa, ei au respins totodata "unitatea credintei" (Efeseni 4:13) ceruta de Dumnezeu. S-au straduit sa se uneasca, atunci, intr-un fel nedumnezeiesc, lasand la o parte Credinta si dogmele Divine, adica, lucrurile adevarului. Astfel, ei au urmarit o unitate sau unire fara dogme si fara Credinta. Aceasta unitate in falsa credinta, deoarece ii lipseste adevarul, este gresita, adica, neadevarata si impotriva lui Hristos. Deoarece "cine nu este cu Mine este impotriva Mea" (Matei 12:30), Hristos subliniaza, El care este "Adevarul" (Ioan 14:6), asa cum Scriptura insusi spune. Unitatea Protestantilor nu este o unitate a lui Dumnezeu, ci a acestei lumi pacatoase, a printului sau, Diavolul. Asa este unitatea sau unirea Ecumenica.

In unitatea Ecumenica, se neaga credinta in Hristos. Te instrainezi de Dumnezeu si de Sfinti. Te separi de Ortodoxie si Harul Divin. Pasesti in caile lumesti si esti condus de Diavol, catre distrugerea eterna a sufletului."

Biserica Catolica - o victima a ecumenismului

"Ecumenismul nu vine de la Dumnezeu, deoarece este o erezie. Ereziile, ne spun Sfintii Parinti, au fost sadite printre oameni de catre tatal deceptiei, Diavolul. Si erezia Ecumenismului vine de la acceasi sursa diavoleasca, avandu-l pe Diavol ca tata.

Prin urmare , Ecumenismul a fost aprins in lumea eretica a papistasilor si a protestantilor.A fost organizat si dirijat , in orice caz, de catre forte intunecate. Miscarea Ecumenica este un efort de inspiratie Masonica. Spiritul Masonic este evident in Ecumenism. Masoneria ii invata pe nefericitii sai adepti sa nu discute probleme religioase, ci numai cele ale vietii prezente. Si Ecumenismul sustine acelasi lucru. Ii sfatuieste pe cei ce cred in el sa se preocupe nu de chestiuni ale Credintei, ci cu eferturi practice in aceasta lume. Controlul Masoneriei asupra Ecumenismului este evident prin faptul ca cei ce il conduc sunt Masoni. De exemplu, bine cunoscutul activist Ecumenic Meletios Metaxakis a fost Mason. Deasemenea Patriarhul Ecumenist Athenagoras a fost Mason. Si ...[defunctul] Patriarh Ecumenist Demetrios a fost deasemenea acuzat de a fi fost Mason.

Este binecunoscut faptul ca Masoneria nu este independenta. Forta intunecata a Masoneriei este doar o suvita din multele forte intunecate. Cu trecerea timpului, devine sigur ca din aceste forte intunecate va veni Antihristul. Sfintii Bisericii ne spun ca inaintasul si slujitorul celui fara de lege va apare ca un Profet Fals. Parintii ne invata ca acest Profet Fals este numit in general erezie. Dar acest Profet Fals va fi deasemenea o persoana celebra si puternica, care va sustine Antihristul. Traseul pan-ereziei Ecumenismului intareste parerea potrivit careia conducatorul final al acestei organizatii pan-eretice va asuma si rolul lipsit de pietate al Falsului Profet.

Ecumenismul, atunci, nu este o miscare inocenta pentru dragoste si unire a omenirii, asa cum sugereaza propaganda. Din contra, este o organizatie a intunericului, un mijloc a mortii spirituale, si un instrument anti-Crestin al Diavolului. Din acest motiv, crestinii Ortodocsi trebuie sa paraseasca Ecumenismul. Trebuie sa reziste ereziei Ecumenismului si sa lupte „pana la moarte" pentru Ortodoxie, asa precum Dumnezeu porunceste in Apocalipsa Sfantului Ioan (Apocalipsa 2:10)."

Cei ce nu invata din greselile trecutului sunt sortiti sa le repete. Asa cum America de astazi este imaginea de maine a tarii noastre si altora, la fel Biserica Catolica este imaginea către care Biserica Ortodoxa se indreapta.

Un strigat de disperare al catolicilor dupa imbratisarea satanica a ecumenismului este redat în cele ce urmează mai jos: Dogmele, Canoanele si Sfanta Traditie sunt invechite, cei ce protesteaza impotriva a ceea ce se intampla sunt "rebeli", vor raul Bisericii, etc. Oare acestora va ajunge si Biserica Ortodoxă să "multumească"?


MULTUMITA ECUMENISMULUI avem o liturghie Protestantizata.

MULTUMITA ECUMENISMULUI avem taine Protestantizate.

MULTUMITA ECUMENISMULUI avem din ce in ce mai multi catolici ce parasesc Credinta sa imbratisesze Protestantismul.

MULTUMITA ECUMENISMULUI avem a infricosatoare scadere a numarului convertitilor.

MULTUMITA ECUMENISMULUI avem impartasania din mana si administrarea Impartasaniei de mireni, amandoua considerate sacrilegii si de neinchipuit cu numai 35 de ani in urma.

MULTUMITA ECUMENISMULUI avem conducatorii Bisericii noastre tinand "slujbe de rugaciune" cu tot felul de religii non-Catolice… botezand si canonizand erezia predominanta cum ca " o religie este la fel de buna ca oricare alta", creind mare scandal si nedumerire printer credinciosi.

MULTUMITA ECUMENISMULUI avem diluarea dogmelor Catolice de baza necesare mantuirii.

MULTUMITA ECUMENISMULUI avem Pastori Protestanti si Rabini Evrei lecturand de la fostele universitati si amvoane Catolice.

MULTUMITA ECUMENISMULUI credinta in Maica Domnului este descurajata.

MULTUMITA ECUMENISMULUI credinta in Sfinti este minimalizata.

MULTUMITA ECUMENISMULUI multe practici traditionale Catolice de pietate au fost etichetate in mod fals "demodate", un siretlic clar de la Satana sa ne indeparteze de la harul pe care aceste traditii il dobandesc.

MULTUMITA ECUMENISMULUI Sfanta noastra Biserica a devenit tot mai Protestantizata si laicizata, impreuna cu faptul ca Protestantii sun la fel de protestanti ca intodeauna, iar laicii mai laicii ca niciodata!

MULTUMITA ECUMENISMULUI am inlocuit altarul Romano-Catolic cu masa Protestanta.

MULTUMITA ECUMENISMULUI nu mai avem rugaciunile de ofranda care subliniaza natura sacrificiului slujbei, ci noi rugaciuni ecumeniste de ofranda ce seamana apropiat cu binecuvantarile de masa ale evreilor.

MULTUMITA ECUMENISMULUI am indepartat perdelele altarelor.

MULTUMITA ECUMENISMULUI s-a schimbat Misterul Credintei, unde in vechea Liturghie, "Misterul Credintei" se referee clar la transformarea painii si a vinului in trupul si sangele lui Hristos, in Noua Liturghie, "Misterul Credintei" este proclamat ca "Hristos a murit, Hristos a inviat, Hristos va veni din nou…"… o doctrina acceptabila protestantilor. (In noua liturghie este o selectie de cinci mistere ale Credintei, toate putin diferite… ne mai miram de ce este atata confuzie doctrinala?)

MULTUMITA ECUMENISMULUI chivotul de impartasanie in multe din Bisericile noastre a fost inlaturat de pe altar si pus alaturi. (Este Sfanta Impartasanie ceva marginal pentru Credinta noastra?)

MULTUMITA ECUMENISMULUI Biserica Catolica a fost plasata pe picior de egalitate cu orice falsa religie de pe fata pamantului.

MULTUMITA ECUMENISMULUI am facut un pas urias catre Biserica Unica Mondiala.

MULTUMITA ECUMENISMULUI am facut un pas urias catre Guvernul Unic Mondial.

MULTUMITA ECUMENISMULUI facem rugaciuni impreuna cu hindusi, budisti, musulmani, evrei, care toti neaga divinitatea Domnului si Slavatorului nostru, Iisus Hristos.

MULTUMITA ECUMENISMULUI credinciosii catolici care pe buna dreptate critica efectele catastrofale ale ecumenismului modern sunt etichetati drept "dizidenti", "rebeli", "neascultatori", si "lipsiti de respect".

Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii.

Am fost foarte implicat in dialogul ecumenic. Am fost chiar un luptator pentru ecumenism timp indelungat. Imi pare rau insa ca acum, dupa 50 de ani de incercari, ecumenismul se afla tot la inceput. Dupa mine, vinovati sunt in primul rand cei din Consiliul Ecumenic, pentru ca nu au dus la bun sfarsit nici una dintre problemele pe care le-au avut. Ecumenismul a ramas insa o problema, care cine stie cand si cum se va rezolva.

Doar atat ca a deschis ochii Ortodoxiei spre viitor. Si spre un viitor poate mai putin cunoscut de noi, dar oricum spre un viitor promitator. Ecumenismul a fost dintru inceput o mare problema si se poate ca intr-un viitor indepartat sa-si gaseasca un punct de vedere mai solid. Desigur insa ca el va trebui reformat, caci cu actualele femei, aflate in Comitetele lui, care au venit cu intentii pur feministe, s-a compromis astfel, pentru epoca noastra, ecumenismul. As zice ca, la data de fata, relatiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici sunt oarecum normale. Si cu Biserica Catolica ele sunt tot normale, cand ma gandesc la normalitate, iau situatia de acum 50 de ani. Adica nu s-a facut nici un progres, pentru ca staful Consiliului Ecumenic nici nu s-a gandit la aceasta. El ramane condus de protestanti, la o atitudine pe care nu si-o precizeaza, dar, in afara de Biserica Catolica, cu care s-au incercat unele discutii, cu protestantismul nici vorba de asa ceva. Si daca in unele relatii cu Biserica Romano-Catolica si-au schimbat atitudinile din trecut, apoi cu Biserica protestanta nici nu s-a incercat aceasta. Asa ca putem vorbi de un oarecare moment de schimbare, dar el se refera mai mult la o schimbare de atitudine, si nu la una de doctrina. Asa incat, cu ecumenismul, as zice ca suntem abia la inceput. Dupa 50 de ani, in care s-au vanturat tot felul de idei, au ramas tot la idei, au ramas tot la practici vechi, schimbandu-se doar atitudinile de suprafata, care au deschis oarecum drumul spre un oarecare ecumenism, dar el trebuie inca lucrat indelung ca sa poata spune ca a facut ceva. In scurt, au fost tatonari neinsemnate, care au ramas tot la tatonari si nu s-a rezolvat nici una dintre diferentele mari. Asa ca ramane de facut totul. Si nu cred ca aceasta e o atitudine a Bisericii noastre, ci in primul rand a Consiliului Ecumenic, care ramane un organism condus, in general, de protestanti si in care ortodocsii, dupa ce au incercat unele interventii, s-au lasat mai moale. Dar lucrurile au ramas tot asa, adica suntem in fata ecumenismului si nu in vreo stare care va fi dat vreun rezultat. Asa ca ramane totul de facut inca. Cine il respinge si de ce? In primul rand il resping, din principiu, fiindca multi nu-l cunosc. Ei nu au fost deloc contactati de biserici in lupta lor ecumenica. Nici nu se putea sa fie altfel. Si apoi trecerea prin atatea formalitati fara sa se ajunga la nimic le-a dat sentimentul ca ecumenismul e o greseala. Eu cred ca aceasta este o stare de fapt a unora dintre biserici care nu si-au angajat tot personalul in aceste lupte, dar chiar daca l-ar fi angajat, tot aici ar fi ajuns.

Eu n-as zice ca mai asteptam ceva de la multimea de confesiuni si directii in care crestinismul e organizat. In momentul de fata, nu cred ca cineva mai asteapta ceva. Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii. Eu sper totusi ca intr-o zi vom putea spune ca ceva s-a schimbat si ca de acum inainte mergem pe drumul cel bun.

Acest nou Papa, Benedict al XVI-lea, inca nu si-a spus parerile in privinta ecumenismului. Pe cat il cunoastem noi, e un conservator convins, asa ca nu va da drumul vreunei opinii care sa-l contrazica. El va ramane intr-o expectativa, care de altfel e si caracteristica varstei sale, dar cine stie? E inca pe treptele inceputului, mai are cativa ani de gandire buna, asa ca s-ar putea sa ne ofere si surprize. Eu personal insa nu prea cred in vreo perspectiva noua in ce-l priveste. Cred ca va fi un Papa care va pastra ceea ce s-a castigat prin Ioan Paul al II-lea, dar mai mult nu cred. Caci cat a fost Ioan Paul al II-lea de deschis, si totusi nu s-a realizat foarte mult, cu atat mai mult vom putea afla de la actualul Papa de tranzitie. Eu cred ca el va intari osatura principala a catolicismului din toata lumea si-l va pregati pentru noi confruntari in campul ecumenic al viitorului.

Publish at Scribd or explore others: Uncategorizable-Unca