Biblioteca Ortodoxă

Patericul de fata, numit de noi „mic”, nu este o prescurtare a vreunuia dintre patericele mari, ci o culegere de texte din mai multe izvoare, cum ar fi: Lavsaiconul, Patericul Egiptean, Limonariul, Proloagele, Vietile Sfintilor. Pe langa acestea, am preluat istorisiri din Vietile Sfintilor Italieni cuprinse in Dialogurile Sfantului Grigorie cel Mare.

Micul Pateric este denumit astfel atat din cauza dimensiunilor sale, cat si pentru faptul ca se adreseaza celor mici. Am cautat sa selectam povestiri care sa trezeasca interesul copiilor. Ele au fost repovestite, pentru a fi cat mai clare si mai usor de urmarit. (Pr. Savatie Bastovoi)

Descărcaţi cartea întreagă de pe: http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Savatie-Baştovoi-Micul-Pateric.pdf

SFANTUL SERAFIM DE SAROV

DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.

La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.

In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand "Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale "Hristos a Inviat!". Ii numea pe toti "bucuria mea". In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.

O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:

Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de suprafata a "nevointelor ascetice", descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. "Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta", spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, "ci prin intermediul tau, este data intregii lumi!" Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.

Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.

S. A. Nilus

Episcopul Porfirie Uspenski

Spovedania unui pacatos

Traducere din limba rusa de Eugeniu Rogoti.

Impresurati de ispite si incercari, chinuiti de obiceiuri si amintiri rele, avem nevoie de o calauza care sa ne indrume printre prapastiile si ceturile propriilor noastre suflete.
Un astfel de indrumator este cartea Episcopului Porfirie Uspenski, unul dintre cei mai alesi ierarhi ai Bisericii Ruse din al XIX-lea veac. Urmand calea fara gres a Parintilor, ea ne ajuta, pe de o parte, sa ne dam seama de propriile neputinte si neajunsuri, iar, pe de alta, ne arata caile sigure de iesire din impasurile noastre duhovnicesti.

Avortul: poziţia Bisericii

Fiecare fiinţă umană fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu şi primeşte darul vieţii pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a se bucura de comuniunea veşnică cu El. Învăţătura creştină insistă, aşadar, asupra sfinţeniei vieţii omeneşti din momentul concepţiei.
În cadrul dezbaterii asupra avortului se ridică următoarea întrebare : care anume este momentul începutului vieţii? Când începe viaţa umană? Aceasta este o întrebare crucială, întrucât în societatea americană luarea voită a vieţii omeneşti încă este considerată drept crimă. Cei care promovează avortul la cerere (“pro-alegerea”) nu sunt, în mod raţional, “pro-crimă”, adică pentru crimă. Mai degrabă ei neagă faptul că fetusul este cu adevărat om.
Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna că viaţa umană începe la concepţie, când un spermatozoid se contopeşte cu un ovul pentru a produce o fiinţă vie, unică din punct de vedere genetic. Acuzând avortul încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare spunea: “Cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă … şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat” (Canoanele 2 şi 8) . Consensul patristic susţine că sufletul e creat la concepţie. Noi exprimăm acest adevăr în chip liturgic, sărbătorind zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (24 septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) şi a Mântuitorului însuşi (Bunavestire, 25 martie). Ortodoxia conchide, aşadar, că avortul făcut în orice moment al sarcinii este o formă de omucidere şi atrage vina asupra celui care săvârşeşte acest lucru la fel de mult ca şi asupra mamei.


Excepţiile şi “cazurile grave”

Dată fiind această poziţie, poate vreodată Biserica să admită excepţii? În acele cazuri, tot mai rare, în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa mamei şi cea a copilului nenăscut, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei. Aceasta nu pentru că ea ar fi o “persoană” integră, în timp ce copilul este doar o “viaţă potenţială” – deoarece amândoi sunt oameni, în aceeaşi măsură – ci pentru că mama îşi are locul ei şi responsabilitatea ei în familie, unde prezenţa sa iubitoare influenţează direct viaţa soţului şi a celorlalţi copii ai săi.
Cu toate acestea, o mamă care îşi dă viaţa în mod voit, în favoarea copilului ei, săvârşeşte actul cel mai profund de binefacere creştină. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are – spune Iisus – ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Însă orice decizie de acest gen trebuie făcută în lumina nevoilor şi dorinţelor membrilor familiei, întrucât familia ca întreg, constituie un trup ce reflectă iubirea dintre Hristos şi Trupul Său, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca cei doi soţi să discute deschis şi cinstit împreună cu duhovnicul lor, o astfel de eventualitate încă din timpul fazelor primare ale sarcinii.
Cele două traume identice, ale violului şi ale incestului, sunt adesea invocate ca justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin însăşi natura lor, brutale şi dezumanizante. Totuşi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauză. Când o femeie devine victimă a violului sau a incestului, ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru oprirea concepţiei. {tiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o “fereastră” de mai mult de o zi pentru a se face o astfel de intervenţie, fără riscul de a avorta un rod al concepţiei, recunoscut de către Biserică drept o “persoană” umană, un “individ” uman.
De la o vârstă foarte mică, copiii ar trebui învăţaţi cu grijă, dar deschis, despre locul şi funcţia sexualităţii în relaţia conjugală. Ei ar mai trebui să afle că violenţa sexuală există, şi în interiorul şi în afara familiei, şi că nu ar trebui să se ruşineze dacă devin victimele ei. Mai degrabă ar trebui să caute un tratament medical, spiritual şi psihologic, pentru a vindeca urmările traumei, ca şi pentru a evita concepţia.
Dacă sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar trebui lăsat să se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul ar putea fi oferit spre adopţie. Aceasta e o “învăţătură grea” cu siguranţă, mai ales în societatea noastră unde avortul a devenit o formă de control al naşterii, acceptată şi considerată legală. Este tragic faptul că femei creştine, prea traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine intenţionat sau un membru al familiei le-a obligat să poarte copilul zămislit. “Sfinţenia vieţii”, principiul ei, se aplică în aceeaşi măsură mamei cât şi copilului în astfel de cazuri, iar în situaţia rară în care trauma este atât de mare încât constituie un adevărat pericol pentru viaţa mamei, avortul după implantare (care are loc la şase sau opt zile după concepţie) poate fi cel mai mic dintre două rele. însă conceptul de “traumă” nu trebuie extins pentru a se referi la cazurile care implică simplul disconfort al mamei, anxietatea, problemele financiare, planurile referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu ar trebui invocat în cazurile în care mama devine însărcinată ca rezultat al liberei angajări în relaţia sexuală.
Acceptă Biserica avortul în cazurile în care copilul este descoperit, prin investigare genetică, ca anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap o viaţă întreagă? Dată fiind sfinţenia inerentă fiecărei vieţi umane, răspunsul nu poate fi decât că Biserica nu poate şi nici nu o face. În unele cazuri, precum cazul sindromului Down, părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicală poate aduce o însemnată uşurare pacientului, ajutându-l să ducă o existenţă relativ fără durere şi creatoare. În rarele situaţii de boli incurabile, care debilitează fiinţa umană, precum sindromul Lesch-Nyhan sau fibroza cistică, dilema pare mai acută, întrucât suferinţa fizică nealinată şi cea psihică pot să se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povară financiară insuportabilă adupra familiei. Totuşi, nu există altă explicaţie pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou-născut “anormal”, care poate supravieţui cu îngrijirea medicală necesară şi îngrijirea părintească plină de iubire. Dată fiind originea vieţii în momentul concepţiei, avortul poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii noastre este că acesta din urmă devine la fel de acceptabil ca şi primul, în gândirea obişnuită. Dacă îl putem distruge pe cel nenăscut, de ce nu am face la fel şi în cazul celui nou-născut nedorit? Întrebarea a fost pusă şi este pusă în tonalităţi tot mai stridente, chiar şi de către aşa-zişi eticieni creştini.


Un răspuns ortodox

Împotriva afirmaţiilor făcute de către militanţii pro-avort, sarcina nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o relaţie creată între mamă şi fiinţa unică, personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Fie că recunoaşte sau nu acest lucru, propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află în întregime sub puterea Lui. Acelaşi lucru este adevărat, implicit şi în mod necesar, şi în ceea ce priveşte copilul cel nenăscut.
Creştinii ortodocşi din S. U. A. trăiesc într-o societate în care 6 % din tinerele femei au făcut cel puţin un avort la vârsta de 15 ani, iar numărul acestora creşte. Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, însă este unul major. Biserica trebuie să-i înveţe pe cei tineri şi pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea sexualităţii şi necesitatea responsabilităţii sexuale. Ea trebuie să facă tot posibilul pentru a convinge tinerii creştini că activitatea sexuală îşi are locul potrivit doar în contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale şi conjugale. Biserica mai trebuie să accentueze responsabilitatea tatălui, deplină şi egală moral, spiritual şi financiar, în orice situaţie în care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui lăsată în seama şcolilor sau a altor organizaţii din cadrul societăţii noastre, căci acestea au dovedit adesea că subminează valorile etice creştine. Răspândirea necontrolată a SIDA, datorată astăzi în mare parte opţiunii majoritare pentru aşa numita “viaţă sexuală sigură”, în defavoarea principiului moral autentic.
Dar nu este de ajuns ca noi creştinii să mărturisim doar poziţia tradiţională a Bisericii faţă de problema avortului. Trebuie făcut orice efort pentru ajutarea copiilor nedoriţii sau abuzaţi care nu pot sau nu ar trebui crescuţi în familia lor de origine. Aceasta însemnă oferirea de suport financiar unde e nevoie, şi pentru mamă şi pentru copil, şi eforturi pentru ca legislaţia să faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru adopţie în toată ţara. Pe scurt aceasta înseamnă că nu putem condamna avortul în chip rezonabil dacă nu vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru bunăstarea copiilor nedoriţi ce se nasc, indiferent de sănătatea lor, de capacitatea mintală sau de mediul rasial.
Vorbind de dimensiunile responsabilităţii creştine în Biserică şi în întreaga lume creată de către Dumnezeu, Sfântul Pavel ne-a oferit o imagine ce se aplică atât responsabilităţii noastre faţă de cei ce aleg avortul, cât şi faţă de cei care vor fi victimele lui: “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5).
Dacă refuzăm să aplicăm această imagine problemei avortului, îl trădăm nu numai pe cel nenăscut, dar şi pe însuşi Autorul vieţii. {i invers, a oferi sprijin material adecvat şi îngrijire iubitoare “unora ca aceştia”, înseamnă a-I arăta respect şi a-I sluji Lui.
Alte lecturi:
Fr. Stanley S. Harakas, Contemporary Moral Issues Facing the Orthodox Christian (Minneapolis: Light & Life Publishing, 1983, partea a III-a , “Sex and Family Issues”.
Fr John Kowalcyzk, An Orthodox View on Abortion, Minneapolis : Light & Life Publishing, 1979.

Al Zecelea Conciliu din Întreaga Americă al Bisericii Ortodoxe din America a lansat următoarea declaraţie, distribuită în toate parohiile, despre Duminica Sfinţeniei Vieţii, 18 ianuarie 1998:

Afirmaţia sinodală despre avort
Avortul este un act de crimă pentru care cei implicaţi, voluntar şi involuntar, vor răspunde în faţa lui Dumnezeu.
Cei care se găsesc în situaţii tragice – precum cele implicând violul, incestul şi boala – în care vieţile mamelor şi ale copiilor nenăscuţi sunt ameninţate, şi este nevoie să se ia hotărâri dureroase, de viaţă şi de moarte, trebuie sfătuiţi să ia atitudini responsabile în faţa lui Dumnezeu, Care este drept şi milostiv, Căruia îi vor da socoteală pentru faptele lor.
Femei şi bărbaţi, inclusiv membrii familiei şi prietenii femeii însărcinate, tentaţi să recurgă la avort, ar trebui încurajaţi să reziste acestui act rău şi ajutaţi să-şi nască copiii, să-i crească în condiţii materiale şi spirituale sănătoase.
Femeile care au recurs la avort, bărbaţii care erau părinţii copiilor avortaţi şi alte persoane implicate în cazuri de avort, ar trebui îngrijiţi pastoral, incluzând aici recunoaşterea gravităţii actului şi încredinţarea că există milă din partea lui Dumnezeu pentru cei care se căiesc de păcatele lor.
Creştinii ortodocşi trebuie să contribuie la procesele legislative în funcţie de cunoaşterea, competenţa, abilitatea şi influenţa lor, astfel încât să fie puse în aplicare legi care ocrotesc şi apără vieţile copiilor nenăscuţi, ţinând seama în acelaşi timp de complexitatea şi de tragediile din societatea contemporană.

Una din practicile ortodoxe cele mai atacate sau neîntelese de neoprotestanti este rugaciunea pentru morti. As dori sa fac câteva clarificari în legatura cu acest subiect, asa cum l-am înteles dupa ce l-am cercetat debarasat de prejudecatile pe care le aveam înainte.

Rugaciunea pentru cine?

Ortodocsii cred, asemenea altor crestini, ca cei care au adormit în Hristos nu sunt cu adevarat morti, în sensul pe care lumea seculara o da acestui cuvânt. Nu numai ca existenta lor nu оnceteaza, dar ei sunt vii si constienti de ei оnsisi si de lumea de dincolo. Aceasta apare clar din multe texte ale Scripturii, оn particular оn pilda Domnului Iisus despre Lazar si bogat.

Fara sa cunoastem multe amanunte despre viata celor care au trecut dincolo, putem afirma si crede ca ei sunt vii, la fel ca si noi, dar cu o viata оn care prezenta si suveranitatea lui Dumnezeu apare mult mai clara decвt pentru noi. Din acest motiv, chiar si expresia "rugaciune pentru morti" este nepotrivita. Ar fi bine sa ne referim mai degraba la "rugaciunea pentru cei plecati dintre noi".

Cultul mortilor?

O alta expresie care mi se pare nepotrivita este acea de "cult al mortilor". Ea creeaza falsa impresie ca оn Ortodoxie cultul crestin este оnlocuit cu un fel de cult pentru morti. Nimic mai fals.

Ca si alte practici crestine, rugaciunea pentru cei plecati poate capata pentru unii o importanta disproportionata. Este adevarat ca am cunoscut persoane care faceau din mersul la cimitir si din pomenile pentru morti preocupare centrala a vietii lor crestine. Aceasta este o greseala nu mai mica decвt a celor care iau alte aspecte ale vietii crestine si le ridica la proportii nepotrivite. Am оntвlnit baptisti pentru care scopul principal al vietii era cunoasterea Scripturii. Oricвt ar fi de importanta aceasta, ea devine un pericol si o capcana daca nu este balansata de trairea оnvataturii crestine. Scopul nostru este sa-L cunoastem pe Dumnezeu, sa-I facem voia, sa crestem оn asemanarea cu El – ceea ce ortodocsii numesc оndumnezeire sau theosis. Nu exclud posibilitatea ca un crestin sa aiba o vocatie deosebita sau un rol aparte ca madular al lui Hristos, dar telul ramвne acelasi si Hristos trebuie sa fie оn centrul vietii, mai presus de Biblie, de evanghelizare sau de rugaciunea pentru cei plecati.

"Cultul mortilor" mai evoca si imaginea unei magii sau chemari a mortilor, practica pe care Biserica nu numai ca nu o accepta, dar o respinge viguros si o condamna ca pe un obicei pagвn, care calca оn mod grosolan Scriptura.

Expresii ca "rugaciunea pentru morti" sau "cultul mortilor" sunt expresii pe care le putem оncarca cu diferite continuturi semantice. Daca aud pe cineva folosind aceste expresii, problema nu este sa-l condamn, ci sa determin ce оntelege prin ele. Experienta mea este ca оn practica comuna, ortodocsii le dau acestor expresii un continut corect, cu anumite regretabile exceptii, care nu sunt definitorii pentru Ortodoxie.

Pot schimba prin rugaciune destinatia vesnica a unui suflet?

Mвntuirea depinde оn mod esential de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, de lucrarea mвntuitoare a lui Iisus Hristos si de credinta exprimata prin fapte a omului. A crede ca putem schimba destinul vesnic al unuia care L-a urвt pe Dumnezeu ar fi o mare greseala, pe care ortodocsii nu o fac.

Mai mult decвt atвt, ortodocsii nu accepta doctrina catolica a purgatoriului. Purgatoriul a fost conceput de crestinii latini din cauza оnclinatiei lor de a vedea destinul omului оn termeni pur juridici. Ei cred ca anumite pacate nerezolvate si-ar gasi ispasirea оn purgatoriu. Biserica Ortodoxa vede destinul omului mai putin ca o sentinta juridica, ci mai mult ca o realitate existentiala. Dragostea lui Dumnezeu este suficienta si nu necesita o administrare a unei justitii impersonale pentru completare mвntuirii.

Acestea fiind zise, se poate оnsa observa ca sufletele de dincolo, indiferent de starea оn care se afla, sunt totusi оn asteptarea judecatii universale. Un suflet aflat оntr-o asemenea asteptare se poate afla оntr-o stare de pace, de odihna, dar si de neliniste. Cum ma voi simti cвnd toate faptele mele, bune sau rele, vor fi descoperite? Recunoscвnd ca nu cunoastem raspunsul la aceste оntrebari, putem totusi constata ca dragostea fata de frate, copil, parinte sau prieten ma оndeamna sa ma rog pentru pacea si odihna sufletului lui, chiar daca nu cunosc оn detaliu rezultatul rugaciunii mele. Cu alte cuvinte, cu toate ca rugaciunile nu pot schimba destinatia, ele pot schimba starea de asteptare a celui plecat. Exista argumente pentru aceasta pozitie.

Pe ce ne bazam?

Pentru un ortodox, Traditia bisericii este un argument cu o foarte mare greutate. Chiar daca nu au acelasi respect pentru Traditie, protestantii nu pot respinge automat o practica existenta de veacuri оn biserica. Asa cum am aratat оn alt articol, o conceptie corecta despre biserica si istoria ei duce оn mod natural la aprecierea practicilor pe care crestinii le-au avut de sute sau mii de ani. Doar conceptia ca noi, cei de azi, suntem mai destepti si mai avansati duce la o respingere automata a Traditiei.

Exemple de rugaciuni pentru cei plecati apare apar оn cartile Macabeilor. Aceste carti sunt uneori numite apocrife, dar este important de observat ca ele erau tratate la оnceputul bisericii ca fiind parte din Scriptura. Noul Testament face multiple referiri la texte din scrierile apocrife, ceea ce dovedeste autoritatea de care se bucurau оn epoca apostolica. Biserica Ortodoxa si cea Catolica continua sa le dea si astazi respectul cuvenit.

Un exemplu usor trecut cu vederea apare si оn Noul Testament. Fara a avea o enuntare explicita a acestei оnvataturi, putem deduce din acest exemplu ca ea era practicata. Este vorba de un text pe care multi teologi оl оnteleg ca un exemplu de rugaciune pentru morti.

Оn 2 Timotei 1:16-18 gasim aceasta rugaciune a Apostolului Pavel (versiunea Cornilescu):

16 Domnul sa-si verse оndurarea peste casa lui Onisifor; caci de multe ori m-a mвngоiat, si nu i-a fost rusine de lantul meu.

17 Nu numai atвt, dar, cвnd a fost оn Roma, m-a cautat cu multa grija si m-a gasit.

18 Dea Domnul sa capete оndurare de la Domnul „оn ziua aceea". Tu stii foarte bine cвt ajutor mi-a dat el оn Efes.

Оn 2 Timotei 4:19, la оncheierea epistolei, Pavel scrie:

19 Spune sanatate Priscilei si lui Acuila, si casei lui Onisifor.

Putem face urmatoarele observatii:

* Pavel cere sa se transmita urari de sanatate unor persoane
* Оn cazul lui Onisifor, urarile sunt facute doar casei, familiei lui
* Оn timp ce urarile pentru diferite persoane se refera la stare prezenta (sanatate!), pentru Onisifor rugaciunea este doar pentru "ziua aceea".

Putem deduce de aici, printr-o interpretare directa si naturala, ca Onisifor nu mai era оn aceasta viata оn momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce Pavel le-ar ura sanatate Priscilei si lui Acuila si familiei lui Onisifor, dar nu lui Onisifor оnsusi? Fiind trecut оn vesnicie, Pavel se roaga pentru оndurarea Domnului pentru el "оn ziua aceea".

Daca Pavel a facut aceasta rugaciune, de ce nu am putea sa o facem si noi pentru cineva drag care a plecat dintre noi? Daca dragostea ne оndeamna sa o facem si Biblia ne da exemple оn acest sens, atunci ce ne opreste? Probabil singurul motiv este ca noi, cei crescuti оn biserici neoprotestante am fost оnvatati sa nu facem o astfel de rugaciune. Iata un exemplu оn care "datina baptista" a оnlocuit Scriptura si Traditia de secole a Bisericii.

De ce ne rugam pentru morti?

Exista un singur raspuns la acesta întrebare: dragostea.

Experienta mea este ca aceasta practica este usor respinsa de cei care nu au pe cineva foarte iubit trecut dincolo, dar usor acceptata de cei care au pierdut pe cineva drag. Am constatat aceeasi atitudine оn ce priveste alte оnvataturi. De exemplu, multi dintre cei care sunt sanatosi sau nu au bolnavi оn familie, sustin cu usurinta ca rugaciunea pentru vindecare (practicata si оn Biserica Ortodoxa ca o taina) este nescripturala. Cu sfiala, ei se roaga cel mult "sa se faca voia lui Dumnezeu". Cвnd оnsa li se оmbolnaveste cineva drag, atitudinea lor se schimba. Dragostea оi оndeamna sa se roage intens si cu multa speranta pentru оnsanatosirea copilului, fratelui sau mamei.

O vorba оnteleapta prinde foarte bine esenta acestei atitudini: "Оn transee nu exista atei." Lovindu-ne оnsa de realitatile dure ale vietii si mortii, devenim mult mai flexibili si mai оntelegatori. Strigatul sufletului catre Dumnezeu, pentru viata, sanatate, pвine sau odihna celui plecat dintre noi este o reactie cвt se poate de naturala, nu doar o superstitie nascuta din neputinta, asa cum cred ateii.

Оnchei cu un citat din C.S. Lewis, considerat de multi ca fiind cel mai mare scriitor si eseist crestin protestant din secolul douazeci. Оn cartea sa "Scrisori catre Malcom: Despre rugaciune", el scrie:

"Sigur ca ma rog pentru morti. Actiunea este atвt de spontana si inevitabila ca numai un argument teologic foarte convingator ar putea sa ma opreasca. Nu stiu cum ar supravietui celelalte rugaciuni ale mele, daca cele pentru morti ar fi interzise. La vвrsta noastra, majoritatea celor pe care i-am iubit sunt morti. Ce fel de relatie as mai avea cu Dumnezeu daca mi s-ar interzice sa-I pomenesc оnaintea Lui pe cei care i-am iubit cel mai mult?"

preluat de pe http://ortodoxie.3x.ro

Străvechea înţelepciune a pustiei
- Iubitorii de Adevăr -

Esenta filosofiei zace in faptul ca ii impartaseste omului amintirea mortii - Vasilie cel Mare †secolul al 4-lea

Mintea este cea dintai ce se intreaba cand cugeta la nemarginirea a toata lumea a lui Dumnezeu si la acel ocean nazuit, ce este de neatins. Apoi, se uimeste de cum, dintru nimic, a adus intru fiinta tot ceea ce este. Dar precum „nu se afla capat maririi Sale”, asa si intelepciunea Sa este de necercetat. – Maxim monahul †secolul al 7-lea

Nenumarati isi doresc sa castige Imparatia fara de nevointe, fara de lupte, fara de sudoare; dar aceasta este cu neputinta.- Sf. Macarie Egipteanul

Daca iubesti slavirile oamenilor, si nazuiesti sa fii cinstit, si cauti confortul, te departezi de la cale. Trebuie sa te rastignesti alaturi de Cel Rastignit, sa patimesti cu El ce a patimit, ca sa te poti proslavi cu El ce este proslavit. – Sf. Macarie Egipteanul

De ce invata oamenii prin durere si suferinta, si nu prin placere si bucurie? Foarte simplu, intrucat placerea si bucuria ii fac sa se multumeasca cu lucrurile date in lumea aceasta, pe cand durerea si suferinta ii fac sa caute o fericire mai adanca, dincolo de marginile acestei lumi.- Par. Serafim Rose

In vremuri de necaz nu cauta mangaiere omeneasca, ca Dumnezeu sa te poata mangaia. – Gheron Iosif Isihastul
bullet Nu te poti ascunde niciunde de ispite, fara numai in adancurile smereniei.- Staretul Macarie de la Optina

Ravna pentru lucrare da, de fapt, masura sporirii duhovnicesti. Acei ce nazuiesc sa-i urmeze lui Hristos isi masoara starea inimii lor si a sporirii lor duhovnicesti in rabdare si smerenie dupa ravna lor pentru lucrare. Daca cineva are ravna pentru lucrare, exista nadejde ca poate dobandi intelegerea celorlalte abc-uri ale vietii duhovnicesti. Fara dragostea nevointei, nici nu se poate intra in lupta duhovniceasca, nici nu se pot intelege cele mai elementare principii ale razboiului duhovnicesc.- Sf. Ioan Cassian

Cea mai scurta cale catre Hristos este de a purta povara celuilalt. – Staretul Ambrozie de la Optina

Dragostea catre un altul, fara cea catre Dumnezeu, nu poate fi dragoste. Si dragostea catre Dumnezeu, fara a-i iubi pe ceilalti, nu poate fi dragoste. - Sf. Teofan

Un crestin isi poarta crucea cand este multumitor si bucuros in toate suferintele. - Arena

Diavolul nu are alta arma mai puternica decat deznadejdea. – Intoarcere la marturisire

Intelepciunea crestina se afla in pastrarea credintei intru Domnul la vremea ispitei. – Staretul Ambrozie de la Optina

De aproapele depinde viata si moartea sufletului nostru. - Arena
bullet Cand ne suparam aproapele, este ca si cum l-am supara pe Insusi Hristos. - Arena

Nu grijile din viata sunt problema noastra, ci cum ne purtam fata de ele. Pacatul este atunci cand folosim grijile pentru a umple desertaciunea noastra, ce provine din lipsa iubirii pentru Dumnezeu. – o parafrazare a Sf. Teofan

Este cu neputinta sa zidesti o casa incepand de deasupra. La fel este si cu sufletul. Iubirea pentru Dumnezeu este acoperisul casei; prin urmare trebuie sa incepem cu dragostea pentru aproapele si apoi sa zidim catre dragostea pentru Dumnezeu. - Arena

Pravila de rugaciune si postul fara tinerea poruncilor nu ne vor mantui. – Staretul Ambrozie de la Optina

Suferinta este cel mai mare dar de la Hristos. - Arena

Daca nu il putem iubi pe fratele nostru pe care l-am vazut, cum il putem iubi pe Dumnezeu pe Care nu L-am vazut? – Sfaturi din Sfantul Munte (Gheron Iosif Isihastul?)
Nu cred in mantuirea celui ce nu lucreaza spre mantuirea celorlalti. – Sf. Ioan Gura de Aur

Daca iti vei aduce aminte mereu de Patimile Domnului, te vei infrana fara cracnire de la orice. - Sf. Dimitrie al Rostovului

Ce nadajduiesti sa castigi? Lumea sau sufletul tau? - Arena

Adevarata bucurie este tacuta si statornica. – Calea Ascetilor

Stapaneste-ti simtirile si pazeste-le de stricaciune asa cum un luptator isi pazeste armele sale. – Sf Efrem Sirul

Constientizarea slabiciunii proprii, osandirea de sine si rabdarea sunt cele trei trepte catre smerenie. – Staretul Ambrozie

Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? – Iov, capitolul 2 versetul 10

Smerenia desavarsita a intelepciunii consta in purtarea osandirii si a rusinii si a celorlalte pe care le-a indurat Invatatorul nostru Iisus... Un semn al faptului ca cineva a atins rugaciunea desavarsita este faptul ca nu se mai tulbura, chiar de intreaga lume l-ar necaji. – Sfintii Varsanufie si Ioan

Cand ne rugam si Dumnezeu intarzie in a ne asculta (rugaciunea), o face spre binele nostru, pentru a ne invata indelunga-rabdare; deci sa nu fim abatuti, graind: „Ne-am rugat, si n-am fost ascultati”. Dumnezeu stie ce este spre folos unui om. Bucura-te intru Domnul, lasa-ti toate grijile si roaga-te pentru mine, iubite frate, unul in duh (cu mine). – Sfintii Varsanufie si Ioan

de Parintele Serafim (Rose) din Platina

Nota editorului: Textul urmator a fost transcris de pe o caseta, ce cuprindea o discutie inregistrata la Manastirea Sfantului Gherman, din Platina, California, in 1977. De vreme ce cuvantarea Parintelui Serafim a fost mai mult una „ad-hoc” si cu o tenta informativa, aceasta transcriere este, desigur, mult mai „colocviala” si mai putin „finisata” decat scrierile sale alcatuite cu ingrijire. Aceasta cuvantare se mai deosebeste de majoritatea scrierilor sale prin faptul ca este adresata unui grup anume de oameni: tinerii convertiti americani ce doreau sa isi inchine vietile slujirii lui Dumnezeu, unii dintre ei ca misionari ortodocsi.

Tema cuvantarii Parintelui Serafim este mesajul esential reiterat de-a lungul ultimei parti a vietii sale: anume, ca credinta crestinilor ortodocsi trebuie sa fie traitoare, calda si din adancul inimii, si nu rece, dura si exterioara. Parintele a realizat importanta acestei idei de-a lungul numerosilor si trudnicilor ani petrecuti ca misionar, ce i-au daruit o constientizare patrunzatoare a trebuintelor crestinilor ortodocsi contemporani si a primejdiilor cu care se confrunta acestia.

1. CREDINTA SI RATIUNEA

Scrierile filosofului rus Ivan Kireievski cuprind cateva idei fundamentale ce ne sunt foarte potrivite astazi. Disputa obisnuita dintre credinta si ratiune, scria el, nu este una corecta. Ratiunea este ceva ce trebuie inaltat la un nivel superior, si acest lucru incearca sa-l daruiasca Biserica Ortodoxa. Ratiunea in sine nu ofera nimic altceva decat o intelegere a acestui taram bi-dimensional, material, care ii preocupa pe majoritatea criticilor si carturarilor din Apus. Se gaseste, totusi, ceva dincolo de acesta. Potrivit gandirii apusene, daca mergi „dincolo” de acestea, trebuie de obicei sa negi ratiunea si sa „sari in intuneric”. In Ortodoxie nu este asa, caci insasi pricina este atat de expusa Adevarului, incat incepe sa se inalte asupra sa.

Vom examina ce legatura are acest lucru cu crestinii ortodocsi, si indeosebi cu convertitii de cuget misionar.

2. FERVOAREA MISONARA

Exista multe discutii in lumea ortodoxa despre necesitatile de a-i converti pe oamenii din Apus, de a avea mai multe slujbe in limba engleza, de a depasi etnicismul din Biserica. Aceasta fervoare misionara pozitiva este un semn foarte bun (desigur, cu exceptia cazului in care exista comentarii negative). De fapt, precum spunea adesea arhimandritul Constantin (din Jordanville), cea mai potrivita vreme pentru activitatea misonara este chiar acum, caci cu cat devine America mai putin crestina, cu atat sporeste misiunea ortodoxa. Fervoarea noastra misionara pozitiva trebuie, totusi, sa fie calauzita de constientizarea vremurilor in care traim, caci astfel vom sti cum sa mantuim sufletele noastre si pe ale altora.

Este firesc ca cei ce sunt in Biserica lui Hristos, realizand ce inseamna a fi ortodox, sa nu se multumeasca a tine aceasta cunostiinta doar pentru ei. Stiind ca Ortodoxia este Adevarul pentru toti oamenii, ei o doresc si celorlalti: prietenilor si rudelor lor, si oricui isi tine inima deschisa catre ea. Totusi, precum putem observa, Biserica Ortodoxa este incoltita puternic de prigoana comunista, dintr-o parte, si de secularizare, dintr-alta. Situatia este, desigur, mult mai rea in Apus, care este guvernat de secularism (duhul desertaciunii lumesti, n.t.). Sub comunism, se poate suferi pentru Hristos si dobandi, astfel, ceva bun din aceasta; pe cand, sub influenta secularismului, crestinismul ortodox isi pierde savoarea si cei credinciosi ajung intocmai cu ceilalti din lume. In cazul din urma, numerosi protestanti ii fac de rusine pe multi dintre ortodocsi, deoarece au fervoare si dragoste pentru Hristos, fara macar sa cunoasca ce este Biserica Lui.

Totusi, aceste cazuri nu ar trebui sa influenteze in nici un fel fervoarea noastra misionara. (Acelasi lucru poate fi spus si referitor la situatia cu care se confrunta multi convertiti de limba engleza, de a fi nevoiti sa participe la slujbe tinute intr-o limba straina). Trebuie sa ne aducem aminte ca Hristos nu asteapta de la noi fervoare misionara, ci o viata schimbata si o inima fierbinte. Fervoarea misionara este pe cel de-al doilea plan, la suprafata. Vedem nenumarate exemple de oameni cu o mare fervoare misionara, care nu au dat prioritate planului launtric, al schimbarii sinelui, incalzindu-si inimile si inaltandu-si cugetele la un nivel superior, asa cum spune Kireievski. Acesti oameni ajung „arsi” si neroditori, iar unii chiar parasesc Biserica.

3. STABILIREA PRIORITATILOR

Dar cum incepe cineva sa-si randuiasca lucrurile dupa prioritati? Putem invata din problemele ortodoxiei contemporane, care ne infatiseaza roadele stabilirii unor prioritati gresite.

Fratia noastra (Sf. Gherman al Alaskai, n.t.) se afla in legatura cu multi oameni din Grecia, si primim de la ei scrisori scrise din inima. Ne spun lucruri importante despre situatia actuala din Grecia, unde, din anii 1920, exista o schisma intre Biserica de calendar nou, care umbla caile lumii, si Biserica de calendar vechi, care doreste sa fie credincioasa Sfintilor Parinti. In ultimul timp, Biserica de calendar vechi a primit niste convertiti influenti, ce au un duh misionar plin de ravna, asemanator celui al tinerilor nostri americani, ce vor sa faca cunoscuta Ortodoxia compatriotilor lor.

Catre ce poate duce aceasta fervoare? In Grecia, ravna pentru canoane si pentru Sfintii Parinti a produs unele rezultate neplacute, negative. Grupuri dupa grupuri au inceput sa se separe unele de celelalte, deoarece se socotesc unii pe altii insuficient de ravnitori. Fiecare ii acuza pe ceilalti ca nu pun accent pe lucrurile corecte, ca nu au o relatie potrivita cu celelalte Biserici Ortodoxe etc.

Cunoastem un caz tragic, cel al unui teolog grec foarte bun, care si-a parasit jurisdictia deoarece, in altarul uneia dintre bisericile acesteia, se gasea o icoana a Sfintei Treimi infatisandu-l pe Dumnezeu Tatal ca cel Vechi de Zile. „Necanonic!”, a spus el, „Canoanele sunt impotriva!” Fapta sa arata ca nu a dat prioritate unui lucru anume. Este un fapt ciudat, nu numai pentru ca acest om era foarte invatat, ci si fiindca traia intr-o tara care este ortodoxa de aproape doua mii de ani. Ce sansa avem noi in America, care este aproape pagana si neluminata de Ortodoxie, daca oameni sporiti din Grecia sunt astfel?

4. PARERI OMENESTI

Avem un prieten in Muntele Athos care urmareste de multi ani situatia din manastirile grecesti. Se duce in locuri unde, de pilda, cineva a devenit un "gheronda" faimos, cu numerosi ucenici. Observandu-i pe acesti "stareti", el a ajuns la concluzia ca adesea oamenii de acolo isi inchipuie si zamislesc fantezii, ca si oricare altii. Au anumite pareri despre cineva, pe care le raspandesc pretutindeni, in jurul acestuia, transformandu-l dintr-odata intr-un „batran sfant”, cu o multime care se strange imprejurul lui. In realitate, nu exista nici o pricina pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte carora nimeni nu le da vreo atentie. La Muntele Athos, se poate vedea acest lucru in cazul unui Batran numit Teodosie, un om foarte sfant, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugaciunea lui Iisus, la un nivel foarte sporit. Nimeni nu stie nimic despre el, in timp ce toata lumea a auzit de altii, deoarece li s-a „facut reclama” si toti ii dau crezare.

Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinta aceasta – de a asculta o parere pe care cineva a raspandit-o si de a-i da crezare – este foarte puternica. Totusi, nu aceasta este ceea ce ar trebui sa facem. Ar trebui sa ne folosim mintea, incercand sa ne inaltam inimile la un nivel la care sa putem simti mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, in aceste vremuri, sa avem un discernamant patrunzator.

5. PARINTI RECENTI

Cursele mentionate pana acum, care in Grecia au dus la schisme intre oameni ce au fost ortodocsi intreaga lor viata, sunt pricinuite de lipsa acelui lucru despre care scria Kireievski si pe care incerca sa-l incurajeze. Acel cleric pe care il cunoastem, din Sfantul Munte, dupa ce a analizat tot felul de factiuni, lupte, „stareti sfinti” s.a.m.d. din randul grecilor, spune ca acestora le lipseste un lucru fundamental: ei nu au avut, in secolul al 19-lea, niste episcopi precum Ignatie Briancianinov sau Teofan Zavoratul [1].

Aceste doua figuri sunt marturii vii ale lucrului despre care scria Kireievski. Ei sunt Parinti Ortodocsi de data recenta, din Rusia, care au pasit pe deplin in duhul Sfintilor Parinti. Au vorbit oamenilor in limbajul vremurilor lor, o perioada foarte apropiata secolului nostru al 20-lea. Toate ispitele vremurilor noastre le-au fost cunoscute, mai ales episcopului Ignatie, care i-a citit pe toti scriitorii apuseni, a fost el insusi inginer si a cunoscut toate teoriile moderne ale matematicii si ale calculelor. Cunoscand situatia actuala si intreaga intelepciune a Apusului, ei au infatisat acestor timpuri predania ortodoxa si au raspuns la tot felul de argumente. Episcopul Ignatie, de pilda, a scris un volum asupra iadului si a starii sufletului dupa moarte, talcuind invatatura ortodoxa intr-un mod care sa fie pe intelesul omului apusean [2]. Acesti parinti, ca si altii care le-au citit scrierile si i-au urmat, ne-au inmanat Ortodoxia intr-un chip foarte accesibil.

6. INTELEPCIUNEA EXTERIOARA

Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi. Atunci, venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face danii... Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev – si acest lucru va fi pe placul Antihristului.

Antihristul trebuie inteles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul sau se gaseste ceva care raspune la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva!), va fi deoarece vom simti o atractie catre un anumit lucru exterior, care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce „Antihrist” inseamna cel ce este „in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este in locul lui Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca Antihristul poate veni doar dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urma va fi facuta intre Hristos si Impostor - si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei.

Cum sa ne impiedicam de la a savarsi aceasta, de la a urma „intelepciunii exterioare”? Trebuie mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar daca am ajuns cuprinsi de idei inalte. Este la moda acum sa se invete despre Rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o „intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos daca sunt intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin cel dintai lucru dupa care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne nu catre Hristos, ci catre Antihrist.

Daca esti foarte preocupat sa ai icoane canonice si incepi sa spui: „In biserica voastra exista o icoana intr-un stil gresit!”, trebuie sa te controlezi si sa fii mai grijuliu, deoarece pui accentul pe ceva exterior. De fapt, daca ar exista vreo biserica care sa aiba doar icoane in stilul „incuviintat”, aceasta ar putea fi privita, pe drept cuvant, cu suspiciune. Exista un caz (unul din multe) al unei biserici ce avea icoane rusesti vechi, originale – unele bune si altele mai degraba de prost gust, pictate intr-un stil relativ nou – si o persoana zeloasa le-a dat jos si a asezat in locul lor noi icoane de hartie, „traditionale”. Si care a fost rezultatul? Cei de acolo si-au pierdut legatura cu traditia, cu oamenii care le-au daruit Ortodoxia - atunci cand au inlocuit icoanele originale, inaintea carora credinciosii s-au rugat vreme de secole.

O icoana este, inainte de toate, ceva inaintea careia sa te rogi. Lucrul acesta l-a afirmat odata arhiepiscopul Ioan (Maximovici) [proslavit ca Sfant de Biserica Rusa de peste granite – n. ed.], cel ce a fost presedintele unei societati din San Francisco, inchinata restaurarii icoanelor vechi. Unul din membri, care era plin de ravna pentru vechiul stil al icoanelor, a dorit ca arhiepiscopul sa dea un ukaz in eparhie pentru a fi ingaduite doar aceste icoane, sau macar sa exprime o hotarare, cum ca aceasta era pozitia incuviintata oficial. Intr-un fel, intentia acestui om parea buna. Insa arhiepiscopul Ioan i-a spus: „Ma pot ruga si inaintea uneia, ma pot ruga si inaintea celeilalte”. Lucrul important este sa ne rugam, nu sa ne mandrim ca avem icoane canonice.

Pana acum, am citat exemple contemporane ale „intelepciunii exterioare” in Ortodoxie, dar se gasesc ilustrari folositoare ale acesteia si in trecut. Una dintre acestea se afla in sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, un Parinte al pustiei din Gaza veacului al 6-lea. „Cunosc un om”, scrie Dorotei, „care a ajuns intr-o stare ticaloasa. Dintru inceput, daca vreunul din fratii sai ii graia ceva, obisnuia a-i raspunde: „Cine-i el? Doar nu-i [Sfantul] Zosima ori vreunul dintr-ai sai”. Apoi incepea a-i injosi, graind: „Dar cine-i Macarie [cel Mare], totusi? Niciunul nu este bun spre ceva, poata fara de Vasilie [cel Mare] sau Grigorie [Teologul]”. Iar apoi, la putina vreme, a inceput sa-i defaime si pe acestia, glasuind: „Cine-i Vasilie? Cine-i Grigorie? Nimeni nu e vrednic, fara numai [Apostolii] Petru si Pavel”. Si spusu-i-am: „Cu adevarat, frate, curand ii vei dispretui si pe acestia”. Si, credeti-ma, in putina vreme a inceput a grai: „Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i nimeni, fara numai Treimea cea Sfanta!” Iar astfel, intru sfarsit, ridicatu-s-a improtiva lui Dumnezeu – si acolo s-a oprit!” [4]

Acest calugar a sfarsit astfel deoarece incepuse cu iubire de sine in launtrul inimii sale si nu a vrut cu adevarat sa se schimbe; vroia sa urmeze un anumit lucru exterior. Vedem aceeasi atitudine in zilele noastre, ce da glas unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul Simeon Noul Teolog. O, da! Il vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Si toti Parintii isihasti... Isihasm! si Rugaciunea lui Iisus”, si alte subiecte sporite – toate acestea sunt doar la suprafata.

7. A FI LEGAT CU TRECUTUL

Astfel de consideratii ar trebui sa ne faca sa-i pretuim si mai mult pe Parintii veacurilor recente (insa fara a-i transforma si pe ei intr-o moda!), care ne-au transmis Ortodoxia si ne invata cum sa ne apropiem cu cumpatare de Parintii vremurilor mai timpurii. Trebuie sa privim la noi insine: daca vedem ca avem ravna pentru Ortodoxie si inca nu suntem „legati” de linia care duce inapoi la Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, suntem in primejdie sa nu fim legati deloc de Parinti [5]. Ar trebui sa existe o linie neintrerupta.

Mai putem inca gasi preoti „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din Lumea Veche, care nu s-ar gandi nicicand sa faca schisme si factiuni, sau sa excomunice (afuriseasca) pe cineva din pricina strictetii, care sunt indelung-rabdatori, care adesea nu spun nimic si sunt, prin urmare, criticati sau trecuti cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie sa cautam mai profund ca sa gasim ceva anume in acesti pastori si in Biserica, ceva ce nu este prea vadit din afara – chiar aceasta „legatura” cu trecutul.

Nu veti gasi multi oameni care sa va talcuiasca in amanunt aceasta. Trebuie, oriunde ati fi, sa incercati sa primiti acele lucruri care nu pot fi transmise intotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt insesi caracteristicile ce provin dintr-o inima calda si iubitoare: indelunga-rabdare, ingaduinta, ravna (dar nu una care sa devina critica fata de ceilalti).

De indata ce incepi sa afirmi ca „Acesti oameni nu fac lucrurile asa cum trebuie”, trebuie sa te opresti si sa-ti dai un avertisment launtric. Chiar daca e adevarat – asa cum se intampla adesea, intr-o anumita masura – aceasta atitudine critica este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicaieri. In cele din urma, te-ar putea aseza in afara intregii Biserici. Asadar, trebuie sa iti aduci aminte sa nu judeci sau sa te crezi atat de intelept incat sa „stii mai bine”. Din contra, incearca sa inveti, poate fara cuvinte, de la unii dintre oamenii pe care ii critici.

Ravna si entuziasmul nostru trebuiesc temperate de intelepciunea care ne vine prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, poate chiar si prin cel mai simplu preot de parohie, pe cai pe care trebuie sa fim indeajuns de subtili si rafinati pentru a le discerne, chiar daca nu ni se spune despre ele.

8. DEPASIREA IMPIETRIRII INIMII

Ceea ce spune Kireievski este foarte important: trebuie sa ne dezvoltam in launtrul nostru o filosofie ortodoxa de viata. Totul se gaseste la Sfintii Parinti, dar trebuie sa avem motivatia potrivita pentru a ne indrepta catre ei. Poti deschide Sfintii Parinti si avea aceeasi problema pe care o ai cu Scripturile: ai nevoie de cineva care sa ti le talcuiasca, deoarece ai gasit ceva neclar, sau nu detii intregul context, sau nu stii cum sa intelegi ce-a spus un Parinte, contrar a ceea ce a spus altul, si crezi ca ar putea exista o contradictie, si tot asa.

Poate exista un intreg taram al confuziei la Sfintii Parinti, prin urmare nu trebuie sa ii abordam cu obisnuita noastra cugetare rationalista. Trebuie sa incercam sa ne inaltam cugetele la un nivel superior, si calea spre a savarsi aceasta este sa ne inmuiem inima si sa o facem mai flexibila. Exista multe exemple in lumea protestanta, in care oamenii au inimi foarte blande si sunt, din dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalti oameni. Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.

Un filosof pre-crestin din China, pe nume Lao Tzu, invata ca lucrurile cele mai slabe biruiesc asupra celor mai puternice. Exista un astfel de exemplu chiar aici, la manastirea noastra: stejarii, care sunt foarte puternici si de neclintit, se prabusesc intotdeauna, rupandu-si crengile, in vreme ce pinii, care sunt mai flexibili, se prabusesc mult mai rar inainte de a putrezi.

Putem observa acelasi lucru in viata oamenilor. Cel ce crede in ceva atat de patimas incat iti va „taia capul” daca nu esti de acord cu el, isi arata slabiciunea. Este atat de nesigur de sine, incat are nevoie sa te converteasca pe tine, pentru a se asigura pe el insusi ca crede. Formele contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserica, ce sunt propagate de oameni care vor cu disperare sa se afle de partea cea dreapta, sunt de fapt incarcate cu slabiciune si nesiguranta.

Nevoia de a fi „drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului. Este importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima, care trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie sa il rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri prin care o putem dobandi. Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem – ca suntem reci. Astfel, sa nu incredem ratiunii si concluziilor mintii noastre logice, privind un lucru fata de care trebuie sa fim oarecum „slobozi”. Daca facem astfel, intrand in viata sacramentala a Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi va incepe sa ne lumineze.

9. SIMPLITATEA

Desi toate primejdiile mentionate pot parea inspaimantatoare, in realitate nu sunt asa. Chestiunea este una extrem de simpla. Deoarece suntem atat de complicati, cu mintile noastre moderne si reci, socotim ca trebuie sa gasim raspunsul undeva si sa il aratam cu degetul. Complexitatea intra in scena atunci cand ne consideram a fi inteligenti.

Singurul lucru care ne poate izbavi este simplitatea. O putem dobandi, daca ne rugam lui Dumnezeu in launtrul inimii sa ne faca simpli; daca nu ne consideram a fi atat de intelepti; daca, atunci cand se pune o intrebare precum „Putem zugravi o icoana a lui Dumnezeu Tatal?”, nu vom sari sa raspundem: „A, bineinteles ca nu! – cutare si cutare Sinod a spus asa si asa, canonul numarul cutare”. Si astfel, avem de ales intre a-i excomunica pe toti ceilalti, „cunoscand” ca avem cu siguranta dreptate – caz in care am „intrecut masura” – si intre a ne opri si a declara: „Ei bine, nu cred ca le stiu chiar pe toate...” Cu cat avem mai mult aceasta a doua atitudine, cu atat vom fi mai feriti de primejdii duhovnicesti.

Accepta, pur si simplu, credinta pe care ai primit-o de la parintii tai. Daca se afla in apropiere vreun preot cu inima simpla, multumeste-i lui Dumnezeu. Socoteste ca deoarece esti atat de complicat, „intelectual” si capricios, ai avea multe de invatat de la el. Cu cat sporesti in Ortodoxie, citind, mergand la Biserica, din contactul cu alti ortodocsi, cu atat vei putea sa-ti „gasesti calea” in intregul taram al Ortodoxiei. Vei incepe sa vezi intelepciunea din spatele lucrurilor si a oamenilor pe care inainte i-ai respins. Vei incepe sa vezi ca, chiar daca oamenii ce poarta legatura cu trecutul nu sunt „intelepti” in mod constient, totusi Dumnezeu calauzeste Biserica. Stim ca El este cu Biserica Sa pana la capat; nu exista nici un motiv sa „intrecem masura”, sa cadem in apostazie si erezie.

Daca urmam calea simplitatii – neincrezandu-ne intelepciunii noastre, facand tot ce putem, dar constientizand ca mintea noastra, fara de incalzirea inimii, este o unealta foarte slaba – atunci se va petrece acel lucru despre care vorbea Kireievski: va incepe sa se formeze in noi o filosofie ortodoxa de viata.

Ne confruntam cu aceleasi piedici cu care s-a confruntat si Kireievski, doar ca intr-o masura mai mare. Vietuind in mijlocul culturii apusene, trebuie sa incercam sa asimilam o filosofie si o teologie provenita de acum aproape 2000 de ani, ce a ajuns cu totul indepartata si straina de lumea aceasta. Filosofia noastra ortodoxa nu trebuie sa devina o parte a unui fel de cult sau secte, ci mai degraba parte a vietii noastre cotidiene. Facand pasi mici si fara a crede ca putem ajunge undeva dintr-o saritura, putem pasi drept in Imparatia Cerurilor – si nu exista nici o pricina, pentru nimeni, sa piarda drumul.



NOTE

1. O parte din scrierile acestor doi Parinti cuprind: Arta rugaciunii, o antologie a multor sfaturi duhovnicesti ale ambilor Parinti; Rugaciunea lui Iisus, de Episcopul Ignatie; Arena, de Episcopul Ignatie; Razboiul nevazut, revazut de Teofan Zavoratul; precum si Parintii timpurii ai Filocaliei si Scrieri din Filocalie despre rugaciunea inimii, compilate si editate de Teofan Zavoratul. Alte carti ale Sf. Teofan sunt Calea spre mantuire si Viata duhovniceasca si cum sa o traim.
2. Numeroase pasaje din acest volum au fost traduse si incluse de parintele Serafim in cartea sa Sufletul dupa moarte.
3. O legatura contemporana directa cu acesti Parinti a fost arhiepiscopul Averchie al Jordanville-ului (+ 1976). A fost ucenic al arhiepiscopului Teofan al Poltavei, care a fost la randul sau ucenic al lui Teofan Zavoratul.
4. Dorotei al Gazei, Cuvantari si ziceri (Discourses and Sayings, Cistercian Publications, 1977, p. 97).
5. Sf. Simeon Noul Teolog exprima aceasta, astfel: „Un om care nu-si manifesta dorinta de a fi legat de cel mai recent dintre sfinti in dragoste si smerenie deplina, datorata unei neincrederi in sine, nu va fi legat nicicand de sfintii de mai dinainte si nu va fi primit ca un urmator al lor, chiar daca crede ca are toata credinta si dragostea cu putinta pentru Dumnezeu si pentru toti sfintii Lui. Va fi izgonit dintre ei, ca unul ce a refuzat sa ocupe cu smerenie locul randuit lui de catre Dumnezeu, mai inainte de vremuri, si sa se lege de cel mai recent sfant, precum a voit Dumnezeu”. (Scrieri din Filocalie despre rugaciunea inimii - Writings from the Philokalia on Prayer of the Heart, Faber and Faber, London, 1979, p. 135).

Acest articol a fost publicat initial in The Orthodox Word.

Trad. de Radu Hagiu

Prima parte
Iubitii mei frati si surori, deschideti-va inima pentru ca Duhul Sfant sa intipareasca acolo chipul lui Hristos. Atunci veti fi, incetul cu incetul, vrednici sa aveti in voi bucuria si intristarea, moartea si invierea.
Lumea nu cunoaste nimic mai nobil decat chemarea de a fi crestin. Dar cu cat scopul este mai inalt, cu atat realizarea lui este mai anevoiasa.
Contemplati minunatul tablou pe care ni-l dezvaluie Dumnezeu in creatia cosmosului si in plasmuirea omului dupa chipul si asemanarea Sa. Ceea ce cautam noi nu se limiteaza la efemera viata cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu si sa dobandim in noi viata in toata amploarea ei, cosmica si divina.
In viziunea noastra spirituala, trebuie sa unim fiinta cosmica si Fiinta divina, creatul si Necreatul.
La inceput era Cuvantul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, simtim in trupul nostru experienta chinuitoare a vietii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creati dupa chipul lui Hristos, al Absolutului. Intrebarea, misterul vietii noastre il constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinta umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viata cu Hristos - Dumnezeu, nemurirea, vesnicia. Dupa revelatie, vesnicia lui Dumnezeu ne poate fi impartasita.
Pentru a imprima o miscare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepasare, trebuie sa nadajduim in Dumnezeu ca Persoana, adica la ceea ce este desavarsit.
Cum sa ne mantuim? Cum sa ne curatim trupul? Cum sa ne eliberam de robia pacatului si de puterea mortii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastra de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viata este atat de scurta si scopul atat de inalt, dar atat de indepartat.
Pentru Biserica Ortodoxa, mantuirea omului inseamna indumnezeirea lui.
Trebuie sa invatam sa traim prin viata vesnica a lui Dumnezeu Insusi. Ce inseamna indumnezeirea omului? Inseamna sa traim asa cum a trait Domnul, sa dobandim gandurile si sentimentele lui Hristos, mai ales in ultimele momente ale vietii Sale pamantesti.
Dupa caderea in pacat, sufletul omului a devenit campul de lupta intre Dumnezeu si diavol.
Samanta pe care Satana a aruncat-o in inima si mintea lui Adam - ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu - s-a inradacinat atat de adanc in fiinta noastra, incat ne aflam neincetat in robia pacatului.
Chiar de la nastere, devenim mostenitorii lui Adam. Putem sa traim starea de cadere, care este o indepartare dureroasa de la dragostea Tatalui, ca singura realitate a fiintei umane. In lume ne scaldam in atmosfera si admiratia pacatului. Traim cu usurinta si foarte adesea, ne rusinam sa ne marturisim credinta, sa spunem ca suntem crestini.
Sa nu aveti prea multa incredere in educatia aleasa pe care ati primit-o in lume. Civilizatia in care traim este o cultuta a caderii.
Dupa doua razboaie mondiale - si razboaiele sunt, prin excelenta, consecinta pacatului - lumea contemporana a pierdut harul Sfantului Duh. Or, nu putem intelege divinitatea lui Hristos fara Sfantul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevarat Om, este Creatorul cosmosului, ne depaseste. A crede ca Insusi Dumnezeu S-a intrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El in vesnicie, iata ceea ce lipseste multor oameni de azi, mai ales printre cei de stiinta.
Ce este mantuirea? Moartea trupului nostru, este ea conditia trecerii in Imparatia lui Hristos? Cum putem sa intarim in noi vointa de a trai dupa poruncile lui Hristos, dupa Sfantul Duh?.
Un singur lucru este important: sa pastram intensitatea rugaciunii si a pocaintei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre Imparatia pentru care vom fi pregatiti prin Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, prin rugaciune si chemarea numelui Sau: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea Ta.
Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie". Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinta? Nu putem accepta ideea vesniciei decat daca aceasta patrunde deja in viata noastra.
Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, inseamna ca acestia nu sunt morti. Pentru Dumnezeu, toti sunt vii.
Acedia, in sens etimologic, inseamna "lipsa de grija pentru mantuire". Intreaga umanitate, cu rare exceptii, traieste in starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenti fata de mantuirea lor. Ei nu cauta viata in Dumnezeu, ci se marginesc la formele de viata trupeasca, la nevoile zilnice, la placerile lumii si la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, dupa chipul Absolutului si asemanarea Sa. Daca aceasta revelatie este adevarata, absenta grijii pentru mantuire nu este altceva decat moartea sufletului.
Deznadejdea este pierderea constiintei ca Dumnezeu doreste sa ne daruiasca viata vesnica. Lumea traieste in deznadejde. Oamenii s-au dondamnat la moarte ei insisi. Trebuie sa luptam "corp la corp" impotriva acediei.
Partea a 2-a
Viata lumii se desfasoara in jurul unor placeri omenesti, iar viata duhovniceasca este neglijata. Trebuie sa inversam aceasta stare de lucruri, sa punem viata duhovniceasca in centrul vietii noastre.
Intelepciunea lumii nu poate sa salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizatiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputiincioase. Umanitatea sufera neincetat. Singura iesire este de a gasi in noi intelepciunea, hotararea de a nu mai trai dupa principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.
Cum putem sa ne aflam calea? Dupa Evanghelie, Hristos este calea noastra.
Important este sa avem constiinta ca Hristos este Dumnezeu. Cel ce Il iubeste va fi vesnic aproape de El, acolo unde este.
Unde este sufletul nostru? Trebuie sa ni-l inchipuim pe Dumnezeu ca Om daca vrem sa fim cu Hristos, cu Logosul divin in care Tatal a revarsat tot ceea ce este din vesnicie. Daca il consideram ca Dumnezeu, este un Dumnezeu desavarsit. Daca Il vedem ca om, este un Om desavarsit. Intelepciunea, smerenia, viata, lumina cea vesnica, totul exista in El.
In viata noastra fiecare pas este cu neputinta de despartit de dogmele fundamentale ale credintei noastre.
Asa cum Hristos in Gradina Ghetsimani si pe Golgota traia cu gandul la Dumnezeu Tatal, tot astfel trebuie sa traim si noi, in fiecare clipa, cu gandul la Dumnezeu, dar mai degraba prin Hristos decat prin Tatal, caci prin Fiul ajungem la Tatal. Prin traire, viata devine hristocentrica.
Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos. Trebuie sa traim in Hristos ca masura divina si umana a tuturor lucrurilor. In Hristos Il avem pe Dumnezeu, Creatorul nostru. In Hristos avem modelul, revelatia planului lui Dumnezeu cu omul. Dragostea lui Hristos trebuie sa umple de-a pururi inima noastra. Nu traim in Hristos prin gandirea abstracta. Dumnezeu Se dezvaluie in noi prin implinirea poruncilor Sale. Il traim pe Hristos ca pe propria noastra viata, nu ca pe cineva pe care l-am cunoaste numai formal.
Hristos a spus: Eu sunt Calea. Daca El este Calea, nu trebuie sa-L urmam formal, din exterior, ci prin traire interioara. Sa ne aducem aminte ca pe Golgota si in Ghetsimani, El se lupta impotriva tuturor. Singur.
Uneori, cand dragostea lui Hristos ne patrunde, simtim vesnicia. Aceasta nu poate fi inteleasa pe cale rationala. Dumnezeu actioneaza intr-un fel propriu, care scapa puterii noastre de perceptie. Nu trebuie sa fim prea rationali in viata crestina.
Sunt semne exterioare care ne ajuta sa apreciem la ce distanta ne aflam de Hristos. Urmam noi cuvantul evanghelic? Am atins desavarsirea, adica dragostea pentru intreaga lume, fara deosebire intre prieteni si dusmani?
Nu exista deosebire intre poruncile lui Hristos si viata lui Dumnezeu Insusi.
Ramanand in poruncile Lui, devenim asemenea lui Hristos.
Cum sa petrecem o zi fara de pacat, adica in sfintenie? Iata o intrebare cu adevarat grea. Cum sa ne schimbam fiinta, gandurile, sentimentele si chiar atitudinile pentru a nu pacatui impotriva Tatalui ceresc, a lui Hristos, a Duhului Sfant, a oamenilor, a fratelui nostru si a tot ceea ce este viu?
Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi". V-am amintit adeseori aceasta rugaciune a Bisericii. Viata fara de pacat pe pamant ne deschide portile cerurilor. Nu bogatia mintii ne salveaza sufletul, ci viata fara de pacat ne pregateste sa traim cu Dumnezeu in veacul ce va sa fie. Harul Duhului Sfant ne invata adevarurile vesnice atat cat traim dupa aceste porunci: iubeste pe Dumnezeu din toata fiinta ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti! Da, sa paziti mereu aceste porunci!
Staruiti in rugaciune, in nevointe, petreceti o zi fara de pacat. Toate celelalte va vor fi date de Dumnezeu.
Staruiti in rugaciune, in nevointe, petreceti o zi fara de pacat. Toate celelalte va vor fi date de Dumnezeu.
"Pentru a pastra Harul Duhului Sfant, trebuie sa nu primim nici un gand care nu-i place lui Dumnezeu", ne spune "Staretul" Siluan. Iata nevointa noastra. Iata cultura noastra. Cand este vorba de mantuire, aceasta lupta cu gandurile nu se sfarseste decat la moarte. Incepe si reincepe fara incetare.
Nu putem sa dobandim in noi chipul lui Hristos decat daca suntem cu adevarat uniti, cum le cerea Hristos ucenicilor Sai: Iubiti-va unii pe altii, pentru ca lumea sa cunoasca ca sunteti ai lui Hristos (Ioan 15, 12).
"Pentru mine, viata celorlalti pretuieste mai mult decat propria-mi viata". Nu vor mai exista intre voi neintelegeri cand veti fi inteles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neintelegeri nu tine de nici o organizatie, de nici un anumit mod de conduita, ci de hotararea de a suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie sa aiba pentru ceilalti o inima de mama.
Trebuie sa fim foarte sensibili la nevoile altora. Atunci vom fi una si binecuvantarea lui Dumnezeu va fi din belsug cu voi. Trebuie sa avem constiinta lui Hristos, Care poarta in Sine lumea intreaga; in aceasta consta universalitatea fiintei umane. Cuvantul lui Hristos nu trece, este vesnic.
Partea a 3-a
Daca, asa cum marturisim in Crez, Hristos este Dumnezeu adevarat, Mantuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au facut, cum putem sa ne reducem credinta pe care o avem la o problema de nationalitate, de loc, de epoca...? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab... Hristos, pentru mine, este totul. Fiinta mai presus de cosmos.
Se spune adesea in Sfanta Scriptura ca Hristos a murit pentru lumea intreaga, pentru pacatele ei. Din moment ce limitam Persoana lui Hristos, din momentul ce Il coboram in planul nationalitatilor, pierdem totul si cadem in infern. Atunci drumul este deschis urii intre natiuni, neantelegeri intre clasele sociale.
Cititi pe Sfantul Siluan. In lume, pentru el, fiecare isi are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanta. Intre a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfantul Siluan. Pentru ca acela care Il iubeste pe Hristos, care traieste si poarta in sine "simtamintele care erau in Iisus Hristos", sufera si se roaga pentru lumea intreaga. Iata adevaratul crestinism.
Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost rastignit numai pentru credinciosi, ci pentru oamenii, de la Adam pana la ultimul om nascut din femeie. A urma pe Hristos inseamna a suferi pentru a vindeca si a mantui intreaga umanitate. Nu exista cale de mijloc.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine, a trai pentru poruncile lui Hristor ne va conduce in Gradina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea intreaga.
Iubeste pe aproapele ca pe tine insuti. Mi-a fost dat sa inteleg aceasta porunca sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a carui radacina este Adam. Eu nu sunt decat o frunzulita pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este strain; este temelia mea. Ii apartin. A te ruga pentru lumea intreaga, inseamna a te ruga pentru acest arbore in totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.
Sa-L urmezi pe Hristos inseamna sa te deschizi constiintei Lui, Care poarta in El intreaga lume, arborele in totalitatea sa fara a omite vreo frunza. Daca vom dobandi aceasta constiinta, ne vom ruga pentru toti ca pentru noi insine.
Daca Hristos ia chip in noi, devenim purtatori ai lui Dumnezeu si a intregii umanitati, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, intr-adevar, chipul Absolutului.
In mod personal ne plangem pacatele, dar patimile noastre sunt tot aceleasi care stapanesc lumea. Astfel, ceea ce traim nu este diferit de viata cosmica. Putin cate putin, in mod normal, incepem sa traim starea noastra ca o oglindire a starii umanitatii intregi. Incepem sa ne traim viata intr-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocainta noastra, nu traim doar o drama personala, ci traim in noi insine tragedia umanitatii intregi, drama istoriei sale de la inceputul veacurilor.
In Hristos, constiinta se elibereaza, viata noastra devine nelimitata. In porunca iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti, trebuie sa intelegem ca pe tine insuti in felul urmator: in orice om, in intregul Adam, ma recunosc pe mine.
"Imparatia lui Dumnezeu, scrie Sfantul Siluan, inseamna a purta in inima noastra universul intreg si pe Insusi Dumnezeu, Creatorul lui".
Cand va rugati, rugati-va pentru toti si pentru fiecare in parte. Si adaugati: "Pentru rugaciunile lor, miluieste-ma si pe mine". Astfel, in mod treptat, constiinta voastra se va elibera de patimi.
Iubiti pe vrajmasii vostri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumusetea morala a lui Hristos ne aduce in acea stare in care suntem gata sa suportam toate incercarile, cu conditia sa fim inaltati in Duhul Sau. Nu avem altceva de ales.
Hristos si-a dat viata divina celor creati dupa chipul Sau, dar ca raspuns, n-a primit decat ura. Astazi, dupa doua milenii de viata crestina, ce vedem? Lumea contemporana se indeparteaza din ce in ce mai mult de Hristos, de viata vesnica. Intunecimile adanci ale patimilor pacatoase, ura, stapanirea, razboaiele de orice fel, formeaza existenta noastra pamanteasca. In aceste conditii, Hristos daruieste, celor care se hotarasc sa-I urmeze, aceasta porunca: Iubiti pe vrajmasii vostri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem sa gasim un principiu mai bun decat acesta: binecuvantati pe cei ce va blestema, iubiti pe vrajmasii vostri?
Nu putem iubi fara sa suferim. Cea mai mare durere este sa iubim pana la sfarsit. Hristos atat de mult a iubit lumea, incat S-a dat mortii pe cruce. La fel si sfintii. Castigam Raiul sau il pierdem si ajungem in iad, in masura in care acceptam sau refuzam crucea randuita de Hristos. Rugaciunea pentru lume este rodul unei suferinte extrem de adanci si vii.
Sa-L urmam pe Hristos urcand pe Golgota. Aceasta inaltare nu este alta decat lupta dusa de Hristos, in dragostea Lui pentru lumea intreaga. Cand lupta se da numai pe un singur plan, al lumii si al patimilor, oamenii slabesc, se epuizeaza si imbatranesc foarte repede. In schimb, cand suferintele ne vin din lupta impotriva patimilor, in Duhul lui Hristos, oamenii renasc.
Nimic nu este mai dureros in aceasta lume, decat a te lupta sa dobandesti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice.
Cum sa ne indreptam spre Dumnezeu? Cand tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinta, de dureri. Dar sa ne ducem crucea in tacere.
Acesta este paradoxul vietii crestine: sa alegem suferinta lui Hristos pentru lume, incat sa avem sentimentul ca suntem mai apropiati de El si de viata vesnica.
Cand ne hotaram sa-L urmam pe Hristos, fiecare zi din viata noastra devine o zi de suferinta, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare aceasta intrebare: "Doamne, de ce ne-ai creat astfel, incat sa suferim atatea dureri?". Nu reusim sa intelegem ca aceasta suferinta este calea mantuirii.
Pentru om, viata pe pamant este o suferinta continua. De ce o suportam? Pentru ca Hristos S-a intrupat si a trait cu noi. Si acum Il cunoastem Personal.
Suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Cand raportam realitatea vietii zilnice la aceasta revelatie divina, cadem in deznadejde. De ce este ata de greu sa traim crestineste aici si acum? Pentru ca este vorba de viata divina si vesnica. Pentru noi, care suntem creati din nimic, ce relatie este intre nimicnicia noastra, saracia noastra si aceasta aspiratie atat de inalta, infinita?
SUS
Partea a 4-a
Uneori, lupta pentru mantuire poate sa fie foarte simpla si usoara; alteori foarte grea, supraomeneasca. Cu siguranta, este mai bine sa nu pacatuim. Dar daca pocainta arde ca o flacara, poate sa refaca o viata traita in pacate.
Trebuie sa pastram duhul pocaintei toata viata noastra, pana la sfarsitul ei. Pocainta este temelia intregii vieti ascetice si duhovnicesti. Simtirea, intuirea prezentei pacatului pot sa devina atat de intense in noi, incat sa dea nastere unei adevarate pocainte.
Putem sa plangem ore in sir, saptamani, ani de-a randul pana ce fiinta noastra este refacuta in intregime prin cuvantul lui Hristos, prin implinirea poruncilor Lui, si, mai ales, prin harul Duhului Sfant. Aceasta transformare a fiintei noastre, dupa caderea in pacat a lui Adam, cere multa nevointa si mult timp.
Pocainta nu are limite pe pamant, pentru ca incetarea ei ar insemna ca am devenit intru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mica indepartare a noastra de Hristos implica o pocainta profunda. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi". Aceasta rugaciune arata departarea pe care o simtim intre Hristos, Fiinta absoluta si noi insine. "Daca nu vom fi cu adevarat asemenea Domnului, cum vom putea trai cu El in vesnicie?", se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca si pentru noi, este imposibil. Nu ne ramane decat rabdarea.
Singuri, oamenii nu pot sa inteleaga cand pacatuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus si Duhul Sfant le-o descopera. In Rai, cand Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat sa fie invinovatit: Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat (Facere 3, 12). Sa ne straduim sa nu-L invinuim pe Dumnezeu.
In lucrurile marunte, in faptele simple, sa incercam a avea urmatoarea atitudine interioara: "refuz vointa sangelui meu cazut si vreau ca in venele mele sa curga viata lui Dumnezeu".
Daca Dumnezeu exista, recunosc ca toate patimile se nasc din mine, nu din El. Daca voi pastra aceasta atitudine, Dumnezeu imi va da duhul pocaintei.
Doar lumina divina, atunci cand straluceste in noi, ne permite sa ne vedem pacatele. Prin rugaciune, putin cate putin, inima noastra incepe sa inteleaga influentele duhurilor care umplu vazduhul. In loc sa inaintam duhovniceste, vedem cu o finete mereu crescanda patimile care ne stapanesc. In mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar daca nu am vazut inca lumina necreata a Duhului Sfant, datorita prezentei ei, ne vedem pacatele.
Nu putem ajunge la rugaciune curata decat prin pocainta. Pocaindu-ne, adica curatindu-ne de orice patima, devenim treptat capabili sa intram in lumina divina. Calea care duce la cunoasterea lui Dumnezeu trece, inainte de toate, prin credinta, iubire fata de Hristos si pocainta.
Dumnezeu sa va daruiasca tuturor duhul pocaintei. Plangeti-va pacatele, plangeti, pentru ca inima voastra sa nu se impietreasca.
Lucrul cel mai important este sa ne pastram mereu sentimentul nimicniciei noastre fata de Dumnezeu. Atunci simtim o tensiune permanenta intre invinovatirea noastra si dragostea lui Hristos, intre pocainta si nadejde in mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim ca suntem atat de departe de Dumnezeu pe care Il iubim, pe de alta, aceasta suferinta si aceasta dragoste actioneaza asupra noastra ca un foc interior si ne imping cu putere spre Dumnezeu. Aceasta tensiune si-a gasit expresia cea mai vie in cuvantul lui Hristos adresat "Staretului " Siluan: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui. Acest cuvant poate starni fiori, panica, teama, dar nu trebuie sa ne copleseasca. El constituie principiul fundamental al vietii noastre in Hristos.
Nu trebuie sa pretindem ca putem repeta experienta Sfintilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. In viata duhovniceasca nu exista aceeasi repetare de viata, exacta, identica, ci una analoaga in duh, in starea pe care o presupune expresia: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui.
Niciodata nu trebuie sa ne comparam cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricat de neinsemnat ar fi, este mare inaintea Celui vesnic; Dumnezeu stabileste cu fiecare fiinta umana o relatie unica de prietenie.
De ce urmarile neascultarii lui Adam sunt atat de grave? De ce, in lumea aceasta, viata duhovniceasca in Hristos ia forma tragica a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creatia lui Dumnezeu este legata de moarte, de aceasta lupta plina de suferinte? De ce creatia nu duce in mod armonios la desavarsirea fiintei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie sa lupt eu impotriva lucrurilor care ma ucid fara sa am putere asupra lor? Nu inteleg! In masura in care Hristos si Duhul Sfant sunt, pentru mine, solutia tuturor problemelor care ma depasesc, traiesc in nepasare fata de multe lucruri. Hristos este temelia vietii mele. Felul Sau de a se comporta ma atrage. Nu inteleg ce a spus, dar ceea ce a spus imi este suficient. Voi intelege cand voi pleca din aceasta lume in viata de dincolo.
De ce amintirea Gradinii Ghetsimani si a Golgotei sunt necesare pentru mantuire? Lupta lui Hristos cu lumea este cu totul neinteleasa.
Cand vedem suferintele a milioane de oameni, nu putem sa ramanem nepasatori. Cum putem sa-i ajutam? Din punct de vedere crestinesc, aceasta tragedie de pe pamant este urmarea neascultarii. Adam a ravnit la indumnezeire, la viata vesnica, rupand legatura cu Tatal si Creatorul sau. Hristos-Omul, primul in istoria lumii, S-a suit pe Golgota; a ales moartea pe cruce pentru a dezlega acest blestem. A te hotari sa-L urmezi inseamna a te expune la suferinta. Este inevitabil! In masura in care suntem, de la crearea lumii, un madular din imensul trup al umanitatii, insufletiti de viata cosmica ce ne strabate, traim tragedia umanitatii ca pe propria noastra nenorocire.
Cand citim Sfanta Evanghelie, ramanem impresionati de reactiile lui Hristos fata de ceea ce se petrece in jurul Sau. Atunci cand Iuda merge sa-L tradeze, Iisus ii spune: Astazi, Fiul Omului S-a preamarit. La fiecare Liturghie, noi praznuim acel moment si il repetam in constiinta noastra. Daca o putere vrajmasa vrea sa ne ucida, vom fi noi insine in stare sa spunem: Astazi eu m-am slavit si Dumnezeu S-a preamarit prin mine? Cunoasteti toti aceasta istorie; ea este insasi sensul vietii noastre de fiecare zi.
Sunt multe aspecte foarte subtile si interesante in viata duhovniceasca. Dar nu le vom cunoaste daca ne vom opri la nevointe exterioare. Pentru a ne schimba viata este necesara o asceza, sa ne invatam a ne muta mintea de la lucrurile trecatoare si patimase catre Dumnezeu. Astfel, viata noastra poate sa devina foarte interesanta, chiar daca este mereu legata de un efort dureros. Nu trebuie sa incercam sa evitam aceasta suferinta. Sa o traim! Caci prin ea se exprima dorinta noastra de a-L urma pe Hristos.
Este foarte greu sa exprimam ceea ce vor sa spuna cuvintele luati-va crucea si urmati-Ma. Cand ne hotaram sa-L urmam pe Hristos, trebuie sa ne gandim ca este vorba de iubirea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant in aceasta lume suferinda.
Daca n-ar fi inviere, crestinii ar fi cei mai de plans din lume, spune Sfantul Apostol Pavel. De ce? Pentru ca, in aceasta lume, iubirea lui Hristos este intotdeauna rastignita. Viata noastra va fi o suferinta continua, pana cand intreaga lume va fi mantuita.
Devenim crestini pentru ca Dumnezeu este iubire si nu pentru ca aceasta ne ajuta sa facem o cariera pamanteasca. In viata crestina nu suntem fericiti decat datorita lui Hristos, Care ne incredinteaza prin constiinta ca El este Adevarul, si nu pentru alt motiv.
Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareti: "Ce este cel mai important in viata noastra?". De fiecare data i s-a raspuns: "Dragostea divina; sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru". El a spus: "N-am dragoste nici pentru rugaciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac?". Apoi, in sinea lui, a hotarat: "Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste". Treizeci de ani mai tarziu, Duhul Sfant i-a daruit darul iubirii. In mod inevitabil, vor fi ore, saptamani, ani in sir, in care vom trai fara sa simtim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se ofera prilejul sa ne marturisim statornicia dragostei noastre pentru Hrisos.
Chiar daca nu percepem lucrarea harului, trebuie sa traim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. “Staretul“ Siluan gandea ca daca pazim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul cand harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grabim. Unii parinti de la Muntele Athos n-au primit harul si nu L-au cunoscut pe Dumnezeu decat abia dupa patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfarsitului lor.
La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult. Intr-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: “Cum sa traim fara har?”. Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.

SUS
Partea a 5-a
Cand, in duh, mergem spre Fiinta absoluta, aceasta cale ne pare infinita. Dumnezeu este ca steaua polara. Cum putem fi luminati de aceasta Stea care pare sa fie la mii de ani lumina? Si deodata vom descoperi ca acest drum foarte lung poate sa fie scurtat, ca Dumnezeu se afla foarte aproape de noi si spune: “O inimi fara minte si usuratici in a intelege si a crede!”.
Cum sa traim pentru a scapa de inselare? Nu trebuie sa credem ca participam la suferintele lui Hristos cand, in starea de durere a fiintei noastre – duh, minte, inima si trup – suferim pentru a nu mai face pacate. Dumnezeu singur, in judecata Sa, poate sa considere suferintele noastre ca o participare la kenoza Unicului Sau Fiu. Calea noastra este aceea de a ne smeri, de a ne supune permanent; doar Dumnezeu poate sa ne inalte si sa ne preamareasca.
Fiind crestin nu poti sa traiesti fara inspiratie. Daca un artist adevarat traieste zi si noapte prin imaginile operei sale, atunci noi, fiind crestini, trebuie sa fim cu mult mai atenti. Trebuie sa depasim eforturile artistilor pentru a trai dupa duhul Evangheliei.
Acum, cel mai important este ca Dumnezeu sa va inspire lupta voastra pentru mantuire. Cand inspiratia a fost data, toata viata se umple de lumina si de bucurie. Nu se mai remarca amanuntele.
Nu putem sa ne indumnezeim prin propria noastra asceza. Indumnezeirea are loc prin salasluirea lui Dumnezeu in noi si nu datorita propriilor noastre capacitati. Imaginatia constituie in acest caz un mare pericol. Trebuie sa fim foarte atenti si sa nu ne inchipuim ca atingerea acestui scop sta in puterea noastra. In schimb, pentru Dumnezeu totul este posibil. Duhul Sfant poate sa ne cerceteze chiar atunci cand suntem cufundati in somn si suntem cei mai slabi, neputiinciosi.
Scopul cel mai inalt al omului – a deveni purtator al Duhului Sfant, fara inceput si fara sfarsit – presupune o libertate totala. Or, viata de fiecare zi ne arata ca prin lipsa de cunoastere si de intelegere, lumea traieste o tragedie fara de sfarsit. Oamenii ignoranti de Dumnezeu conduc lumea si actioneaza cu autoritate; milioane de oameni sufera datorita situatiei lor absurde si fara iesire. In acest sens, oamenii ar trebuie lipsiti de libertate. Intr-adevar, darul divin al libertatii este nedespartit de cunoasterea lui Dumnezeu; or, noi zacem in intunericul necunostintei. Totusi, Biserica continua sa predice necesitatea acestei libertati absolute. Caci daca suntem lipsiti intr-un fel sau altul de aceasta libertate, nu existam. Noi nu putem sa spunem ca Iisus Hristos: Eu sunt.
Dostoievski spunea: “Totul imi este ingaduit”. In sens duhovnicesc, aceasta expresie este, in intregime, adevarata, dar nu in realitatea in care traim. Unde se inseala Dostoievski, daca se inseala? In opera sa nu citeaza pe Sfantul Apostol Pavel care spune: “Totul imi este ingaduit, dar nu totul imi este de folos. Totul imi este ingaduit, dar nu trebuie sa fiu stapanit de nimic”. Avem aceasta libertae, aceasta putere in noi? Cu siguranta, nu. Astfel, suntem lipsiti de capacitatea de a trai dupa acest dar al libertatii divine. Ce sa facem? Sa-L parasim pe Hristos, sa alegem calea lata a lumii? Poate, dar atunci vom trai si vom muri cu nepasare; viata isi va pierde sensul.
Cum sa gasim o cale de salvare in viata noastra de fiecare zi? Cum sa ne lucram mantuirea? Nu existam fara darul divin al libertatii, dar aceasta libertate ne depaseste. Este necesara, dar nu putem sa o intelegem, nici sa o dobandim in noi. Cum sa traim? Asceza ortodoxa ne da un raspuns. Prin ea incepem sa traim cu constiinta limitelor noastre si in frica de Dumnezeu.
Pentru a nu pierde binecuvantarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptati pentru a pastra fiecare gand care va inspira si alungati orice gand care va ucide sufletul.
Cum sa ne curatim firea de orice urma a pacatului stramosesc? Acesta este sensul vietii ascetice. In afara ei, nu este mantuire.
Multe duhuri sunt mai puternice decat noi. Dar daca suntem cu Hristos, vom ajunge sa le biruim.
Manifestarile exterioare ale ascezei, ca tinerea posturilor, nu sunt suficiente. Trebuie sa renastem chiar din interiorul nostru.
Cum sa nu ne temem de Postul Mare? La inceputul sederii mele in Muntele Athos, Postul Mare era pentru mine o mare sarbatoare: ma pregateam pentru a primi revelatia invierii noastre. Daca insotim aceasta abstinenta de hrana cu o rugaciune inspirata, in duh, nu numai trupul nostru va suporta aceasta perioada cu usurinta, ci chiar multe boli vor fi tamaduite.
Cei care sunt sanatosi prin firea lor si care pot sa se lipseasca de hrana timp de cateva saptamani, ajung la o stare de fericire. Patimile li s-au linistit. Un sentiment viu de pace si de prezenta a lui Dumnezeu insoteste rugaciunea. Este o nenorocire ca astazi sa fim adesea lipsisti de aceasta putere de rabdare in nevointa.
Astazi este imposibil sa impunem in totalitate randuielile Bisericii. Pentru ca sunteti atat de diferiti unii de altii; fixati-va fiecare o masura a postului.
Dezavantajul randuielilor canonice este acela ca linisteste constiinta acelora care pot sa le pazeasca si le dau sentimentul ca sunt mantuiti. Aceasta este o gandire foate naiva. Fariseii, ascetii, rabinii Vechiului Testament posteau de asemenea si ei, dar aceasta nu era suficient. Hristos a spus: Daca nu intreceti virtutile fariseilor, nu veti putea sa va mantuiti.
Sfantul Pavel, acest mare geniu pe care ni l-a dat pronia divina, afirma ca nici o lege nu a dus vreodata pe nimeni la mantuire. acestea fiind spuse, regulile Bisericii pot sa fie, pentru inceput, un ajutor. Intr-adevar, daca de la inceput suntem lasati liberi, de capul nostru, putem sa ne pierdem.
Omul care a reusit sa se ridice deasupra oricarei legi a atins starea de indumnezeire, adica mantuirea. Este mult mai important sa fii constient si responsabil de fiecare miscare a inimii si a mintii, decat de a avea o regula.
Este mult mai greu sa dobandesti o anumita putere de discernamant, decat de a-ti fixa reguli.
In viata de fiecare zi, este foarte important sa ne concentram mereu atentia asupra poruncilor date de Dumnezeu, asupra a ceea ce trebuie sa facem si cum sa facem. Totusi, nu putem sa ne eliberam cu totul de gandurile murdare; nimeni, nici chiar cei mai desavarsiti, nu pot. Indiferent de starea atinsa, desavarsirea nu impiedica niciodata ca sufletul sa fie tulburat. Avand experienta vietii duhovnicesti, constatam ca ceea ce ne tulbura mai inainte devine, pur si simplu, mai usor de invins.
In pustiu, Hristos se impotriveste ispitelor diavolului printr-un refuz categoric, formuland chiar bazele teologice ale raspunsului Sau. Este o lectie pentru noi. De fiecare data cand avem un gand urat, trebuie sa-l respingem imediat, sa refuzam a intra in dialog cu el. Dar aceasta stare nu poate fi dobandita decat printr-o foarte indelungata asceza, prin lucrarea harului in noi.
Ce inseamna a ne lucra mantuirea? Din tot ceea ce observam in existenta cosmica, sa alegem ceea ce este placut lui Dumnezeu si sa ne despartim de ceea ce este contrar voii Lui. Atunci, cate putin, vom vedea cum viata noastra se va schimba. Dar sa fim rabdatori! Cu siguranta, Dumnezeu poate sa ne cerceteze pentru o clipa si sa ne deschida ochii sufletului pentru totdeauna. Dar, de obicei, aceasta este rezultatul unei nevointe indelungate, care nu are nimic comun cu iluziile. Cititi pe Sfantul Siluan si veti descoperi cum sufletul sau traia mereu in Hristos. Veti intelege cuvantul sau, cand spunea ca sfintii nu traiesc nici o clipa fara rugaciune.
Cum sa discernem gandurile care vin din exterior de acelea care se nasc in inima noastra? Cel mai adesea, patrunderea energiei demonice este atat de subtila, incat o consideram ca facand parte din noi insine. Invatatura mostenita de la Sfintii Parinti ne ajuta, dar nu este suficienta. Tulburarea, nelinistea pe care un gand o provoaca in inima noastra este semnul ca vine de la diavol. Aceasta este mai puternica, atunci cand avem ganduri de hula. Daca nu ne indulcim cu gandul pe care il avem in inima, daca nu suntem multumiti sufleteste, este semn ca acest gand nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol, care patrunde inlauntrul inimii noastre.
Este foarte greu sa deosebim gandurile care se masc in inima noastra sub influenta vrajmasului. Vom putea dobandi acest dar, progresiv, prin asceza, printr-o lupta impotriva patimilor pe care noi, copiii lui Adam, le posedam. Treptat, vom incepe astfel sa deosebim, sa simtim ca acest gand sau acea miscare a sufletului, nu este de la Dumnezeu, ci de la vrajmas. Nu prin meditatie dobandim aceasta, ci printr-un sentiment, o intuitie imediata, extrem de subtila si dificila de demonstrat, care este intotdeauna rezultatul unor ani indelungati de asceza. Dupa Sfantul Isaac Sirul si parintele nostru Siluan, deosebirea gandurilor este conditionata, de asemenea, de modul in care Duhul Sfant actioneaza in inima, de experienta pe care o avem de la har si de atacurile demonice. Diminuarea sau pierderea harului este semnul ca am primit un gand de la diavol. In schimb, un gand vine de la Dumnezeu, de la un inger sau de la Duhul Sfant cand ne umple de bucurie si ne aduce o pace nespusa in suflet.

SUS
Partea a 6-a
Cel mai bine este sa nu dam atentie gandurilor si sa ne cufundam in rugaciune, sa vorbim cu Dumnezeu prin rugaciunea noastra.
Exista diferite metode de a ne impotrivi gandurile rele, de a ne elibera mintea de orice gand patimas sau blasfemiator. Prima, recomandata de Sfintii Parinti ai Bisericii, este pocainta. A doua, este de a ne muta atentia si intreaga noastra fiinta asupra altui lucru. Cand acest interes pentru altceva se intensifica, diavolul ne neglijeaza si ne paraseste.
Daca patimile noastre sunt puternice si daca un gand groaznic, salbatic, patimas, nu vrea sa ne paraseasca, nu ne mai ramane decat sa luptam cu lacrimi pana cand va pleca acest gand rau.
Mintea noastra este intr-o lupta continua cu vrajmasul. Pentru a spori duhovniceste este necesara aceasta stare de lupta permanenta. Caci, daca ne lenevim, il lasam pe diavol, care nu doarme niciodata, sa-si faca lucrarea sa, iar noi riscam sa ne pierdem mantuirea.
Privegherea. Iata cu ce trebuie sa incepem, pentru ca nimic, oricat de usor ar fi, nu se poate face fara ajutorul lui Dumnezeu.
Lumina care ne inconjoara traieste, astazi, intr-un mod mai agitat decat altadata. Dar cu cat intervin mai multe schimbari in lume, cu atat este mai greu sa ne pastram o constiinta crestineasca. Suntem atacati de pretutindeni, de tot felul de idei care tulbura cursul vietii noastre. In timpul furtunilor epocii contemporane, trebuie sa fim mereu vigilenti. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultati cuvantul Sfintei Evanghelii, privegheati si incetati de a mai fi copii.
Sa pastram aceasta trezvie, care mentine trupul intr-o tensiune permanenta. datorita acestei tensiuni, chiar dormind putem pastra in minte scopul vietii noastre. Rugaciunea poate sa patrunda pana in ceea ce psihologii numesc subconstient. Un adevarat ascet se cerceteaza pe sine mereu, chiar si in somn. Daca mintea sa este invadata de ganduri urate, el se scoala si se roaga. Astfel, putin cate putin, constiinta va lumina tot ceea ce facem zilnic.
Nu lasati ca lucrurile acestei lumi sa va imprastie mintea. Concentrati-va toata atentia, dedicati-va toata puterea unei vieti care sa corespunda duhului poruncilor Evangheliei.
Sa ne pazim mintea cu privire la placerile lumii exterioare. Fara asceza, niciodata mintea noastra nu poate sa ramana permanent in Dumnezeu. Din aceasta viata trebuie sa invatam sa ramanem in Dumnezeu, ca sufletul nostru dupa moarte.
Cat despre vise, nu pot sa spun mai multe decat Sfantul Ioan Scararul. Sfatul cel mai bun, dupa Sfintii Parinti, este sa nu credem in vise. Pentru a ne face sa credem in ele, vrajmasul poate, intr-adevar, sa dea nastere unor vise care se implinesc in realitate. Deci, trebuie sa fim foarte atenti. Este suficient ca o singura data sa credem si ne primejduim sa cadem in inselare, insotita de toate urmarile sale. Avem cuvantul lui Hristos si al Sfintilor Apostoli; el ne este de ajuns.
Este foarte important sa nu cautam niciodata sa obtinem semne concrete care sa releve bunavointa divina, ca, de exemplu, darul de a face minuni.
A-L trai pe Hristos prin si prin sine, intr-un fel aparte de ceilalti, inseamna sa incerci experienta insuficientei fiintei umane pentru viata crestina. In schimb, cand doua, trei, patru sau chiar mai multe persoane se unesc in acelasi scop, puterea, fiecaruia ete multiplicata la infinit. Sfanta Scriptura spune: Vai de cel ce este singur. In schimb, in doi, ramanem de neclintit.
Important, intr-o comunitate, este ca toti sa avem aceeasi viziune, pentru a ne lucra in acelasi scop propria mantuire, a semenilor nostri si a tuturor celor care vin la noi sa-i ajutam.
Absolvirea unei facultati de teologie nu este suficienta pentru mantuire. Cititi mai ales pe Sfintii Parinti. Acolo veti afla adevarata teologie, lucrarea mintii si a inimii, cand este vorba de Dumnezeu.
Rugaciunea curata a inimii nu este daruita celor care studiaza mult. In acest sens, calea cunoasterii aprofundate a teologiei nu este deloc eficace si poate, doar rareori, sa conduca la rugaciunea curata.
Rugaciunea curata a inimii nu este daruita celor care studiaza mult. In acest sens, calea cunoasterii aprofundate a teologiei nu este deloc eficace si poate, doar rareori, sa conduca la rugaciunea curata.
Teologia este starea duhului aparuta datorita actiunii harului dumnezeiesc. In aceasta consta diferenta dintre teologie si filozofie, dintre adevarata teologie si teologia intelectuala. Daca un asemenea har va atinge inima, nu va va mai parasi pe pamant. Este inepuizabil, caci in el se afla inceputul vietii vesnice. Chiar daca trupul vostru se descompune, acest har va trai in voi cu putere.
Dumnezeu poate sa atinga sufletul omului si sa-i daruiasca cu usurinta cunoasterea de sine. Este o mare diferenta intre aceasta cunoastere si aceea care se dobandeste in scolile teologice. Poate deveni foarte daunatoare sufletului studierea teologiei fara a avea o experienta de viata traita in duhul lui Hristos. Se risca intr-adevar sa se studieze teologia ca o filozofie sau poezie, mai ales in formele ei apofatice. Se risca sa se adopte o atitudine falsa, sa se creada superior si aceasta este suficient pentru a fi pierdut. O cu totul alta cale trebuie sa cautam pentru a trai in Hristos.
Cunoasterea teologica invatata in scoli si care a devenit o specialitate intelectuala accesibila tuturor, nu duce la cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu vine din viata in Hristos, care se naste in adancurile inimii.
Putem fi inselati daca apreciem ca ceea ce aduce cunaosterea teologica este mai mult decat sfintenia vietii.
Poti sa fii mare savant, sa ai diplome academice si sa ramai cu totul indiferent fata de mantuire.
Cand traiesti o viata sfanta si fara de pacat, cunoasterea intelectuala poate sa dea roade duhovnicesti minunate. In schimb, o cunoastere fara iubire nu poate sa mantuiasca pe nimeni.

SUS
Partea a 7-a
Fara duh de pocainta, fara experienta unei adevarate ascultari, nu poti deveni un adevarat teolog sau preot, adica o persoana capabila sa invete pe altii adevarata viata crestineasca.
Pentru a invata sa traiesti in Hristos, nu este necesar sa citesti zeci sau sute de carti. Parintele meu duhovnic m-a sfatuit sa nu citesc decat cateva pagini pe zi. Un sfert de ora, o jumatate de ora, dar veghind sa aplic in viata ceea ce citeam.
Sfantul Apostol Petru spunea despre preotia imparateasca ca ea poate fi implinita prin participarea noastra la sfanta Liturghie. Temeti-va serios sa mergeti la Sfanta Liturghie din obisnuinta. Siliti-va de fiecare data sa traiti mai profund ceea ce simtea Hristos la Cina cea de Taina, cand a instituit aceasta mare Taina care este Sfanta Impartasanie. Astfel, Sfanta Liturghie va deveni mantuitoare nu numai pentru voi, ci si pentru toti cei care participa la ea. Nu numai preotii pot sa traiasca in inima lor suferintele lui Hristos pentru lumea cazuta prada pacatului si mortii.
Tot ce ne inconjoara exista pentru ca Dumnezeu vegheaza asupra lumii. Dumnezeu poarta de grija lumii si lumea continua sa existe. Daca veti cauta sa impliniti voia lui Dumnezeu cu simplitate si smerenie, Dumnezeu poate sa transforme orice situatie, chiar si cea mai grea. Astfel, daca ascultati de parintele vostru duhovnic, daca aveti incredere in el, sa nu va fie teama ca sunteti povatuiti gresit. Dumnezeu va gasi intotdeauna mijlocul prin care sa va descopere adevarul. A trai in ascultare, inseamna sa va faceti inima mai sensibila la orice schimbare duhovniceasca din viata voastra.
Putin conteaza daca parerea parintelui nostru duhovnic este imperfecta. In masura in care sunt implinite poruncile in ascultare si credinta in Hristos, Dumnezeu va indrepta faptele noastre. Ceea ce parea fals se va adeveri. In schimb, ceea ce parea desavarsit dupa judecata noastra, nu va fi, adesea, decat reflexul vointei noastre pacatoase, si Dumnezeu nu va mai fi cu noi.
Calea cea mai simpla este sa ascultam si nu sa poruncim. Este razboiul cel mai cumplit impotriva patimilor.
Pentru a intelege taina mantuirii in Hristos, trebuie sa mergem pe calea ascultarii. Si sa o facem cu multa atentie. In masura in care conceptia sa este dreapta, omul poate avea o inspiratie foarte inalta facand lucrul cel mai simplu, cum ar fi, de exemplu, la bucatarie. In schimb, fara ascultare, fie el patriarh, episcop sau preot, se poate pierde.
Purtam in noi pacatul originar, acest venin al primei ispite a lui Adam in rai: Veti fi ca Dumnezeu, dar ascultarea ne poate elibera de pacat.
Totul depinde de relatia cu Dumnezeu. Daca avem incredere in purtarea Sa de grija, vom avea curajul sa implinim cuvantul parintelui nostru duhovnic. Logica proprie vietii de fiecare zi si ratiunii nostre nu este suficienta. Dumnezeu il paraseste pe acela care are prea multa incredere in propria sa inteligenta. Putin conteaza daca spune cineve un cuvant impotriva noastra, daca un sfat este impotriva bunului simt; daca suntem gata sa ne urmam duhovnicul si daca avem incredere in el, Dumnezeu sfarseste intotdeauna prin a randui lucrurile intr-un sens pozitiv. Taina ascultarii este una din realitatile cele mai serioase pe drumul mantuirii.
Dumnezeu sa va pazeasca! Iar voi sa pastrati o atitudine dreapta! Din exterior, nu se vede nimic; este o viata despre care nu putem spune nimic deosebit. Dar, in interior, datorita ascultarii, suntem intr-o stare de tensiune permanenta. Asa trebuie sa fie crestinul: un “fir” de inalta tensiune pe care o pasarica poate sta fara nici o frica, dar prin care trece o energie capabila sa ucida o lume intreaga. Iata cum vom intra in Imparatia vesnica a lui Hristos.
Prin putina nevointa a ascultarii, omul trece in existenta fara de inceput, vesnica, a lui Dumnezeu.
Ascultarea este necesara pentru mantuire. Pregatiti-va inima si mintea voastra. Pastrati o atitudine interioara pozitiva.
A fi dupa chipul lui Dumnezeu. Nu putem a ajunge la aceasta stare decat printr-o ascultare asemanatoare aceleia a lui Hristos, a Maicii Domnului si a tuturor acelor care le-au urmat.
Cand suntem impreuna ar trebui sa fim ca un singur om, dupa chipul lui Dumnezeu Cel intreit, Care este un singur Dumnezeu. Nu putem ajunge la aceasta stare decat daca avem in noi pe Duhul Sfant, si nu dezordinea interioara a gandurilor noastre rele. Cum sa dobandim acest har? Ce sa facem pentru ca Dumnezeu si Duhul Sau cel Sfant sa se salasluiasca in noi? Trebuie sa ascultam. Numai printr-o luare aminte permanenta asupra semenilor nostri vom ajunge sa descoperim in noi un fel de radar si sa simtim ceea ce gandesc altii, vointa lor, starea lor duhovniceasca. In schimb, fara ascultare, daca mai intai cautam confortul nostru, ne vom desparti de semeni si, in noi, se va declansa razboi.
Ascultarea duhovniceasca este necesara in viata de zi cu zi. Preferati sa faceti voia altora decat voia voastra. Acceptati cu bunavointa fiecare sfat al parintelui vostru duhovnic, al fratelui, sau al unei surori. Astfel, putin cate putin, se va naste in voi si in jurul vostru o stare in care inima va deveni foarte blanda si sensibila la orice miscare interioara, la toate transformarile duhovnicesti.
Cand suntem impreuna, fiecare sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca duh de ascultare fata de vointa Sa, si sa ne binecuvanteze pe toti. Fie ca e cel mai tanar sau cel mai batran, ascultati pe celalalt cu inima, pentru a simti cand Duhul lui Dumnezeu vorbeste prin el. Un diacon de 20 de ani, Sfantul Atanasie, si nu patriarhii, episcopii sau alti martiri, cu prilejul primului Sinod Ecumenic din anul 325, a fost cel care a sugerat cuvantul “homousios” pentru a defini raportul dintre Tatal si Fiul si Sfanta Treime. Dar, pentru a ajunge la aceasta stare trebuie multa bunavointa. Nu mai prin ascultare o putem dobandi.
Prin ascultare, inima devine din ce in ce mai sensibila la viata, suferintele, bunastarea si nevoile altora.
Prin slujire, si nu prin stapanire, devenim asemenea Domnului. Hristos a aratat calea in timpul Cinei celei de Taina. El era Domnul si spala picioarele ucenicilor Sai.
Prin ascultare, inima si mintea voastra se va deschide spre vesnicie.
Prin ascultare, viata noastra devine constienta chiar si in timpul somnului.
SUS
Partea a 8-a
Prin ascultare, combatem patimile, astfel incat nici un gand patimas nu poate sa ne rodeasca.
Inainte fiecarei persoane trebuie sa fim gata sa implinim voia sa mai degraba decat a noastra. Astfel, constiinta noastra se elibereaza. Putin cate putin, intr-un mod cu totul neasteptat, lacrimile pentru “Adamul intreg” se nasc in noi.
Ascultarea incepe prin amanuntele cele mai neinsemnate ale vietii zilnice, prin ocupatia cea mai modesta, dar se sfarseste prin constiinta lui EU SUNT. Trebuie sa pastram aceasta stare de duh cu taria credintei in Inviere.
Hristos a spus: Cel ce nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe fratii sai, pe copiii sai si chiar pe propriul sau suflet, nu poate sa Ma urmeze. Cuvantul Domnului este foarte serios. Nu este vorba aici de cariera si de minciunile acestei vieti, ci sa ajungi sa treci peste patimile si pacatele acestei lumi pentru a trai vesnic cu Tatal. Dupa caderea in pacat, firea umana este, in toate manifestarile ei, potrivnica fata de ceea ce Tatal nostru ceresc asteapta de la noi. Iata de ce trebuie sa ne uram pe noi insine, in starea in care suntem in lumea de dupa cadere.
Prin ascultare, sufletul nostru poate sa ajunga curat inaintea lui Dumnezeu.
Daca iubeste cineva pe tatal sau, pe mama sa, pe copiii sai, mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10,37). Nimic nu este mai infricosator pentru oamenii lumii decat aceste cuvinte. Totusi, trebuie sa reusim sa depasim ceea ce ne leaga de fiintele cele mai apropiate. Astfel, nu vom ajunge niciodata la iubirea atotcuprinzatoare si absoluta a lui Dumnezeu.
Ascultarea este o renuntare totala la vointa noastra proprie. Aceasta este calea pe care trebuie s-o urmam pentru a deveni liberi, pentru a auzi in inima noastra vocea Duhului Sfant. Viata noastra va fi tragica, fara salvare, atata timp cat va exista in noi o patima. Nu putem sa aflam pacea decat prin renuntarea desavarsita la propria noastra vointa.
Numai cand ne eliberam de propriile noastre ganduri, idei, dorinte, putem trai, in toata curatia, in “prezenta” lui Dumnezeu.
A asculta inseamna a-ti trai voia proprie, personala. Zilnic, trebuie sa fii dispus sa renunti la propriile tale idei pentru a te elibera de lupta penibila si mizerabila, pe care o ducem impotriva patimilor. Odata terminat acest razboi, ne aflam deja la portile vesniciei.
Daca renuntati la propria voastra vointa, cautand voia lui Dumnezeu, Dumnezeu va fi cu voi. Daca vreti sa urmati propria voastra gandire, Dumnezeu va va parasi.
Cea mai mare pedeapsa, pentru om, este ca Dumnezeu sa-l lase in voia sa proprie. In vremea noastra, care L-a respins pe Hristos, nimeni nu intelege aceasta aparenta supunere.
Rugaciunea curata presupune lipsa de griji. Se poate ajunge la ea atunci cand, in orice ocupatie, mintea noastra ramane libera de a gandi si de a nu trai, decat prin numele divin, harul Duhului Sfant.
Eu nu am venit pentru a impune voia mea altuia, ci, dupa exemplul lui Hristos, pentru a-l sluji. Incercati sa procedati astfel, si veti vedea ca harul lui Dumnezeu va fi cu voi. Apoi, adoptati aceasta atitudine in fiecare moment al vietii voastre.
Daca nu vom invata sensul slujirii aproapelui, viata noastra va fi inutila. Daca vrem sa ne reinnoim firea, sa devenim asemenea lui Dumnezeu, trebuie ca dorinta de a-i sluji aproapelui sa ne domine viata.
Slujirea aproapelui are o putere mantuitoare infinit mai mare decat oricare teorie teologica.
Cum putem sa-L cunoastem pe Dumnezeu asa cum este? Hristos ne arata calea, rugandu-ne sa traim in sfintenie ca sa nu vatamam pe aproapele, sa preferam pe altii noua insine, sa nu luptam pentru a-i domina.
Pentru ca ceilalti sa traiasca, noi trebuie sa murim noua insine. Hristos a spus: Sa nu va fie frica ca va veti perde sufletul in aceasta slujire. Cel care slujeste aproapelui isi castiga sufletul pentru viata vesnica.
Care este arma vrajmasului impotriva mantuirii noastre? Invidia. In Evanghelie, Pilat stie ca evreii vor sa-L omoare pe Hristos din invidie. Invidia este cea mai mare putere a vrajmasului. Iata de ce trebuie, inainte de toate, sa evitam gandul de invidie.
Invidia este caracteristica tuturor oamenilor, independent de situatia lor sociala. Intr-adevar, mereu e cineva mai puternic decat noi. Mereu, ceilalti au ceva ce ne-ar place sa avem. Din invidie ii respingem pe altii, si, pentru Dumnezeu, viata noastra devine, intr-adevar, ca o imagine obscura si intunecata.
Straduiti-va sa nu acuzati niciodata pe altul, ci rugati-va pentruel. A judeca pe cineva pentru lipsurile pe care le are, inseamna sa nu-ti vezi propriile tale defecte.

SUS
Partea a 9-a
In starea noastra de cadere suntem incapabili sa judecam, in mod corect, pe fratele nostru. Sa nu fiti atat de siguri ca fratele vostru se inseala. Nu-l judecati.
Este preferabil sa nu judecam. A trai in frica de Dumnezeu inseamna a-ti fi teama sa judeci pe altul intr-o maniera pacatoasa si nu asa cum l-ar judeca Dumnezeu.
Ce castig judecand pe fratele meu? Atata timp cat nu-l voi vedea asa cum Domnul il vede, totul va fi gresit. Incepeti prin aceasta rugaciune, prin ideea de a fi ascultatori, de a nu judeca pe fratii vostri. Incepeti prin aceasta dorinta de a-i sluji pe altii cu dragoste, ca si Sfantul Siluan, care cerea, in zilele de sarbatoare, sa poata sluji in trapeza sutelor de calugari. Era atat de fericit sa vada cat de mult ii iubea Hristos pe acesti oameni, pe acesti copii ai lui Dumnezeu. Ii slujea cu multa dragoste. Implinite in acest duh, muncile vietii de zi cu zi, pot sa devina o hrana duhovniceasca foarte agreabila. Seara, datorita acestei atitudini de slujire, inima voastra va fi foarte blanda si veti plange inaintea lui Dumnezeu pentru propriile voastre greseli, pentru lipsa voastra de iubire.
Greutatea de a comunica cu semenul provine intotdeauna dintr-o lipsa de rugaciune si iubire. Cum spunea “Staretul” Siluan, se poate intampla ca, in ciuda rugaciunilor celor mai fierbinti, sporul sa fie dificil. Totusi, cand ajungi, prin rugaciunea lui Iisus, sa traiesti in pace cu o persoana, devii capabil sa traiesti cu milioane de alte persoane care i se aseamana.
A ne ruga pentru altul, inseamna, datorita unei bune dispozitii a inimii noastre cu privire la el, a-l ajuta sa reziste gandurilor rele pe care poate, nu fara de motiv, sa le aiba cu privire la noi. In schimb, a nu ne ruga pentru altul, inseamna a justifica, prin lipsa noastra de iubire, gandurile urate pe care poate sa le aiba impotriva noastra. Sa pastram unitatea in rugaciune in jurul potirului lui Hristos si vom vedea ca este usor sa iubim.
Sa fiti foarte atenti! Nu permiteti nici unui gand rau sa intre in inima voastra.
Nu considerati neinsemnate gandurile negative pe care, in liniste, le puteti avea cu privire la altul. Paziti-va de orice cuvant care raneste. Este foarte important. Aminiti-va, de asemenea, de aceste cuvinte ale lui Hristos: Nu faceti altora ceea ce nu doriti sa vi se faca voua.
Urmati atitudinea acestui om pe care Dumnezeu il iubea atat de mult, Parintele Misail, egumenul Manastirii Sfantul Pantelimon, pe vremea cand eram eu acolo: ”Daca cineva mi se impotriveste, eu cedez”.
In compania acelor care va primesc, alesii lui Dumnezeu care va intampina si va accepta sa-i slujiti, considerati-va, dincolo de orice, nevrednici si onorati. Atunci viata voastra se va schimba. In schimb, daca veti judeca pe altii pentru lucruri neinsemnate si exterioare, veti pierde totul.
Tot ceea ce dobanditi in luptele voastre interioare se reflecta in viata voastra in Dumnezeu. Luptati impotriva oricarei patimi care provoaca in voi gandurile critice cu privire la aproapele! Nu primiti ceea ce vrajmasul va sugereaza impotriva celui care va nedreptateste. Fie ca sunteti singur in camera sau cu cineva, orice gand critic, orice miscare interioara negativa creaza o lipsa in cetatea voastra duhovniceasca si in cea a comunitatii voastre. Nici un gand nu se naste si nu trece prin minte fara urmari. Avand ganduri bune veti putea vedea in orice persoana pe care o veti intalni o fiinta scumpa. In schimb, avand gandurile urate, fata voastra, energiile voastre psihice va vor irosi relatiile si va vor afecta anturajul. Cand harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora: nu mai vezi decat suferintele si dragostea pentru frati.
De asemenea, este fals si iluzoriu sa astepti desavarsirea unui grup decat pe cea a unei persoane. Mai intai, pentru ca noi insine nu avem o idee adevarata si dreapta despre ceea ce inseamna desavarsirea. Apoi, pentru ca desavarsirea este starea de asemanare totala cu Dumnezeu.
Respingeti orice duh de curiozitate. Faceti-va munca fara sa va ingrijiti sa aflati daca ceilalti o fac pe a lor. Cand lipseste curiozitatea, fiecare primeste de la Dumnezeu ceea ce i se cuvine. Nu putem sa-L inselam pe Dumnezeu. El este atat de puternic si atat de drept incat nu putem sa-I ascundem nimic.
“Daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratii mei”, spune Sfantul Efrem in rugaciunea sa. Cand incepem sa comparam nevointele noastre cu cele ale aproapelui, vrajmasul poate sa gaseasca mijloacele prin care sa ne descurajeze.
Cand intervin intre oameni certuri, neintelegeri, stari tensionate, unitatea nu poate sa fie pastrata decat daca fiecare suporta slabiciunile selorlati. Dupa Apostolul Pavel, este mai bine sa suporti o jignire decat sa jignesti.
Daca ne rugam in mod constant pentru binele fratilor si al surorilor noastre, pentru a parcurge drumul vietii in acelasi duh si aceeasi armonie a dragostei duhovnicesti, realizarea asemanarii cu Hristos va fi mai usoara. In schimb, daca ne vom opri la detaliille inevitabile si la lipsurile vietii exterioare, vom pierde harul contemplarii lui Dumnezeu.
Confruntati cu o problema, cei mai mari se pun in slujba aproapelui. Este singura solutie posibila. Caci, spune Hristos: Cei ce vor sa fie mai mari, sa devina slujitorii si robii celor mai slabi.
Viata in lume este intemeiata pe forta si violenta. Scopul crestinului este invers. Forta nu apartine de viata vesnica. Nici un act impus prin forta nu ne poate mantui.
In viata de obste, ascultarea ne permite, putin cate putin, sa intelegem psihologia celorlalte persoane. Invatand sa traim cu o persoana, invatam sa traim cu milioane de persoane care i se aseamana. Astfel, in mod progresiv, intram intr-o profunda suferinta pentru intreaga umanitate. Trebuie ca duhul nostru sa se dezvolte in toate dimensiunile fiintei umane si nu numai la nivelul obligatiilor si al greutatilor cotidiene.
Aceste lucruri marunte, neintelegerile care le insotesc, sunt, cu siguranta, inevitabile, dar nu sunt sfarsitul vietii noastre. Scopul nostru este sa devenim dupa chipul lui Hristos. Daca in calitate de "eu" nu pot sa port o mica comunitate, cum as putea sa port, ca si Hristos, intreaga umanitate, in timp si spatiu?
Viata crestineasca inseamna sa devenim asemenea cu Hristos, sa avem aceleasi stari ale inimii, aceleasi ganduri ca si Fiul Tatalui, ne spune Sfantul Apostol Pavel. Daca ramanem constienti de acest scop, daca suntem din toata fiinta noastra in aceasta stare interioara, mintea nu se va mai pierde in lucruri marunte. Poftele, invidiile, neintelegerile si micile probleme ale vietii cotidiene, vor trece neobservate.
Noi oficiem Liturghia impreuna. Dar platim pretul: fiecare dintre noi trebuie sa se preocupe de mantuirea tuturor. Viata noastra este un martiriu fara sfarsit.
Nu exista alta cale decat rugaciunea neincetata in timpul lucrului. Transformati tot ceea ce trebuie sa faceti in rugaciune. Deschideti o usa, cereti Domnului sa deschida pentru voi usa metanoiei, a pocaintei. Voi puneti caramizi; spuneti ca lucrati in zadar si ca nimic nu poate sa tina daca Dumnezeu nu participa El Insusi la constructie. Nu obisnuiesc sa cer sfaturi duhovnicesti de la sefii de stat si de la generali, dar cazul lui Cromwell este interesant. Pregatindu-se pentru o lupta, spunea: "Doamne, voi avea prea mult de lucru; pot sa Te uit, dar Tu nu ma uita."
Gasiti motive ca sa fiti cu Dumnezeu!
SUS
Partea a 10-a
In Muntele Athos, atunci cand eram inca incepator, un calugar batran mi-a spus, intr-o zi, ceva remarcabil in ceea ce priveste lucrarile cele mai smerite: “Nici un lucru nu injoseste valoarea persoanei umane. Dar pacatul degradeaza viata divina in noi”. Indeletnicirile care nu pot sa devina o patima se potrivesc cel mai bine cu viata duhovniceasca. Daca sunt bucatar, pregatesc hrana, rugandu-ma pentru cei pe care Domnul nostru ii iubeste. Nu exista patima. In acelasi timp, aceasta ascultare are o mare valoare, pentru ca imi permite sa slujesc oamenii pe care ii iubeste Hristos. Se poate trai foarte frumos cu o astfel de atitudine.
Cine va fi primul? Domnul spune: Cautati mai intai imparatia cerurilor si toate celelalte vi se vor adauga voua. Este principiul nostru, chiar daca viata materiala ni se impune de dimineata pana seara. Scopurile celor din lume sunt altele si nimeni nu mai are timp sa se roage.
Cand mintea si inima noastra sunt indreptate spre Dumnezeu, totul devine usor. Fara aceasta miscare dinamica spre Dumnezeu, viata isi pierde sensul.
Odata, in Manastirea Sfantul Pantelimon, mi s-a intamplat sa am pana la paisprezece ascultari in acelasi timp. I-am spus aceasta parintelui meu duhovnic; "Nu reusesc sa-mi implinesc sarcina: am paisprezece ascultari!". El mi-a raspuns: "N-ai dreptate, n-ai decat o singura sarcina". "Nu parinte, i-am raspuns, am paisprezece!". "Nu, a spus iarasi, tu nu faci decat un lucru in acelasi timp. Atunci, fa-l bine si treci la urmatorul…".
Scopul pe care il dam vietii noastre patrunde toate activitatile noastre. Daca, de exemplu, vom cauta mai intai sa castigam bani, tot ceea ce vom face va decurge din aceasta.
Munca, pozitia sociala, ar trebui sa nu aiba nici o importanta in relatiile dintre persoane. Privilegiul nu este pe plan exterior, ci interior; cel care iubeste cel mai mult pe Dumnezeu, cel care se roaga cel mai mult, cel care se sileste sa implineasca cel mai mult poruncile, acela va fi cel mai aproape de Domnul. Este foarte important. Eliberati-va mintea de orice gand de cariera. Nu exista cariera in viata duhovniceasca.
Daca mantuirea in Hristos este singurul scop al vietii noastre, tot ceea ce facem devine act de rugaciune, liturghie.
Tot ceea ce faceti, lucrul voastru, poate sa fie mantuitor. Aceasta depinde de voi, de felul in care il faceti. Istoria abunda de calugari deveniti mari sfinti, fiind bucatari sau spaland cearcefurile. Calea mantuirii consta in a lucra fara patima, cu rugaciune.
Cunoasteti, poate, pe acel calugar care a fost bucatar toata viata intr-o manastire din Kiev. Privind focul din soba, se vedea tot timpul in flacarile iadului. A devenit un sfant. Ascultarea pe care o avea nu l-a impiedecat sa fie intotdeauna cu Dumnezeu.
Nu va pierdeti timpul traind fara rugaciune, fara meditatie.
In viata noastra totul are sens duhovnicesc. Asadar, mai intai sa cautam cum putem sa lucram pazindu-ne inima, mintea, judecata noastra in Dumnezeu.
Dumnezeu sa va daruiasca puterea de a va pazi sufletul, mintea si inima voastra in duhul lui Hristos. Atunci, tot ceea ce vi se va intampla va putea foarte repede sa fie transformat in totalitate. Ceea ce era plictisitor si descurajator va disparea, transfigurat de dorinta voastra de a fi acolo unde este Hristos, Dumnezeul vostru.
Pentru a ne pastra sufletul si inima in pace in fata judecatii lui Dumnezeu, nu trebuie sa facem nimic care ar putea sa-l deranjeze pe aproapele. Trebuie sa dobandim viata noastra prin noi insine, prin nevointa noastra.
Trebuie sa evitam cu orice pret grijile vietii cotidiene ce ne impiedica sa ramanem in duh cu Hristos, Care este de-a dreapta Tatalui si cu Duhul Sfant.
Sfintii Parinti recurg cateodata la aceasta metafora: daca suntem undeva cu un imparat, prezenta sa influenteaza tot ceea ce facem. De ce nu ar fi la fel cu Imparatul vesnic? Pentru ca este prezent, sa facem totul sub privirea sa. Intotdeauna.
In fiecare zi, in fiecare noapte, sa ne gandim ca Dumnezeu ne priveste, ca ne asculta rugaciunile, ca vede profunzimile sufletului nostru. Bineinteles, asta nu vrea sa spuna ca Il vedem pe Dumnezeu asa cum este El, dar creeaza o atmosfera care permite sa observam imperfectiunile noastre, imprastierea mintii noastre, greselile noastre in relatiile cu aproapele in timpul zilei.
Traind cu alte persoane, suntem supusi la anumite limite, reguli exterioare, restrictii, etc. Dar Duhul, Care purcede din tatal, trece peste toate aceste forme.
Gandul nostru sa fie acolo unde este Hristos. Atunci, rugaciunea noastra va fi cu El si nu ne va mai ramane mult loc pentru patimi. Ne vom obisnui sa traim astfel si, in aceasta viata linistita, ne vom recladi intreaga noastra fiinta.
In viata nimic nu este banal, marunt, neinsemnat!
Pastrand mintea la Dumnezeu, este usor sa observi toate legile, regulile si limitele exterioare, fara sa devii robul acestora. Formele exterioare ale vietii se imbina, cu usurinta, cu constiinta duhovniceasca. Ordinea aparenta a vietii ramane aceeasi, doar continutul este cel ce se transforma.
Sporirea noastra duhovniceasca depinde in primul rand de atitudinea pe care o adoptam.
Este ciudat, dar nu suntem obisnuiti sa fim atenti la tot ceea ce se petrece in jurul nostru si in interiorul noastru. Uitam acest lucru. Impresiile vietii exterioare, materiale, ni se intiparesc atat de puternic, incat uitam de viata duhovniceasca.

SUS
Partea a 11-a
Trebuie sa pastram, in acelasi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si constiinta insuficientei si saraciei noastre. Daca suntem multumiti de noi insine, rugaciunea sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: eruptia unui vulcan.
Intr-o societate, unde fiecare se imagineaza fiind primul, nimeni nu progreseaza. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util.
Sa ne smerim continuu: iata lucrarea noastra! Domnul a spus: Cel ce se smereste se va inalta. Doar Dumnezeu singur poate sa inalte.
Problema vietii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de pretios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povatuiasca in viata de zi cu zi, in fiecare clipa. Printr-o actiune a harului care scapa logicii noastre, intram pe nesimtite in libertatea copiilor lui Dumnezeu.
Sa ramanem in fiecare moment in frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii nostri si sa lucram la mantuirea noastra.
Nu incetati, in fiecare zi, sa-L rugati pe Dumnezeu sa va Daruiasca Duhul Sfant, harul pentru a implini si a ne insusi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura.
Scopul final este ca mintea noastra sa se gaseasca mereu unita cu inima. Aceasta unire a inimii si a mintii este chiar locul rugaciunii.
Practic, cel mai adesea, stand asezati rostim rugaciunea fara glas, in locul inimii. La inceput, trebuie sa legam rugaciunea de respiratie. Cand inspiram, spunem: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu". Apoi, cu expiratie, spunem: "miluieste-ma". Ne concentram toata atentia asupra numelui lui Hristos si asupra cuvantului "miluieste-ma". Sa nu acceptam nici un alt gand. La inceput, acest act, in aparenta atat de simplu, este dificil; in loc sa fim linistiti, luptam. Totusi, putin cate putin, ne obisnuim sa ne pastram atentia pe locul cel mai inalt al inimii. Ne vom obisnui treptat cu rugaciunea.
Cand incepem sa rostim numele lui Hristos, o multime de "ganduri" ne invaluie. De indata ce rugaciunea se termina, atacul dispare. Iesim cu sufletul eliberat, atunci cand, in timpul rugaciunii, "gandurile" ne asalteaza. Rugaciunea dezvaluie patimile care sunt in noi. Aceste atacurile dezvaluie, de obicei, continutul fiintei noastre. In momentul rugaciunii, noi luptam cu toate aceste imagini, cu toate aceste patimi si griji pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curata.
Daca simtim o anumita antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gandim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastra, sa refuzam imaginea nascuta din patimile noastre.
Daca ne ataca "gandurile" si ne impiedica sa ne rugam curat, trebuie sa rabdam si sa strigam: "miluieste-ma pe mine !". Prin aceasta impotrivire activa, transformam, putin cate putin, natura umana cazuta, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, si aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevarat, profunda, sa imbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar niste indivizi atacati de "ganduri". Cu rabdare sa strigam: "Miluieste-ma, miluieste-ma!". Iata maniera de a rezista "gandurilor" urate si de a le impiedica sa ne stapaneasca.
Nu va descurajati prea repede, ci repetati rugaciunea, pana cand ea se va intipari in mintea voastra.
"Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi". Cand rostim aceasta rugaciune, stabilim cu Hristos o relatie personala care scapa ratiunii noastre. Viata lui hristos patrunde treptat in noi.
Unii se roaga cu gandul, cu mintea. Or, nu poate exista rugaciune acolo unde nu e participarea inimiii. In rugaciune, inima si mintea sunt, in mod indisolubil, unite.
Rugati-va in camera voastra. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, altii cu o jumatate de ora, altii cu un sfert de ora sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecaruia. Dar trebuie s-o faceti. Astfel, inima si mintea voastra se vor obisnui sa traiasca mereu si pretutindeni cu rugaciunea. Cand rostiti rugaciunea lui Iisus, impiedicati orice alt gand sa va atace. Cei care sunt incepatori in viata duhovniceasca trebuie sa invete sa lupte impotriva poftelor trupesti.
Rugati-va seara, dimineata si in celelalte clipe ale vietii voastre de zi cu zi. Rugati-va pentru altii. Numai prin unitate in Duhul Sfant veti fi capabili sa lucrati mantuirea voastra. Rugati-va pentru semeniii vostri si cereti lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugaciunile lor.
Cand ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei si ne gandim la ea cerand lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. Nu este un pacat, ci o atitudine de iubire crestineasca pentru fratele nostru.
Cand sufletul nostru este in intregime indreptat spre Dumnezeu, toate intrebarile inceteaza. Nu mai exista decat o intrebare: Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?
In zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugaciunii curate. Cand rugaciunea devine curata, o altfel de vedere se naste in om. Tot ceea ce a asimilat in aceasta lume, prin experienta sau prin studii, este depasit. In starea de rugaciune, omul nu-si cunoaste nici varsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vietii pamantesti sunt depasite. Intelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Si in ziua aceea, nu Ma veti mai intreba despre nimic.
Cum sa ne comportam in Biserica? Trebuie sa fim incordati si concentrati; sa avem o tensiune, adica o atentie foarte mare pentru ca sa nu fim distrasi de lucruri superficiale si de ganduri straine.
Cand sufletul nostru e liber de patimi, firea noastra alterata prin caderea in pacat este redusa la frumusetea ei originala. Daca suntem dupa chipul lui Dumnezeu, revelatiile devin fenomene normale. Calea crestineasca inseamna sa-ti umpli sufletul si inima de cunoasterea superioara a lui Dumnezeu.
Doar printr-o experienta indelungata, ce poate dura luni si ani, putem dobandi, incetul cu incetul, o atitudine crestineasca in rugaciune.
Fiti nebuni, nebuni precum adevaratii asceti! De ce nebuni? Pentru ca a fi crestin inseamna a trai pe doua planuri in acelasi timp: in prezent si in vesnicie.
O repet: sa ne sporim acum atentia pentru zidirea vietii noastre.
Pastrati toate acestea in constiinta voastra si viata va va fi plina de interes, nu doar in fiecare zi, ci in fiecare clipa.
Nu uitati aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mantuirea voastra vesnica. Nu-l irositi!

Arhimandritul Sofronie Din viaţă şi din Duh - aforisme duhovniceşti -