Biblioteca Ortodoxă

Avortul: poziţia Bisericii

Fiecare fiinţă umană fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu şi primeşte darul vieţii pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a se bucura de comuniunea veşnică cu El. Învăţătura creştină insistă, aşadar, asupra sfinţeniei vieţii omeneşti din momentul concepţiei.
În cadrul dezbaterii asupra avortului se ridică următoarea întrebare : care anume este momentul începutului vieţii? Când începe viaţa umană? Aceasta este o întrebare crucială, întrucât în societatea americană luarea voită a vieţii omeneşti încă este considerată drept crimă. Cei care promovează avortul la cerere (“pro-alegerea”) nu sunt, în mod raţional, “pro-crimă”, adică pentru crimă. Mai degrabă ei neagă faptul că fetusul este cu adevărat om.
Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna că viaţa umană începe la concepţie, când un spermatozoid se contopeşte cu un ovul pentru a produce o fiinţă vie, unică din punct de vedere genetic. Acuzând avortul încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare spunea: “Cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă … şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat” (Canoanele 2 şi 8) . Consensul patristic susţine că sufletul e creat la concepţie. Noi exprimăm acest adevăr în chip liturgic, sărbătorind zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (24 septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) şi a Mântuitorului însuşi (Bunavestire, 25 martie). Ortodoxia conchide, aşadar, că avortul făcut în orice moment al sarcinii este o formă de omucidere şi atrage vina asupra celui care săvârşeşte acest lucru la fel de mult ca şi asupra mamei.


Excepţiile şi “cazurile grave”

Dată fiind această poziţie, poate vreodată Biserica să admită excepţii? În acele cazuri, tot mai rare, în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa mamei şi cea a copilului nenăscut, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei. Aceasta nu pentru că ea ar fi o “persoană” integră, în timp ce copilul este doar o “viaţă potenţială” – deoarece amândoi sunt oameni, în aceeaşi măsură – ci pentru că mama îşi are locul ei şi responsabilitatea ei în familie, unde prezenţa sa iubitoare influenţează direct viaţa soţului şi a celorlalţi copii ai săi.
Cu toate acestea, o mamă care îşi dă viaţa în mod voit, în favoarea copilului ei, săvârşeşte actul cel mai profund de binefacere creştină. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are – spune Iisus – ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Însă orice decizie de acest gen trebuie făcută în lumina nevoilor şi dorinţelor membrilor familiei, întrucât familia ca întreg, constituie un trup ce reflectă iubirea dintre Hristos şi Trupul Său, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca cei doi soţi să discute deschis şi cinstit împreună cu duhovnicul lor, o astfel de eventualitate încă din timpul fazelor primare ale sarcinii.
Cele două traume identice, ale violului şi ale incestului, sunt adesea invocate ca justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin însăşi natura lor, brutale şi dezumanizante. Totuşi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauză. Când o femeie devine victimă a violului sau a incestului, ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru oprirea concepţiei. {tiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o “fereastră” de mai mult de o zi pentru a se face o astfel de intervenţie, fără riscul de a avorta un rod al concepţiei, recunoscut de către Biserică drept o “persoană” umană, un “individ” uman.
De la o vârstă foarte mică, copiii ar trebui învăţaţi cu grijă, dar deschis, despre locul şi funcţia sexualităţii în relaţia conjugală. Ei ar mai trebui să afle că violenţa sexuală există, şi în interiorul şi în afara familiei, şi că nu ar trebui să se ruşineze dacă devin victimele ei. Mai degrabă ar trebui să caute un tratament medical, spiritual şi psihologic, pentru a vindeca urmările traumei, ca şi pentru a evita concepţia.
Dacă sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar trebui lăsat să se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul ar putea fi oferit spre adopţie. Aceasta e o “învăţătură grea” cu siguranţă, mai ales în societatea noastră unde avortul a devenit o formă de control al naşterii, acceptată şi considerată legală. Este tragic faptul că femei creştine, prea traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine intenţionat sau un membru al familiei le-a obligat să poarte copilul zămislit. “Sfinţenia vieţii”, principiul ei, se aplică în aceeaşi măsură mamei cât şi copilului în astfel de cazuri, iar în situaţia rară în care trauma este atât de mare încât constituie un adevărat pericol pentru viaţa mamei, avortul după implantare (care are loc la şase sau opt zile după concepţie) poate fi cel mai mic dintre două rele. însă conceptul de “traumă” nu trebuie extins pentru a se referi la cazurile care implică simplul disconfort al mamei, anxietatea, problemele financiare, planurile referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu ar trebui invocat în cazurile în care mama devine însărcinată ca rezultat al liberei angajări în relaţia sexuală.
Acceptă Biserica avortul în cazurile în care copilul este descoperit, prin investigare genetică, ca anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap o viaţă întreagă? Dată fiind sfinţenia inerentă fiecărei vieţi umane, răspunsul nu poate fi decât că Biserica nu poate şi nici nu o face. În unele cazuri, precum cazul sindromului Down, părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicală poate aduce o însemnată uşurare pacientului, ajutându-l să ducă o existenţă relativ fără durere şi creatoare. În rarele situaţii de boli incurabile, care debilitează fiinţa umană, precum sindromul Lesch-Nyhan sau fibroza cistică, dilema pare mai acută, întrucât suferinţa fizică nealinată şi cea psihică pot să se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povară financiară insuportabilă adupra familiei. Totuşi, nu există altă explicaţie pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou-născut “anormal”, care poate supravieţui cu îngrijirea medicală necesară şi îngrijirea părintească plină de iubire. Dată fiind originea vieţii în momentul concepţiei, avortul poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii noastre este că acesta din urmă devine la fel de acceptabil ca şi primul, în gândirea obişnuită. Dacă îl putem distruge pe cel nenăscut, de ce nu am face la fel şi în cazul celui nou-născut nedorit? Întrebarea a fost pusă şi este pusă în tonalităţi tot mai stridente, chiar şi de către aşa-zişi eticieni creştini.


Un răspuns ortodox

Împotriva afirmaţiilor făcute de către militanţii pro-avort, sarcina nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o relaţie creată între mamă şi fiinţa unică, personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Fie că recunoaşte sau nu acest lucru, propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află în întregime sub puterea Lui. Acelaşi lucru este adevărat, implicit şi în mod necesar, şi în ceea ce priveşte copilul cel nenăscut.
Creştinii ortodocşi din S. U. A. trăiesc într-o societate în care 6 % din tinerele femei au făcut cel puţin un avort la vârsta de 15 ani, iar numărul acestora creşte. Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, însă este unul major. Biserica trebuie să-i înveţe pe cei tineri şi pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea sexualităţii şi necesitatea responsabilităţii sexuale. Ea trebuie să facă tot posibilul pentru a convinge tinerii creştini că activitatea sexuală îşi are locul potrivit doar în contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale şi conjugale. Biserica mai trebuie să accentueze responsabilitatea tatălui, deplină şi egală moral, spiritual şi financiar, în orice situaţie în care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui lăsată în seama şcolilor sau a altor organizaţii din cadrul societăţii noastre, căci acestea au dovedit adesea că subminează valorile etice creştine. Răspândirea necontrolată a SIDA, datorată astăzi în mare parte opţiunii majoritare pentru aşa numita “viaţă sexuală sigură”, în defavoarea principiului moral autentic.
Dar nu este de ajuns ca noi creştinii să mărturisim doar poziţia tradiţională a Bisericii faţă de problema avortului. Trebuie făcut orice efort pentru ajutarea copiilor nedoriţii sau abuzaţi care nu pot sau nu ar trebui crescuţi în familia lor de origine. Aceasta însemnă oferirea de suport financiar unde e nevoie, şi pentru mamă şi pentru copil, şi eforturi pentru ca legislaţia să faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru adopţie în toată ţara. Pe scurt aceasta înseamnă că nu putem condamna avortul în chip rezonabil dacă nu vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru bunăstarea copiilor nedoriţi ce se nasc, indiferent de sănătatea lor, de capacitatea mintală sau de mediul rasial.
Vorbind de dimensiunile responsabilităţii creştine în Biserică şi în întreaga lume creată de către Dumnezeu, Sfântul Pavel ne-a oferit o imagine ce se aplică atât responsabilităţii noastre faţă de cei ce aleg avortul, cât şi faţă de cei care vor fi victimele lui: “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5).
Dacă refuzăm să aplicăm această imagine problemei avortului, îl trădăm nu numai pe cel nenăscut, dar şi pe însuşi Autorul vieţii. {i invers, a oferi sprijin material adecvat şi îngrijire iubitoare “unora ca aceştia”, înseamnă a-I arăta respect şi a-I sluji Lui.
Alte lecturi:
Fr. Stanley S. Harakas, Contemporary Moral Issues Facing the Orthodox Christian (Minneapolis: Light & Life Publishing, 1983, partea a III-a , “Sex and Family Issues”.
Fr John Kowalcyzk, An Orthodox View on Abortion, Minneapolis : Light & Life Publishing, 1979.

Al Zecelea Conciliu din Întreaga Americă al Bisericii Ortodoxe din America a lansat următoarea declaraţie, distribuită în toate parohiile, despre Duminica Sfinţeniei Vieţii, 18 ianuarie 1998:

Afirmaţia sinodală despre avort
Avortul este un act de crimă pentru care cei implicaţi, voluntar şi involuntar, vor răspunde în faţa lui Dumnezeu.
Cei care se găsesc în situaţii tragice – precum cele implicând violul, incestul şi boala – în care vieţile mamelor şi ale copiilor nenăscuţi sunt ameninţate, şi este nevoie să se ia hotărâri dureroase, de viaţă şi de moarte, trebuie sfătuiţi să ia atitudini responsabile în faţa lui Dumnezeu, Care este drept şi milostiv, Căruia îi vor da socoteală pentru faptele lor.
Femei şi bărbaţi, inclusiv membrii familiei şi prietenii femeii însărcinate, tentaţi să recurgă la avort, ar trebui încurajaţi să reziste acestui act rău şi ajutaţi să-şi nască copiii, să-i crească în condiţii materiale şi spirituale sănătoase.
Femeile care au recurs la avort, bărbaţii care erau părinţii copiilor avortaţi şi alte persoane implicate în cazuri de avort, ar trebui îngrijiţi pastoral, incluzând aici recunoaşterea gravităţii actului şi încredinţarea că există milă din partea lui Dumnezeu pentru cei care se căiesc de păcatele lor.
Creştinii ortodocşi trebuie să contribuie la procesele legislative în funcţie de cunoaşterea, competenţa, abilitatea şi influenţa lor, astfel încât să fie puse în aplicare legi care ocrotesc şi apără vieţile copiilor nenăscuţi, ţinând seama în acelaşi timp de complexitatea şi de tragediile din societatea contemporană.