Biblioteca Ortodoxă TABOR
Arhimandrit Sofian Boghiu
staretul Mânãstirii Antim din Bucuresti
Smerenia si dragostea, însusirile trãirii ortodoxe
Carte tipãritã cu binecuvântarea
Prea Fericitului Pãrinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Editia a II-a revizuitã si adãugitã
Fundatia Traditia Româneascã
Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români
Bucuresti, 2002
Cuvânt înainte
Culegere de povãtuiri duhovnicesti, contemporanã nouã - asadar o dovadã cã gândirea si trãirea crestinã sunt nu numai cu putintã, ci vii si lucrãtoare în aceastã epocã pe care Cuviosul Paisie, Staretul Mânãstirii Neamt, o numea, încã de acum trei veacuri,
În anii imediat urmãtori celui de-al doilea rãzboi mondial, în special pânã la întetirea prigoanei comuniste (dar si dupã aceea), se aflau în Bucuresti sfinte lãcasuri cu viatã liturgicã intensã, cu slujitori de mare vrednicie; erau duhovnici îmbunãtãtiti care au împlinit împreunã misiunea providentialã de îmbãrbãtare si îndrumare crestinã a credinciosilor Bisericii noastre.
Cursul vietii duhovnicesti într-o comunitate crestinã se aseamãnã adesea firelor de apã, numite ponoare, când se strecoarã pe sub pãmânt si izbucuri, când ies din nou la suprafatã.
Traditia rugãciunii neîncetate si a cãutãrii cãilor desãvârsirii pãrea sã fi intrat la noi într-o perioadã de secetã în secolul al XIX-lea, dupã înflorirea învãtãturilor filocalice si a vietuirii monahale din deceniile de aur ale reînnoirii isihaste de sub povata Cuviosului Paisie si a ucenicilor lui. Dar undele cristaline si dãtãtoare de viatã ale Traditiei au iesit din nou la luminã, curate si puternice, în anii dintre cele douã rãzboaie; ele au rodit în ogorul credintei românesti atunci când râvna trezvitoare a Pãrintelui Dumitru Stãniloae si a duhovnicilor din sihãstriile Carpatilor le-a deschis matcã nouã cãtre cei însetati de
Care au fost resursele de Adevãr si Trãire ce au întãrit crestinãtatea româneascã în anii ei de încercare s-a vãzut dupã decembrie 1989 din ridicolul ofensivei sectelor trimise pentru o
Rostul providential al întâlnirii dintre povetele iscusite ale Pãrintelui Sofian si setea de adevãr a tinerilor din Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români (ASCOR) apare din mãrturisirea care încheie cartea de fatã. În numele celor de un gând si o inimã cu el, care i-au încredintat, pentru anii grei de început, problemele asociatiei, cu intuitie sigurã si ascultare de ucenic, Tudor Popescu a cerut rãspunsuri si solutii iscusitului dascãl si chip de viatã duhovniceascã din Mânãstirea Sfântului Antim, Pãrintelui ale cãrui cuvinte ziditoare de suflet împletesc firul traditiei paisiene cu experienta grupului de rugãciune si reflectie crestinã
Prin aceastã carte, o parte dintre studentii bucuresteni preocupati de viata întru Hristos au ales sã-i cearã cuvânt de mântuire Pãrintelui Sofian, întãrit în lucrarea lui de învãtãtura Pãrintilor filocalici (împrospãtatã de Pãrintele Stãniloae si de pilda unui isihast al vremurilor noastre, venit chiar din infernul totalitar sovietic) si sporit prin încercãrile proprii din temnitele comuniste.
În sfaturile Pãrintelui Arhimandrit, tinerii din ASCOR au aflat arme de apãrare în lupta cu cel putin patru capcane cu care se confruntã azi cãutãtorii Adevãrului. Cartea de fatã se adreseazã însã nu numai tinerilor, ci oricui îsi începe urcusul duhovnicesc, pentru cã, în acest domeniu, cei mai multi suntem abia la începutul drumului, indiferent de vârstã.
Citind, sã-i multumim Pãrintelui Staret pentru povetele sale, cunoscând cã recunostinta noastrã i-o putem arãta într-un singur chip: împlinind cele pe care cu întelepciune si cu dragoste ni le spune.
Academician Virgil Cândea
Scurte repere biografice
- S-a nãscut la 7 octombrie 1912 în Basarabia, comuna Cuconestii-Vechi, judetul Bãlti;
- la vârsta de 14 ani, în toamna anului 1926, intrã ca frate la schitul Rughi-Soroca;
- între anii 1928-1932 a urmat scoala de cântãreti bisericesti de la mânãstirea Dobrusa-Soroca;
- seminarul monahal de la mânãstirea Cernica, între anii 1932-1940;
- la 25 decembrie 1937, ca elev în seminar, primeste tunderea în monahism, schimbându-si numele din Serghie în Sofian;
- la 6 august 1939 este hirotonit diacon, în catedrala din orasul Bãlti de cãtre Înalt Prea Sfintitul Mitropolit Tit Simedrea, pe atunci episcop de Bãlti;
- urmeazã Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, între anii 1940-1945;
- Facultatea de Teologie din Bucuresti între anii 1942-1946; licentiat în teologie în octombrie 1946, cu lucrarea
- în 1945 este hirotonit preot pe seama mânãstirii Antim din Bucuresti;
- între anii 1945-1950 participã la întâlnirile Rugului Aprins de la mânãstirea Antim;
- la 15 iunie 1950 este numit staret al mânãstirii Antim;
- între anii 1954-1958 este staret la mânãstirea Plumbuita din Bucuresti;
- în anul 1958 este arestat si închis sub acuzatia
''Voi cine ziceti cã sunt Eu?''
Când unii oameni nu gãsesc rãspuns la întrebarea Ta: ''Voi cine ziceti cã sunt Eu?'', atunci eu, Doamne, sunt fericit cã pot sã Te vãd pe Tine, Dumnezeu-Om si Om-Dumnezeu.
În scutecele sãrace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te vãd om! În glasul îngerilor, în lumina care Îti învãluie locuinta sãracã, Te recunosc Dumnezeu!
Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te vãd om slab. Când, în Egipt, vãd idolii din temple striviti la pãmânt prin sosirea Ta, Te vãd Dumnezeu atotputernic.
Când în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, cresti cu anii si cu întelepciunea, Te vãd om Care n-ai ajuns încã la vârsta desãvârsitã.
Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învãtatilor din Templu, ascultându-i si întrebându-i, pe lângã uimirea cãrturarilor mã uimesc si eu si mãrturisesc întelepciunea vesnicã, ascunsã în omenirea Ta.
Om esti când Ti-e foame, om esti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când poruncesti furtunii si vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini - Te vãd Dumnezeu.
Când Te cobori în râu si Te botezi, când Te plângi cã nu ai nici o piatrã unde sã-Ti odihnesti capul, când Te lasi prins si legat, Te vãd om, înconjurat de slãbiciuni omenesti.
Când însã cerul se deschide si de sus Dumnezeu Tatãl glãsuieste ''Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit'', când asterni la pãmânt pe cãlãii Tãi, când sub picioarele Tale pãmântul se cutremurã, când soarele se întunecã, nesuferind sã vadã rãstignirea Ta, atunci Te vãd Dumnezeu.
Când Te vãd mort pe cruce, vãd pe omul durerilor.
Om esti în mormântul pecetluit.
Când iesi din mormânt, nestricând pecetile, esti Dumnezeu.
Cu acesti ochi, cu aceastã inimã, cu aceastã credintã, mã apropii si eu de ieslea sãracã din Bethleem, care a fost leagãnul Tãu, Doamne. Îmi plec genunchii cu pãstorii cei simpli si cu magii cei întelepti si mã închin Dumnezeului meu, fãcut Om pentru mine si pentru noi toti.
Bethleem, 1970
Despre ceasul neasteptat al mortii
De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiti! De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoastem momentul mortii? Ce este bine sã facem?
Frati crestini,
La portile cetãtii Nainului - asa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) - se întâlnesc douã convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de îngropare, în care o mamã vãduvã, cu inima sfâsiatã de durere, petrecea la cimitir pe unicul sãu fiu, iar din afara cetãtii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Sãi si de o multime de credinciosi.
Domnul Iisus, înduiosat de marea durere a sãrmanei vãduve, se apropie de ea si îi spune cuvintele: ''Nu plânge!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânãrului si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie îti zic, scoalã-te!''. Iar cel mort pânã în clipa aceea s-a ridicat si a început a grãi. În marea tãcere care s-a asternut atunci peste cele douã convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânãr, viu, mamei sale. Biata mamã, poate, a mai plâns si dupã aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru cã durerea încetase; iar multimea a fost cuprinsã de fricã si toti preamãreau pe Dumnezeu pentru aceastã înviere din morti, sãvârsitã în vãzul tuturor.
Frati crestini,
Tânãrul din Nain, mort când nu se astepta, ne dovedeste fiecãruia dintre noi cã moartea fãrã de veste îi poate surprinde nu numai pe bãtrâni si bãtrâne, ci chiar si pe tineri.
De obicei tânãrul, si nu numai el, se gândeste la toate, numai la moarte nu vrea sã se gândeascã. Dacã îi aminteste cineva despre aceasta, el râde cu dispret sau cu nepãsare, ca si cum nu va muri niciodatã si deci nu se cuvine sã-i întuneci viata cu asemenea gânduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si pentru el.
Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagãn, si pentru tânãrul nepãsãtor, si pentru bãtrânul înãlbit de ani.
Cartea Sfântã ne spune cã ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti cã tâlharul niciodatã nu se anuntã când vine la furat. El apare când nu te astepti, când toti dorm fãrã nici o grijã. Asa face de multe ori si moartea! Când omul crede cã viata nu-i mai este amenintatã de nici o primejdie, când se scufundã în treburile obsnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca sã-i curme rãtãcirea vietii.
De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiti!
În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful pânã la cer si cu ramurile pânã la marginile pãmântului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrãneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înãlta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tãiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrãstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).
Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tãlmãceste visul, care însemna sfârsitul nãprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsã pentru nedreptãtile sale.
Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnã si sfârsitul jalnic al fiecãrui om. Cãci ce altceva este omul decât un pom sãdit pe pãmânt - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trãsnet - ori un fir de iarbã cosit sau smuls din rãdãcinã?
Se întâmplã uneori ca, în vecinãtatea noastrã, sã cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine vãzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudã ca pe un pom frumos si plin de roadã. Ramurile neamului sãu se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sãnãtos si tânãr, toti din jurul lui îi ureazã sã trãiascã multi ani.
Dar, tocmai în clipa când parcã nici o umbrã nu-i tulburã fericirea, deodatã, rãsunã si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boalã de inimã, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altã formã, de o moarte nãprasnicã. Cei din jur aflã cu uimire cã cel plin de viatã pânã acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.
Câte întâmplãri din acestea nu v-a fost dat sã vedeti în jurul dumneavoastrã, în familiile dumneavoastrã sau între cunoscuti?!
Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul cã moartea vine fãrã de veste, ci mai ales cã ea îi surprinde pe oameni nepregãtiti pentru acest pas decisiv.
Nu putem sti cât de pregãtit sau cât de nepregãtit de moarte a fost tânãrul din Nain. Fiind însã unicul fiu al unei vãduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatãlui sãu, poate îsi va fi adunat si el destule pãcate ale tineretilor sale pânã în ceasul neasteptat al mortii.
Acel tânãr însã a avut atunci ocazia unicã de a se întâlni pe drumul cãtre cimitir cu Însusi Stãpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamã pe tânãr iarãsi la viata aceasta pãmânteascã.
Fãrã îndoialã cã acel tânãr a vãzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trãit cu mai multã luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânãrului vãduvei din Nain? Aproape nici unul!
Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastrã, nepregãtiti de moarte, îsi continuã viata în dezordine, cu nepãsare, ca si cum n-ar muri niciodatã?
Si, dacã s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânãr dupã ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:
Ce-ai fãcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru cã sufletul tãu era plin de pãcate: de pãrinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tãgãduit, de rugãciune nu te-ai îngrijit, de desfãtãri nu te-ai ferit, la urmãrile faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.
Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru cã pomul vietii tale nu numai cã s-a tãiat fãrã de veste, dar se va si arunca în foc.
Drept rãspuns, tânãrul, dupã ce a gustat putin din moarte si a vãzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va cãi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu.
Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstã.
De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoastem momentul mortii?
Poate fiecãruia dintre dumneavoastrã i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lãsat vreun semn anumit dupã care sã putem cunoaste sosirea mortii si sã ne putem pregãti în acest fel din vreme?
La aceastã întrebare ne rãspunde un Sfânt Pãrinte: ''Dumnezeu n-a voit sã cunoastem ceasul cel din urmã al vietii noastre pentru ca fiecare ceas sã-l socotim ca fiind cel din urmã si deci oricând sã fim pregãtiti!''.
Însusi Mântuitorul ne sfãtuieste astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: ''privegheati, cã nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului'' (Matei 25, 13).
Totusi, sã ne închipuim cã am sti dinainte ziua si ceasul când vom muri. Ar fi oare stiinta aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos si cred cã o groazã cumplitã ar cuprinde sufletele oamenilor.
De fricã, unii si-ar pierde mintile. Altii, dintr-o pornire de deznãdejde, stiind cã numai atât de putin mai au de trãit, si-ar cheltui viata în cele mai urâte plãceri.
Nu se poate sti câti dintr-o sutã s-ar mai gândi atunci la suflet si la judecata din urmã.
De aceea, mai bine este asa cum a rânduit Dumnezeu, sã nu ne cunoastem ceasul sfârsitului nostru, dar sã fim gata oricând a da socotealã de faptele noastre fãrã sã ne fie rusine de felul în care ne-am trãit viata.
Ce este bine sã facem?
Frati crestini,
De moarte nimeni nu poate scãpa. Toti suntem datori sã plãtim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Dacã ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati sã priveghem si sã ne pregãtim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastrã pãmânteascã, atunci aceastã asteptare a clipei din urmã nu trebuie sã fie o stare pasivã, de nelucrare, plinã de groazã, ci, dimpotrivã, trebuie sã fie o asteptare seninã, însotitã de muncã statornicã, plinã de hãrnicie si de voie bunã. Sã avem însã, în acelasi timp, o grijã neîncetatã pentru a ne pãstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curatã si trupul neîntinat de patimi, stiind cã trupul împreunã cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.
Sã meditãm asupra faptului cã toate trec, toate curg, iar noi odatã cu ele strãbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe sã se împutineze, asa si viata noastrã scade în fiecare an, în fiecare lunã si în fiecare orã.
Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pãmântesti se stinge, bãtrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depãrteazã si ne pãrãsesc...
Mormintele celor dragi zac fãrã de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.
Asa trece viata noastrã, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pãmântului, pânã când nu ne mai vede nimeni, pânã când aproape toti ne uitã, ajungând niste morti uitati de orice inimã...
Drept aceea:
- sã ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lãsate de Dumnezeu oamenilor;
- sã trãim în bunã întelegere unii cu altii;
- sã nu ne bârfim între noi, sã nu ne înselãm unii pe altii, sã nu ne invidiem si sã nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivã sã ne sârguim a trãi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Pãrinte Ceresc pe Care Îl numim Tatãl nostru;
- sã ne ostenim a ne trãi vremelnica noastrã viatã asa dupã cum ne îndeamnã Sfântul Apostol Pavel: ''Îngãduindu-vã unii pe altii si iertând unii altora, dacã are cineva vreo plângere împotriva cuiva; dupã cum si Hristos v-a iertat vouã, asa sã iertati si voi.
Iar peste toate acestea, îmbrãcati-vã întru dragoste, care este legãtura desãvârsirii.
Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca sã fiti un singur trup, sã stãpâneascã în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).
Duminica a XX-a dupã Rusalii, 19 X 1985
Valoarea sufletului
Sufletul rãmâne o mare Tainã - Chipul lui Dumnezeu în om - ''Putem pierde orice, afarã de suflet, cãci dacã ne rãmâne acesta încã n-am pierdut nimic'' - Suntem atenti cu adevãrat la dorurile sufletului?
''Ce-i foloseste omului sã câstige lumea întreagã, dacã-si pierde sufletul?
Sau ce ar putea sã dea omul, în schimb, pentru sufletul sãu?'' (Marcu 8, 36-37)
Frati crestini,
În aceste cuvinte putine si simple, dar pline de înteles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de pretul si valoarea fãrã seamãn a sufletului nostru.
Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el?
Ce este acest suflet al nostru, dacã însusi Cerul se bucurã când un suflet rãtãcit se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) si dacã Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a jertfit pentru mântuirea si fericirea lui?
Sufletul rãmâne o mare Tainã
Ca sã ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnãtate are el pentru viata noastrã pãmânteascã, cel mai simplu este sã comparãm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscã, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu.
Ce-i lipseste oare?
Îi lipseste puterea aceasta tainicã si nevãzutã insuflatã de Însusi Dumnezeu în fãptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet.
Sufletul este si va rãmâne pentru viata de aici o mare tainã, ascunsã vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret.
Dacã privim prin el fãpturile si lucrurile lumii, toate strãlucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacã privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se vãd ca si viii. Dacã privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegãtoare, toate se lumineazã si vedem plinãtatea Împãrãtiei vietii.
Toti oamenii ar dori sã descopere aceastã mare tainã si sã pipãie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipãi. Zadarnic îl vom cãuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimã sau în orice altã pãrticicã de materie.
Cãci, desi el existã si în corp si în afarã de corp - asa cum existã un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipãi.
El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastrã se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Cãci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24).
Chipul lui Dumnezeu în om
Când a fost plãsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: ''Sã facem om dupã chipul si dupã asemãnarea Noastrã'' (Facere 1, 26), iar mai apoi citim cã ''a fãcut Dumnezeu pe om dupã chipul Sãu'' (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflãm cã ''luând Domnul Dumnezeu tãrânã din pãmânt, a fãcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viatã si s-a fãcut omul cu suflet viu'' (Facere 2, 7).
Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu în noi dupã fire, dupã har si dupã slavã.
Dupã fire, sufletul omenesc este asemenea Tatãlui în ceea ce priveste mintea, care este izvorul cunostintei; este asemenea Fiului în ceea ce priveste Cuvântul lãuntric asezat în noi de la Botez si Care este începutul întelepciunii; si este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveste libertatea vointei, care este rãdãcina tuturor bunãtãtilor.
Dupã har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru cã prin taina Sfântului Botez sufletul primeste darul înfierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu dupã har.
Dupã slavã, sufletul este asemenea cu Însusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti revãrsatã asupra sa, asa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: ''Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a arãtat pânã acum. Stim cã dacã El se va arãta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcã Îl vom vedea cum este'' (I Ioan 3, 2).
Deci cel care vrea sã afle ce este sufletul, sã stie cã este marea operã a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipãrirea vie a Sfintei Treimi în fiinta omeneascã.
În Împãrãtia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai plãcut decât vederea Fetei lui Dumnezeu, ''spre care si îngerii doresc sã priveascã'' (I Petru 1, 12). Ei nu se mai saturã uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârsit de frumusete si de luminã. Cineva spunea: dacã Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arãta o singurã clipã în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacã o singurã clipã Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arãta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Sã nu uitãm cã sufletul omenesc este dupã chipul acestei fete dumnezeiesti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.
În suflet stã toatã puterea, toatã valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru cã el este fãcut dupã chipul lui Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemãnãri cu El.
''Putem pierde orice, afarã de suflet, cãci dacã ne rãmâne acesta
încã n-am pierdut nimic''
În suflet stã toatã superioritatea fiintei umane fatã de restul vietuitoarelor, în el se aflã tot ceea ce face din om stãpânul universului. În suflet stau ratiunea sau mintea, priceperea si judecata, cu ajutorul cãrora omul pãtrunde tainele naturii si o cucereste spre folosul sãu. Prin darul vorbirii oamenii se înteleg si se apropie unii de altii, iar prin darul creãrii valorilor de artã si prin celelalte daruri spirituale, omul se ridicã deasupra tuturor celorlalte fãpturi de pe pãmânt.
Obârsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Mãretia, valoarea si nobletea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiascã.
Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însusi Fiul Sãu în lume.
Pentru sufletul omului a pãtimit Mântuitorul pe Golgota si Si-a vãrsat scump Sângele Sãu pe cruce.
Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pãmânt.
Pentru el au fost fãcute toate frumusetile lumii acesteia.
Pentru el existã Împãrãtia Cerurilor si toate bunãtãtile vietii vesnice, pe care ochiul nu le-a vãzut, urechea nu le-a auzit ''si la inima omului nu s-au suit''
(I Corinteni 2, 9).
Nu existã deci pe pãmânt vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacã am pune într-o balantã, de o parte, lumea întreagã cu toate bogãtiile, frumusetile si plãcerile ei, iar de cealaltã parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmã. Mântuitorul Însusi ne spune foarte clar: ''Ce-i foloseste omului sã câstige lumea întreagã, dacã-si pierde sufletul?''
Putem agonisi toate bogãtiile pãmântului, putem dobândi toatã slava si admiratia lumii întregi, putem sã ne însusim întelepciunea si stiinta tuturor neamurilor si a tuturor înteleptilor, dar dacã ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lãsat sã se pângãreascã prin pãcat si sã meargã în iad, am pierdut totul. Cãci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacã nu dobândim mântuirea.
Sau altfel spus, putem pierde orice, afarã de suflet, cãci dacã ne rãmâne acesta încã n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afarã de suflet.
Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte?
Nu, pentru cã sufletul este nemuritor si trãieste vesnic chiar dupã moartea trupeascã. Ceea ce omoarã sufletul este pãcatul, iar primejdia care-l amenintã pe lumea cealaltã este iadul.
Suntem atenti cu adevãrat la dorurile sufletului?
Frati crestini,
Dacã sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintâi si cea mai mare grijã a noastrã trebuie sã fie grija fatã de suflet si fatã de mântuirea lui. Sufletul trebuie sã fie centrul de greutate al tuturor preocupãrilor si strãduintelor noastre.
Bine si firesc este sã ne îngrijim si de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrãcãminte, de adãpost si de celelalte.
Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnã sã ne ocupãm de suflet, de hrana si de mântuirea lui: ''Au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrãcãmintea? (...) Cãutati mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adãuga vouã'', ne învatã Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ''Nu numai cu pâine va trãi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu'' (Matei 4, 4). Adicã pâinea este într-adevãr trebuincioasã pentru hrana trupului, dar ea nu îndestuleazã, nu saturã întreaga fiintã a omului. Cãci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de bãutura lui, pe care dacã nu i-o dai, tânjeste si slãbeste, ca si trupul lipsit de pâine si apã.
Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeste pe ''cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate''; deci existã si o altã foame decât cea de dupã pâine si o altã sete decât cea dupã apã. Sufletul flãmânzeste si înseteazã ca cerbul dupã izvoarele apelor; el înseteazã dupã adevãr, bine si frumos, ca planta dupã lumina si cãldura soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decât sub razele binefãcãtoare ale iubirii si ale bunei întelegeri între oameni. Sufletul nu se adapã decât cu apa limpede a lacrimilor pocãintei si rugãciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflãtor în Bisericã.
Pentru curãtirea lui sufletul are apa Botezului si a pocãintei; pentru hranã si întãrire are masa dumnezeiascã a Sfintei Împãrtãsanii; pentru sfintire si desãvârsire are în aceastã viatã Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pãmânt, Dumnezeu i-a pregãtit în cealaltã lume fericirea Raiului.
Dar, frati crestini, oare cum ne purtãm noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a asezat Dumnezeu înlãuntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupãrilor, a grijilor si a frãmântãrilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevãrat la întrebãrile, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui cãtre luminã, cãtre curãtie, cãtre frumusete si adevãr?
Rãmâne sã rãspundã fiecare, în chip cinstit, cum se poartã cu propriul sãu suflet, de care - sã stie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredintat! De obicei nu ne oboseste niciodatã necontenita trudã si alergare dupã cele de trebuintã pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupãri gãsim si timp, si bani, si energie, si bunã dispozitie.
Când însã este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp sã mergem la bisericã si nici mãcar sã ne aplecãm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântã. Nu avem bani ca sã ajutãm pe sãracii care au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointã pentru a ne împotrivi ispitelor si patimilor care ne asalteazã.
Ne alarmãm la cel mai mic semn de boalã a trupului si alergãm îndatã dupã doctori, dupã leacuri, dar suntem nepãsãtori la tremurul si la suferinta sufletului slãbãnogit de nehranã si lãsat în paraginã. Ne întristãm foarte mult când pierdem o sumã de bani, un petic de pãmânt, o hainã sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al rãutãtii si al desfrânãrii, al betiei si al celorlalte patimi.
Cu cât însã vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu atât viata noastrã va fi mai zbuciumatã si mai nefericitã.
Ca sã nu ajungem asa, sã ne rezervãm mãcar o parte din energia si puterea de muncã, din agonisita si din timpul nostru pentru sãrmanul suflet, pentru aceastã comoarã tãinuitã, ascunsã de Dumnezeu înlãuntrul fiintei noastre. Sã ne aducem aminte de el cât mai des. Sã-l eliberãm pe cât se poate din robia nedreaptã si apãsãtoare a trupului, a grijilor pãtimase.
Sã-i dãm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci si centru al fiintei, al vietii si al preocupãrilor noastre. Sã-l ferim mai ales de tina pãcatelor, cãci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.
Purtãm în noi icoana Lui. Iar când pãcãtuim e ca si când aruncãm în noroi icoana lui Dumnezeu.
Sã-l curãtim de pãcate prin baia lacrimilor lãuntrice ale pocãintei si ale mãrturisirii adevãrate; sã-l hrãnim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtãmintele curate de milã, de dreptate si iubire, ce înnobileazã inima; sã-l îmbãrbãtãm cu vointa dârzã de a face numai binele, care oteleste caracterul; sã-l întãrim cu rugãciunea, care ne pune în legãturã cu Dumnezeu; sã-l hrãnim cu hrana cereascã a Sfintei Împãrtãsanii, ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.
Sã ne apropiem, asadar, cât mai mult de noi însine, de sufletul nostru si sã-l îndemnãm la trezvie si la sãvârsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i în tainã aceste cuvinte de sfântã îmbãrbãtare:
''Suflete al meu, suflete al meu, scoalã, pentru ce dormi?
Sfârsitul se apropie si te vei tulbura, ci te desteaptã, ca sã se milostiveascã spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste''. Amin.
21 septembrie 1969
Învãtãturi despre smerenie
Arma cea mai puternicã împotriva diavolului -
Ce este smerenia? - Smerenia sfintilor - Exemplul
Mântuitorului - Falsa smerenie - Cumpãtarea -
''Nu dãznãdãjdui!''- ''Trãim într-o epocã foarte primejduitã si de aceea trebuie sã fim tari, sã fim smeriti'
' - Cea mai smeritã fãpturã umanã
Bunã seara. Ne bucurãm cã în aceastã frumoasã zi, în care sãrbãtorim Buna-Vestire, îl avem în mijlocul nostru pe pãrintele arhimandrit Sofian Boghiu, staretul mânãstirii Antim. Tinerii din ASCOR si Liga Tineretului l-au rugat mult pe Prea Cuviosia sa sã ne vorbeascã în acest post al Învierii si îi multumim Pãrintelui Sofian pentru cã a acceptat invitatia noastrã. Pãrintele staret a ales sã vorbeascã în seara aceasta despre smerenie. Pãrinte, vã ascultãm.
- Mã bucur cã ceea ce am sã vã spun în seara aceasta este sub patronajul Mântuitorului si al Maicii Domnului, în aceastã zi de Bunã Vestire a Întrupãrii lui Dumnezeu în lume. Si Mântuitorul, si Maica Domnului au fost si sunt mereu smeriti. Dumnezeirea lui Iisus Hristos e slavã dumnezeiascã; ea se coboarã pe pãmânt într-un trup omenesc, aleasã fiind pentru aceastã lucrare cea mai smeritã fiintã de pe globul pãmântesc; astfel are loc începutul împãcãrii lumii cu Dumnezeu, prin Întruparea Domnului Iisus Hristos.
Asa cum s-a anuntat, doresc sã vorbesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre cea mai înaltã virtute crestineascã: smerenia. Smerenia este foarte bunã si foarte necesarã si pentru societatea în care trãim, dar mai ales pentru fiecare persoanã în parte ca sã putem fi primiti în Împãrãtia lui Dumnezeu. Fãrã smerenie, spun Sfintii Pãrinti, nu se poate intra în Cer, în Împãrãtia vietii vesnice.
Pentru acest subiect i-am consultat pe Sfântul Ioan Scãrarul, în volumul IX al Filocaliei si pe Sfântul Dorotei al Gazei (Gaza e un oras din Tara Sfântã, în sud, cãtre Marea Mediteranã).
Arma cea mai puternicã împotriva diavolului
Zis-a avva Antonie cel Mare: ''Am vãzut toate cursele vrãjmasului întinse pe pãmânt si suspinând am zis: Oare cine poate sã le treacã pe acestea? Si-am auzit glas zicându-mi: smerenia!''. Astfel de curse semãnate pe pãmânt, pe care le-a vãzut Sfântul Antonie cel Mare, sunt si astãzi mereu întinse de vrãjmasul diavol împotriva oamenilor ca sã-i încurce în calea lor cãtre Dumnezeu, cãtre mântuire.
Si la întrebarea Sfântului Antonie: ''Cine poate sã treacã nevãtãmat prin aceste curse?'', oare de ce nu ne-a recomandat Mântuitorul Hristos rugãciunea, postul, milostenia, credinta sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru cã toate celelalte fapte bune sunt scumpe si de folos nouã, crestinilor, dar cea mai puternicã armã împotriva curselor diavolesti este smerenia. Asa cum cea mai vicleanã armã a diavolului împotriva noastrã este mândria. Si, Doamne, câtã mândrie este astãzi pe globul pãmântesc!
Foarte rare sunt fiintele care sã fie smerite cu adevãrat. Smerenia autenticã, spun Sfintii Pãrinti, este singura virtute care nu poate fi infectatã sau umilitã de diavol. De ce? Pentru cã este plinã de har dumnezeiesc.
Vrãjmasul diavol, tatãl minciunii si al mândriei, se amestecã în toate faptele bune si le deformeazã. Vrea cineva sã posteascã? I se sopteste de cãtre vrãjmasul diavol cã, dacã posteste, va slãbi, nu va putea munci si nu va putea învãta. Si îi furã postul. Vrea cineva sã se roage? Diavolul îi risipeste mintea, îi aduce imagini spurcate sau îi aduce somn si obosealã si astfel îi furã rugãciunea. Vrea cineva sã facã milostenie? Diavolul îi aduce fricã de sãrãcie, îi aduce zgârcenia si ura de sãraci si asa este înselat de diavol, acest tatã al minciunii, rãpindu-i faptele bune.
Ce este smerenia?
Smerenia însã, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, stricã toate cursele satanei. Smerenia împreunã cu dragostea sunt puternice pentru cã izvorãsc din însãsi persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnã: ''Învãtati-vã de la Mine cã sunt blând si smerit cu inima si veti gãsi odihnã sufletelor voastre". Dumnezeu, pacea noastrã, este însãsi dragostea plinã de smerenie, care ocroteste creatura Sa fatã de dusmanul diavol, dusman de moarte al omului - asa cum este numit de Însusi Mântuitorul -, diavolul fiind ucigas de oameni dintru început. Fericit este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se mânie, nici nu poate sã mânie pe cineva. Smerenia nu bârfeste, nu osândeste pe nimeni, nu dispretuieste. Omul smerit nici în gând nu dispretuieste pe colegul sãu. Si dacã-l vede pe acesta gresind, ori cã are vreun defect sau mai multe, cuviincios, între patru ochi, îi atrage atentia cu grijã ca sã nu-l jigneascã, sã nu-l rusineze; în acest fel cautã sã-l îndrepte, sã-l ajute cu adevãrat. Aceasta este smerenia.
Câte tulburãri nu sunt în lume din cauza lipsei acestei smerenii, a acestei virtuti dumnezeiesti!
Si câtã pace, câtã linistire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vietii noastre este cuprinsã de furtuna necazurilor si a durerilor! Nimic nu poate birui o asemenea virtute pentru cã orice lucru supãrãtor i s-ar întâmpla celui smerit el se judecã îndatã pe sine si se învinovãteste.
Nu rabdã sã fie învinovãtit cineva din pricina sa, nu rabdã sã fie aruncatã vina asupra altcuiva. El îsi ia rãspunderea în cazul respectiv. Si asa trece prin viatã netulburat, fãrã supãrare si cu toatã odihna.
Existã douã smerenii, precum si douã mândrii.
Cea dintâi mândrie este când cineva dispretuieste pe aproapele sãu, socotindu-l ca fiind un om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decât el. În cazul în care va continua cu acest dispret si, dacã nu se va trezi repede si nu se va sârgui sã scape de o asemenea patimã, va veni încetul cu încetul si a doua mândrie prin care omul se trufeste si se împotriveste lui Dumnezeu si pune pe seama sa isprãvile sãvârsite, nu pe seama lui Dumnezeu Care ne spune: ''Fãrã Mine nu puteti face nimic".
Sunt, de asemenea, si douã smerenii. Smerenia cea dintâi constã în a socoti pe aproapele sãu mai întelept decât sine si întrecându-l pe el în toate; a se socoti pe sine mai prejos decât toti. Ce greu este acest lucru: a renunta la orgoliul nostru, la mândria noastrã si a ne umili din toatã inima! E foarte greu, dar foarte pretios înaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie constã în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia desãvârsitã a sfintilor. Aceasta se naste în chip firesc în suflet prin împlinirea poruncilor dumnezeiesti.
Smerenia sfintilor
În volumul I din Filocalie este urmãtorul cuvânt: <în împlinirea poruncilor se ascunde Dumnezeu>. Citim, de asemenea, în cele nouã Fericiri - Fericirea a sasea - si acest cuvânt: ''Fericiti cei curati cu inima cã aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu". Se întâmplã cu cel smerit ca si cu pomul. Când pomii poartã rod mult, rodul încovoaie ramurile si le trage în jos, iar cel ce nu poate sã facã rod se înaltã si stã drept. Asa este si cu sufletul: când se smereste, aduce rod. Cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereste mai mult.
De aceea sfintii, cu cât se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe ei însisi mai pãcãtosi. Asa îl auzim pe Avraam. Când L-a vãzut pe Domnul, s-a numit pe sine pãmânt si cenusã. Proorocul Isaia, când a fost chemat în misiunea sa de prooroc, a exclamat: ''Vai mie, sunt necurat". Când profetul Daniel era în groapa cu lei, a mers Avacum proorocul la el cu mâncare, din partea lui Dumnezeu, zicându-i: ''Primeste mâncarea aceasta, pe care ti-a trimis-o Dumnezeu". Ce-a spus atunci Daniel?
Priviti smerenia sfintilor, în ce sfintire se aflau inimile lor! Nici când erau trimisi de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevãrat smeriti nu primeau, fugind de prilejul de a fi slãviti. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat sã scoatã poporul din robia Egiptului: ''Mã rog Tie, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, cã eu sunt slab la glas si zãbavnic cu limba'' (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: ''Sunt prea tânãr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne". Si, simplu spunând, fiecare dintre sfinti avea aceastã smerenie dobânditã în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate sã spunã prin cuvânt cum se naste în suflet aceastã smerenie, dacã nu o aflã omul prin încercare, prin faptã. Ea trebuie trãitã. Sã te smeresti cu adevãrat, la momentul potrivit si, astfel, capeti aceastã virtute. Numai din auzite sau din pagini de literaturã bisericeascã nu poti dobândi smerenia. Citind numai, se scuturã de pe noi ce am reusit sã adunãm cu destulã trudã si rãmânem tot goi, si tot sãraci, si tot mândri, si tot nestiutori.
Când avva Agaton din Pateric era sã se sfârseascã, aflându-se pe patul de moarte, l-au întrebat pe el fratii: ''Pãrinte, te temi si tu de judecata lui Dumnezeu?''; iar el a zis: ''Am fãcut tot ce am putut ca sã pãzesc poruncile, dar om sunt si eu. De unde sã stiu dacã lucrul meu a plãcut lui Dumnezeu? Cãci alta este judecata lui Dumnezeu si alta cea a oamenilor". Iatã cum Sfântul Agaton ne-a deschis ochii ca sã pricepem câte ceva din taina smereniei.
Cu alt prilej, un frate a întrebat pe un bãtrân: ''Ce este smerenia, pãrinte?'' Si a zis bãtrânul: ''Smerenia este un lucru mare si dumnezeiesc, iar la smerire se ajunge prin ostenelile trupesti în cunostintã si prin a se socoti cineva mai prejos decât toti si a se ruga totdeauna lui Dumnezeu.'' Cine împlineste aceste trei povete dobândeste aceastã mare tainã, taina smereniei, care este o virtute dumnezeiascã si de neînteles.
Exemplul Mântuitorului
În încheiere, adaug si aceastã precizare: Sfintii Pãrinti sunt unanim de acord cã, prin Întruparea Sa (fapt unic în tot Universul), Fiul lui Dumnezeu este cu adevãrat modelul smereniei. Prin Întrupare, trãind viata Sa pãmânteascã plinã de umilintã, plinã de smerenie si sfârsind prin moartea pe cruce, prin toate aceste fapte, Mântuitorul rãmâne, pentru vesnicie, adevãratul model al smereniei.
Acum, dupã 2000 de ani de la Întruparea Sa, Domnul Iisus, prezent în Cer si pe pãmânt, continuã sã fie iubit, dar si hulit, înjurat si tãgãduit. Maica Sa, Sfânta Fecioarã Maria, de asemenea, continuã sã fie hulitã si tãgãduitã. Gânditi-vã la sectanti, cât o smeresc, cât o umilesc pe Maica Domnului, aceastã sfântã a sfintelor, aceastã Sfântã Fecioarã care a întrecut în curãtie pe îngeri, dupã cum se spune: cea
În sfânta Sa smerenie, smerenie plinã de dragoste, Domnul nostru Iisus Hristos ne iartã, ne rabdã si continuã sã ne iubeascã; asa cum a iertat pe ucigasii Sãi de pe cruce. Pe El sã-L rugãm, din adâncul inimilor, ca sã stingã rãutatea si mândria din sufletele noastre si sã aprindã în noi candela sfintei Sale smerenii plinã de dumnezeiascã dragoste. Atât... În rest, urmeazã ca fiecare dintre noi - si dumneavoastrã bãrbati si femei, studenti si studente - sã punem în aplicare aceastã dumnezeiascã virtute a smereniei. Aceasta îi place lui Dumnezeu mai mult decât orice. Dumnezeu si Maica Sfântã sã ne ajute!
***
- Multumim pãrintelui Sofian. În continuare, în a doua parte a acestei întâlniri, vã rugãm sã îi adresati întrebãri pãrintelui staret.
Pentru început, o primã întrebare: faptul cã astãzi, în România, aproape toate merg rãu, se datoreazã si lipsei noastre de smerenie?
- Sunt convins!
Dacã cei de care depinde starea fericitã a tãrii noastre ar gândi mai sincer si cu mai multã bunã-cuviintã, s-ar putea schimba multe lucruri în România. Dar nu depinde numai de ei îndreptarea lucrurilor. Trebuie o colaborare în aceastã muncã obsteascã, chiar dacã, de obicei, celor care conduc le este bine, iar celorlalti le este rãu. În clipa când ieseam de la mânãstirea Antim m-au întâmpinat poate zece sãraci, si mai în vârstã, si copii, cerându-mi bani pentru pâine. Asa am ajuns, cu acest Bãrãgan plin de grâne si Moldova la fel: sã n-avem pâine!
Dacã nu avem pâine, sã avem credintã si smerenie înaintea lui Dumnezeu si sã cerem pâinea noastrã cea de toate zilele. Aceasta este, în primul rând, pe întelesul nostru, al tuturor, pâinea de fiecare zi, dar este mai presus de toate pâinea împãrtãsaniei, pâinea Sfintei Euharistii. Aceasta este pâinea cea spre fiintã, spre existentã.
Câti din cei care sunt aici s-au spovedit sau se spovedesc si câti se împãrtãsesc? Unii nu se pot împãrtãsi decât mai rar, din cauza unor crime ascunse, din cauza unor pãcate tãinuite, care pânã la urmã tipã: avorturile. Cine este ucigas de fiinte nevinovate si fãrã apãrare nu se poate împãrtãsi imediat, pentru cã îsi spurcã trupul, acest templu al Duhului Sfânt din noi, îl spurcã. Acolo locuieste Dumnezeu de la Sfântul Botez si, alungând pe Dumnezeu din noi, rãmânem goi, numai cu diavolul, din cauza pãcatelor noastre.
Si de aceea, rãspunsul la prima întrebare este cã smerenia, dragostea si sinceritatea ne sunt de foarte mare folos, pentru a se putea îndrepta viata noastrã si a societãtii românesti în general.
Falsa smerenie
- Vã rugãm sã ne vorbiti despre falsa smerenie.
- La noi în mânãstire este cineva care face câteva plecãciuni - asa, când este într-o toanã foarte bunã - si, dacã-l mai zgândãri putin, spune: ''Iartã-mã, pãrinte, cã am fãcut un gest de smerenie bizantinã'', adicã un gest de smerenie falsã. Sunt unii care mimeazã smerenia: sunt tãcuti, cuviinciosi, respectuosi, dar te lucreazã pe ascuns; te vorbesc de rãu, te hulesc si rãutatea ascunsã din inima lor alungã acest duh al Mântuitorului Care zice: ''Învãtati-vã de la Mine, cã sunt blând si smerit cu inima>. E vorba aici de o smerenie interioarã, plinã de sinceritate, de curãtie. Smerenia aceasta, numai a gurii, nu are nici o valoare, dimpotrivã, înjoseste virtutea smereniei. Sunt falsuri dintr-acestea - sã mã ierte cine mã aude si nu-i convine - si în politicã: politicianul promite foarte generos, dar dupã aceea face tot ce stie el. Dar acesta este un domeniu pe care-l cunoasteti foarte bine si nu-i nevoie sã-l mai discutãm.
- În zilele noastre, a fi smerit nu echivaleazã cu a te lãsa cãlcat în picioare? Cum rãmâne atunci cu demnitatea noastrã de crestini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?
- Stiu cã este un gând rãspândit între crestini dupã care smerenia este umilintã netrebnicã. Nu trebuie sã uitãm însã cã, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mâinile si picioarele gãurite de cuie si cu sulita împunsã în coastã, în Vinerea Mare, smerirea cea adevãratã, dumnezeiascã, L-a ajutat sã învieze din morti.
Smerenia este o mare demnitate sufleteascã. Dumneavoastrã stiti, fãrã sã vã mai spun amãnunte, cã un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalti nu mai existã pentru el. O pãrere pe care i-o spui nu o primeste; eu sunt un prost, el e foarte destept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveti la inimã, asa cred. Sunt si în familii, sunt si în universitãti si în toate institutiile omenesti asemenea persoane, care se supraevalueazã. Dar existã si persoane care rãspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Si pe cine alegeti? Eu cred cã alegeti pe un om cu bunã-cuviintã. Ai încredere în el, e serios si tot ce produce el e valoros. Sunt popoare, de pildã poporul german, care fac niste lucruri plãcute, totdeauna lãudate, pentru cã pun în ele cinste si constiinciozitate, nu usurãtate; si îi pretuim, pentru cã sunt niste oameni seriosi si niste oameni cinstiti sufleteste.
Un act de smerenie mãruntã - asa cum mãrunti suntem si noi -, de bunã-cuviintã si de seriozitate este sinceritatea.
Asa este omul: când este smerit, este si sincer, este si constiincios, iar ceea ce face el dãinuieste. Pe când la oamenii mândri si lucrul lor e superficial, fãcut în grabã si cu lipsã de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacã mai cred, se închinã de formã. Un om smerit e un om care tine legãtura cu Dumnezeu prin rugãciune. Si Dumnezeu, fiindcã este smerit si plin de dragoste, îl inspirã pe cel smerit ca în toate sã fie pe cât se poate de împlinit. Aceasta însã rãmâne pentru fiecare sã experimenteze în propria sa viatã.
- Sfânta Scripturã si Sfintii Pãrinti spun cã, atunci când ne rugãm, Duhul Sfânt se roagã în noi. Cum sã întelegem acest lucru?
- Sã întelegem cum scrie. În fiecare dintre noi, de la Botez, este Împãrãtia lui Dumnezeu sãlãsluitã în inima noastrã duhovniceascã. În capitolul al treilea de la I Corinteni, Sfântul Apostol Pavel ne întreabã, ca si cum e un lucru pe care trebuie sã îl cunoastem fiecare foarte bine: ''Nu stiti, oare, cã voi sunteti templu al lui Dumnezeu si cã Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi?''. Adicã Duhul Sfânt este în noi. Nu numai El, ci si Sfânta Treime, toatã Împãrãtia lui Dumnezeu este în noi. Marea liturghie lãuntricã acolo se sãvârseste. Liturghia din afarã este imitatia celei dinlãuntru si a celei dumnezeiesti din ceruri. Asa cã Duhul Sfânt din noi se roagã si ne îndeamnã la rugãciune.
O, de-am întelege noi acest strigãt si acest impuls, acest îndemn al Duhului Sfânt din noi. Cât ne cheamã, cât ne îndeamnã, cât ne întãreste! Sã ne rugãm si sã tinem legãtura cu Dumnezeul pãrintilor nostri! Asadar, Duhul Sfânt se roagã în noi, dupã cum spune fericitul Sfânt Apostol Pavel.
- Teoretic stim cât este de folositor sã fim smeriti. Cum sã facem sã si simtim acest lucru?
- E o problemã foarte grea si foarte necesarã. În Pateric un frate l-a întrebat pe un avvã: ''Pãrinte, ce este smerenia?'' Si pãrintele bãtrân i-a rãspuns: ''Smerenia este dumnezeiascã si nu se poate dobândi decât prin lucrare, prin lucrarea poruncilor, plinirea poruncilor".
Dacã vrem sã fim smeriti, sã tinem rânduielile crestine. Când vã întâlniti acasã cu Noul Testament, cititi predica de pe munte a Mântuitorului care se aflã în capitolele V, VI si VII de la Evanghelia dupã Matei. Acolo este vorba despre smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, dãruire, e vorba despre pãzirea în curãtie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfânt. Multi, începând din tinerete, îsi pervertesc trupul, dragi tineri si vârstnici, îsi pervertesc trupul si au acest rãspuns pentru pãrintii sau prietenii lor: ''Lasã-mã sã-mi trãiesc viata". Ce-i viata pentru ei? Petrecere, desfrâu, lux si necredintã. Nu au nevoie de Dumnezeu.
Ca sã fii smerit, v-am spus ce conditii ni se cer, dar depinde de fiecare dintre noi sã le împlinim. Spune pãrintele din Pateric: ostenelile trupului conteazã foarte mult pentru dobândirea smereniei. Adicã postul, metaniile, asceza aceasta trupeascã si sufleteascã, pãzirea ochilor sã nu vadã desertãciunile vietii, pãzirea gurii sã nu spunã vorbe rele - ''pune, Doamne, pazã gurii mele si usã de îngrãdire împrejurul buzelor mele>, asa cum se cântã la slujba de searã.
- Vã rugãm sã comentati un citat din Sfântul Siluan Athonitul: ''Noi nu suntem smeriti si de aceea ne chinuim pe noi însine si pe cei care trãiesc împreunã cu noi".
- Sfântul Siluan a scris o carte care circulã mult în lumea crestinã. Când am citit-o, am simtit cum mã luminez. Se gãseste în aceastã carte însãsi esenta scopului vietii: a trãi în Duhul lui Dumnezeu. Asa cum spune el, dacã trãim aceastã smerenie si aceastã dragoste si bunãtate la care ne îndeamnã Mântuitorul, noi însine, fiecare dintre noi suntem multumiti, plini de viatã, plini de doriri bune, de muncã si avem relatii personale autentice cu ceilalti oameni, relatii întemeiate pe o dragoste adevãratã.
Dacã nu urmãm calea lui Dumnezeu ne purtãm ca niste dusmani unii fatã de altii. Sunt în familiile noastre persoane care, de douãzeci sau treizeci de ani, nu-si vorbesc, desi provin din aceeasi mamã si din acelasi tatã. Sunt persoane care de douãzeci-treizeci de ani nu s-au spovedit si nu s-au împãrtãsit. Nu se poate ca în asemenea vase de lut, mânjite de toate pãcatele, sã rodeascã smerenia sau fapta cea bunã. Trebuie întâi curãtit acest vas de lut (asa este numit trupul de cãtre Sfântul Pavel: vas de lut).
Asta suntem noi. Pentru trupul nostru facem totul în viatã, chiar si sacrilegii. Facem totul ca sã fie întretinut acest vas de lut din care, într-o bunã zi, cedeazã ceva; iar acest aparat extraordinar de mestesugit, alcãtuit de Dumnezeu, aceastã masinã unicã mai presus de orice masinã sofisticatã din lume, se stinge, se topeste si aleargã la ea sobolanii si serpii si toate jivinele pãmântului ca sã se hrãneascã cu ceea ce noi, cu pretul vietii noastre, am adunat si am pus în acest cort de lut, în acest trup omenesc.
De aceea, frati crestini, nu sunt pentru defãimarea trupului, pentru cã acesta poartã întru el harul lui Dumnezeu, poartã Sfânta Treime. Trupul acesta pe care-l purtãm toatã viata, pe toate strãzile, va învia împreunã cu sufletul nostru. Astfel încât trupul nu trebuie urgisit, el are nevoie si de ascezã, dar trebuie sã fie si îngrijit.
Asa sã strãbatem aceastã viatã pãmânteascã, tinând seama si de trup, si de suflet, însã trupul sã fie pe al doilea plan, deoarece atunci când vom muri, trupul va rãmâne tãrânei. Sufletul va avea prioritate, el va fi judecat întâi de Dumnezeu, pentru ca la sfârsitul istoriei, în Ziua de Apoi, sã fie judecat si trupul împreunã cu sufletul, primind atunci rãspuns si rãsplatã pentru toatã viata noastrã.
- Risipirea gândurilor este un semn al mândriei? Cel smerit are vreodatã gândurile risipite?
- Cel smerit are si el gânduri risipite, dupã cum spune si Sfântul Agaton: ''Sunt om". Asa si noi, suntem oameni si gândul ne zboarã. La acest zbor contribuie foarte mult si diavolul. Diavolul are un singur gând, extraordinar de important: sã nu ne lase sã ne rugãm. Întreaga lui ostenealã este pentru a tãia aceastã legãturã dintre noi si Dumnezeu. Atunci e satisfãcut si atunci ne împinge în risipirea gândurilor.
Cel smerit, care are permanent în el Duhul lui Dumnezeu, fãrã îndoialã cã, atunci când se simte înstrãinat de Dumnezeu, îsi dã seama îndatã, se mustrã imediat în constiintã, oriunde se aflã si cere de la Dumnezeu si de la Maica Domnului ajutor ca sã depãrteze din inima si din viata lui acest nor de gânduri. Are si el gânduri, ca orice om, dar ia repede mãsuri pentru a se elibera de ele. Pe când, în cazul celui mândru, asta-i pâinea lui: gânduri pãtimase, fel de fel de amintiri, fel de fel de imagini si - mai ales în viata pe care o trãim acum - filmele de la televizor, acele filme de dupã miezul noptii.
Eu nu am televizor si nici nu o sã am vreodatã. Nu vreau asa ceva si n-am timp sã mã uit. Dar se plâng multi, nu numai vârstnici, dar si tinerii se revoltã împotriva acestor gânduri, împotriva acestor imagini ticãloase, pãcãtoase, pe care le aduce televizorul în viata lor sufleteascã. Nu le uitã. Li se lipeste de minte câte o imagine spurcatã si nu mai pot scãpa de ea. Parcã a uitat-o, dar când face rugãciune, chiar când e în bisericã, în centrul Sfintei Liturghii, îi vine aceastã plãcintã - iertati-mi cuvântul -, aceastã imagine urâtã, îl murdãreste si îl spurcã pe dinãuntru.
Asa încât smeritul se roagã sã-l scape Dumnezeu de aceste risipiri, de aceastã înstrãinare de Dumnezeu. Cel mândru se complace în astfel de lucruri; sfatul meu este sã nu se mai complacã în asemenea gânduri rusinoase. Eu le spun: ''dragã tinere student care ai asemenea imagini spurcate si te desfãteazã aceste filme erotice si parcã ai sta numai lângã ele, aceasta este o irealitate, este o înselare, este o imagine mincinoasã acolo, undeva, pe ecran. Gândeste-te! Sunt tineri cãsãtoriti, foarte multi, care îsi ating acest scop pe care bãiatul sau fata îl urmãresc, acest lucru murdar, într-un fel''. Este bine sã depãrteze asemenea nãluciri care-l mânjesc si sã se gândeascã la faptul cã, dupã cãsãtorie, care este fãcutã cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor trãi toatã viata împreunã, bãrbat si femeie.
Totusi, dacã fericirea omeneascã ar consta numai în aceastã legãturã trupeascã, nu s-ar întâmpla atâtea divorturi în lume, atâtea despãrtiri si chiar crime între tinerii care s-au cãsãtorit. Unde-i ''fericirea'' dupã care ai alergat toatã viata, pânã la cãsãtorie? Unde-i ceea ce ti s-a spus în film, arãtându-ti numai lucruri foarte plãcute si înfloritoare pe dinafarã? Erau niste minciuni. Adevãrata viatã este atunci când te cãsãtoresti, când ai copii, când te rogi, când îti înveti copiii sã se roage, sã posteascã si ei, sã fie cuviinciosi, sinceri si prietenosi cu cei din jur. De asta are nevoie lumea de astãzi, de aceastã prietenie sincerã, de aceastã dragoste sincerã, pe lângã minciuna si trufia care ne coplesesc.
Cumpãtarea
- Cum se poate practica smerenia în cãsãtorie?
- Foarte usor. În primul rând, sotul si sotia sã fie cuviinciosi unul fatã de altul, sã nu se jigneascã unii pe altii, sã fie de acord în cresterea copiilor. Se întâmplã în familii ca tata sã-si iubeascã copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile si sã-i facã astfel obraznici. Mama cautã sã-i învete sã se roage, sã posteascã, sã nu spunã vorbe de rusine. Or, copilul ascultã, e foarte inteligent si foarte atent, primeste si priveste în jurul lui, iar acest dezacord între mamã si tatã este un dezastru pentru el.
Asa încât smerenia înseamnã în primul rând bunã-cuviintã si respect reciproc între sot si sotie; înseamnã lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie si, dacã se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influentati: ceea ce vãd în casã, aceea fac în viata lor.
Mai sunt însã si nepoti, strãnepoti, cumnati si cumnate care au nevoie de aceastã virtute dumnezeiascã, de aceastã smerenie, care înseamnã, între altele, si buna-cuviintã fatã de celãlalt. Sã nu spui ceva prin care sã-l umilesti pe celãlalt, sã-l rusinezi, ci sã încerci sã-l ajuti cu adevãrat. Dacã îi spui sincer niste lucruri, el simte, te aude si te respectã. Dacã îi spui cu un aer de învãtãtor, atunci te înghite, dar nu respectã ceea ce-i spui. De aceea, sinceritatea si buna-cuviintã sunt primele virtuti care întãresc si sustin virtutea smereniei într-o cãsnicie.
- Unii Sfinti Pãrinti considerã cã vârful virtutilor ar fi dreapta socotealã. Aceasta si pentru cã o smerenie înteleasã gresit se poate transforma într-o lipsã totalã de atitudine. Ce ne puteti spune?
- Sfântul Siluan Athonitul ne îndeamnã sã ne apropiem de aceastã idee a Sfintilor Pãrinti, care se gãseste si în Filocalie: aceea a dreptei socoteli. Dreapta socotealã sau echilibrul în viata noastrã înseamnã a merge pe o cale dumnezeiascã, pe calea de mijloc. Acest echilibru al vietii sã-l avem totdeauna în fata noastrã. Pentru cã se întâmplã sã fie abateri la stânga sau la dreapta. Cineva care este evlavios si doreste sã facã voia lui Dumnezeu si sã plineascã poruncile se angajeazã în post, în rugãciune, în milostenie, în asprimea vietii si este foarte bine. Dar sã meargã pe o cale echilibratã.
Pentru cã sunt unii care postesc, postesc foarte aspru, chiar post negru; si el lucreazã într-un mediu toxic si mãnâncã, de pildã, fãrã ulei, acuma în Postul Mare. Masina aceasta omeneascã are însã nevoie de material pentru întretinerea ei. Dacã asuprim trupul prea tare, ne îmbolnãvim, cerem ajutorul doctorului si el ne dã regim de spital. Din cauza unei asemenea boli pe care o are un postitor exagerat, el trebuie sã mãnânce mâncãruri în afara postului, mâncãruri de carne si celelalte. Asta fiindcã, în loc sã posteascã douã zile pe sãptãmânã, miercurea si vinerea post mai aspru si în celãlalt timp al sãptãmânii sã posteascã normal, cumpãtat, el a exagerat. Si atunci în loc sã tinã asa întregul post, mãnâncã de dulce în Vinerea Mare. Aceasta reprezintã nedreapta socotealã, întelegerea strâmbã a acestei vieti duhovnicesti.
Sau în ceea ce priveste rugãciunea. Sunt persoane care se roagã foarte mult. Nu stiu câte acatiste de-a lungul unei zile, însã uneori uitã si ce acatist au citit. Si spune ''Tatãl nostru'' si, la un moment dat, îl mai spune încã o datã. Uitã cã l-a spus. Asa de risipitã este mintea lui. Aceasta nu mai este dreaptã socotealã. Dreaptã socotealã este acest echilibru, aceastã observare permanentã a sufletului nostru; înseamnã a ne stãpâni, a avea în mânã toatã fiinta noastrã. Când rãtãcim, cãutãm îndatã sã ne întoarcem pe calea cea bunã. Aceasta ar fi dreapta socotealã la care ne îndeamnã Sfintii Pãrinti.
Acestia spuneau dupã cum practicau si ei în viata lor particularã. Sfântul Antonie, care era un maestru duhovnicesc, spunea: Fratilor, am cunoscut mari postitori care, neavând cunostintã de pilde duhovnicesti, au postit pânã când n-au mai putut sã trãiascã din cauza îmbolnãvirii. Am vãzut rugãtori cu minte risipitã, care n-au avut nici un folos din rugãciunile lor. Am vãzut oameni milostivi, care si-au risipit toatã averea lor dându-o la sãraci si mai pe urmã s-au mândrit si-au pierdut tot. Si tot el adaugã cã cea mai mare virtute este dreapta socotealã, echilibrul în viata noastrã, în fiecare zi din viata noastrã.
Sã dãm tuturor ceea ce li se cuvine si, în primul rând, nouã, acestui om lãuntric, care are nevoie si el de hranã si hrana noastrã, asa cum spune Mântuitorul, nu este numai pâinea, ci este cuvântul lui Dumnezeu. Adicã un om are nevoie si de pâinea aceasta pentru viata lui fizicã, dar are nevoie si de pâinea cea spre fiintã, pe care o cerem în ''Tatãl nostru'' ca sã putem continua o viatã cumpãtatã, în vederea mântuirii.
- Nationalismul crestin poate fi acuzat de lipsã de smerenie?
- Dacã esti sincer, nu. Pentru cã suntem datori sã iubim pe aproapele nostru. Aproapele nostru, spune Mântuitorul, este oricine, chiar un dusman; dar aproapele nostru este, în primul rând, fratele meu, sora mea de sânge. Iubind pe acesti apropiati ai mei, iubesc si neamul meu, poporul meu. Si atunci, dacã iubesc (în sensul profund crestin) poporul meu, mã numesc nationalist. Dacã este sincerã aceastã afirmatie, atunci smerenia nu ar trebui sã ne lipseascã.
La Voronet - cred cã ati fost fiecare pe acolo - un perete întreg de sus pânã jos înfãtiseazã Judecata Viitoare. Si acolo, între altele, sub toate elementele acestei Judecãti, este si învierea neamurilor, venirea neamurilor la Judecata lui Dumnezeu. Vin grupati: evreii, turcii, românii, vin toti la Judecatã, pe neamuri.
Atunci ne vom întreba: dacã un conational de-al meu, fiind cãlugãr, meserias sau politician, a fãcut niste fapte bune, eu de ce n-am putut sã fac? Aceleasi conditii au fost si pentru mine.
Prin urmare, la Judecata viitoare se va avea în vedere si aceastã grupare pe neamuri. În cadrul acesta al neamului de-a lungul istoriei vom fi fiecare judecati. Neamul românesc are si sfinti foarte multi, avem si oameni de bunã-credintã, foarte cuviinciosi, avem însã si criminali. Fiecare îsi va primi rãspuns si rãsplatã dupã cum si-a dus viata pãmânteascã.
- Papa de la Roma, crezându-se infailibil, are smerenie?
- Eu nu mã gândesc la actualul papã, mã gândesc istoric. Istoric, papalitatea a avut si sfinti. Sfântul Grigore, de pildã, Grigore Dialogul, care a fãcut o liturghie ce se slujeste numai în Postul Mare. Si a fost sfânt si papã.
Asa cã eu nu acord importantã acestei calitãti politice sau omenesti - cã este infailibil, cã el nu greseste niciodatã. Asta numai Dumnezeu o poate spune; totusi a nu gresi niciodatã, omeneste vorbind, este o minciunã. Asta nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Evanghelistul în prima sa epistolã: ''dacã zicem cã pãcat nu avem, ne amãgim pe noi însine si adevãrul nu este întru noi''. Suntem pãcãtosi, gresim, dar avem si aceastã posibilitate de îndreptare.
Dacã Sfântul Pãrinte - cum i se spune - nu greseste, Dumnezeu sã-l binecuvânteze si sã-l ajute sã nu greseascã, sã fie cu adevãrat infailibil, adicã fãrã gresealã. Însã din câte stim, numai Mântuitorul a fost fãrã gresealã, fãrã pãcat. A avut toate cele omenesti ca si fiecare dintre noi, însã nu a avut pãcate.
- Pãrinte arhimandrit, vã rugãm mult sã comentati cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan: ''Tine-ti mintea în iad si nu deznãdãjdui''.
- Nu prea stiu sã rãspund... Ce înseamnã a tine mintea în iad si a nu deznãdãjdui? Aceastã expresie n-am mai întâlnit-o la Sfintii Pãrinti, decât la Sfântul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o asa: în aceastã viatã, adeseori iadul este în inima fiecãruia - când avem scandaluri în familie sau la serviciu, viata noastrã seamãnã atunci cu iadul. Dacã esti într-o asemenea atmosferã, într-o asemenea situatie, sã nu deznãdãjduiesti! Dumnezeu este si acolo, Dumnezeu te poate scoate si dintr-un asemenea iad. Dacã nu deznãdãjduim, dacã nu ne descurajãm în aceste neputinte omenesti si dacã avem - prin rugãciune - aceastã legãturã trainicã si permanentã cu Dumnezeu, ne putem mântui.
Dar vã puteti mântui si prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei întrebãri. Vã puteti mântui. Fiti smeriti cu adevãrat si veti dobândi dragoste; dragoste smeritã sã aveti si vã asigur cã vã veti mântui. Asta cred eu acum si pentru mine.
- Cum ati învãtat si cum ati exersat smerenia în iadul închisorilor comuniste?
- În închisorile comuniste, unde am stat câtiva ani, toti cei care erau în celulã cu mine se rugau, se pocãiau, îsi depãnau pãcatele, regretau; erau niste oameni aflati pe calea aceasta, a pocãintei. Erau smeriti, cuviinciosi si duceau o viatã crestinã. Vã spun cinstit cã adeseori m-am simtit mai bine în închisoare decât afarã. De mic sunt în mânãstire si aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viata trupeascã si sufleteascã.
În închisoare era cam aceeasi situatie; aveam strictul necesar ca sã putem trece de la o zi la alta. Era acolo o viatã cu preocupãri duhovnicesti. Se învãtau pe de rost texte din Sfânta Scripturã, atunci când în închisoare nu era voie sã intre o fituicã de hârtie sau un vârf de creion. Pe talpa bocancului, unsã cu spumã de sãpun, se scria cu o grifã (care era furatã de afarã, o datã pe când fusesem scosi la aer curat). Si asa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia Sfântului Ioan, din epistola Sfântului Iacob. Si cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete. Erau puscãriasi mai vechi, care apucaserã vremurile când în închisoare intra si Biblia si acestia au învãtat atunci texte din ea; au învãtat aceste lucruri sfinte si le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse în perete si asa se puteau învãta. Scriau câte un text scurt învãtat pe de rost dupã ce îl scriau fiecare mai întâi pe tabla inimii si a memoriei. Aceste texte sfinte, cu aceste mijloace foarte sãrace.
Era o atmosferã crestinã în închisoare. Toate insultele de la anchete erau bobârnace pentru a ne curãti de mândrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere sã fim smeriti de bunã voie; dacã nu suntem smeriti de bunã voie, ne smeresc altii din afarã, ne insultã si ne spun fel de fel de cuvinte grele. Asa încât era o atmosferã smeritã în închisoare. Smeritã de nevoie, dar si de voie, pentru cã, în necazurile de acolo, aproape fiecare simtea vie în inima sa pacea lui Iisus.
- Referitor la situatia din închisoare si nu numai, care ar fi diferenta între a fi smerit si a fi umilit?
- Se ajutã una pe alta. Dacã, din cauza mândriei, nu ne convine sã fim umiliti, e una; si e o suferintã, pentru cã nu acceptãm, nu acceptãm umilinta. Sã mã facã cineva prost si toate celelalte... si eu sã nu reactionez, sã nu mã apãr. Însã numai în momentul în care acceptãm aceste umilinte din afarã am ajuns la smerenie. Dacã nu le accepti, e o suferintã pentru tine.
Între umilintã si smerenie este o apropiere, pentru cã prin umilintã vine smerenia, dacã umilinta este acceptatã din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost si smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei si al dragostei Lui. Dacã nu este acceptatã umilinta, apare o revoltã în noi. Dacã este acceptatã umilinta, devine smerenie si atunci e unitã si cu rugãciunea si te rogi pentru dusmanul tãu care te-a umilit. Dacã ajungi la aceastã stare, ai smerenia si o porti înaintea lui Dumnezeu.
- Pãrinte, cum putem renunta la orgoliul intelectual?
- Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. Pentru cã ti se pare cã toti se învârtesc în jurul tãu, cã tu esti stâlpul de luminã pentru toatã omenirea, si trecutã, si viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. E o mare prostie, pentru cã totdeauna au fost oameni mai învãtati decât mine, mai priceputi decât mine, mai frumosi decât mine, mai întelepti decât mine; multi altii, dintre contemporani si din istorie, au fost în trecut si apar în viitor. Încât a mã face pe mine centrul inteligentei, centrul centrelor, asta este o lipsã de bunã-cuviintã în primul rând. Si e bine sã-si revinã o astfel de persoanã. Poate cã nu de doctor are nevoie, ci este bine sã mai posteascã, sã se mai roage lui Dumnezeu, sã mai citeascã niste lucruri duhovnicesti, sã-si dea seama pe ce lume este. Si, dacã e sincer în acelasi timp, se vindecã; dar, dacã nu urmeazã calea lui Dumnezeu, moare nebun.
- Poate gresesc, dar mi se pare cã unii oameni au o predispozitie mai mare spre smerenie. Ce pãrere aveti?
- Sunt de acord cu idea si îi felicit pe oamenii acestia, numai sã fie cu adevãrat smeriti. Aceastã virtute apropie desãvârsirea sfinteniei. Sfintii au fost cu adevãrat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu.
Mie îmi este fricã de oamenii care socotesc smerenia lasitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne îndeamnã si Mântuitorul. Maica Domnului, aceastã fiintã pãmânteanã, care este mai presus decât toate femeile si decât toate fetele din lume, este cea mai smeritã fãpturã a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvântatã de Dumnezeu sã nascã pe Iisus Hristos, ca sã ne aducã adevãrata învãtãturã, adevãrata pâine a vietii, prin care sã existãm. Deci smerenia aceasta cât de putinã este, numai sã fie corectã, e foarte bine venitã, ea ne apropie de smerenia si desãvârsirea sfintilor.
- Pentru a-i învãta pe ucenici smerenia, unii bãtrâni folosesc asprimea. Este corectã aceastã metodã?
- Sunt niste exceptii. Sunt, de pildã, pãcãtosi, în Pateric si în viata de toate zilele, care vor sã se pocãiascã si nu-i lasã cineva dinlãuntru. Si atunci îsi mai dau niste palme. Când esti acasã singur cu tine, îti aduci aminte de pãcatele tale si, ca sã nu te pedepseascã Dumnezeu, te pedepsesti tu.
În Pateric sunt câteva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc bãtându-se, autobãtându-se. Spre exemplu, un tânãr voia sã se poatã ruga cu lacrimi. Si le cerea si nu veneau - era împietrit. Si atunci a lãsat cãmasa si, cu un servet ud, fãcut frânghie, se lovea peste spinare: ''Nu vrei sã plângi? Îti dau eu tie lacrimi ca sã plângi'', vorbea el cu sine însusi. Asa cã sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.
Dacã îti dã Dumnezeu lacrimi, dacã îti dã aceastã cãintã pentru pãcatele tale, ai cãpãtat smerenia. Însã trebuie mentinutã dupã aceea. E greu si de întretinut smerenia. Dacã nu o cultivi, se stinge. Cine stie ce ispite dau peste tine si rãmâi cum ai fost mai înainte! Ca si cu rugãciunea lui Iisus; dacã este spusã continuu, cu smerenie si cu ascezã, cu stãpânire de sine, se prinde de inima, de viata noastrã, dar dacã nu o mai practicãm, se stinge, înceteazã.
''Trãim într-o epocã foarte primejduitã si de aceea trebuie sã fim tari, sã fim smeriti''
- Dacã puteti sã dati o definitie a smereniei pentru un tânãr... Si care sunt metodele pentru a ajunge la smerenie?
- Definitia smereniei este aceeasi si pentru un tânãr, si pentru ceilalti crestini. Din tot ceea ce am spus pânã acum se poate extrage definitia smereniei. Un tânãr, ca sã poatã sã se smereascã, ar trebui sã-si facã mai des examen de constiintã, cum fãceau crestinii din trecut. În fiecare searã crestinul se gândea, începând de dimineatã si pânã atunci, ce-a fãcut bine si ce-a fãcut rãu si constata cã a fãcut mai mult rãu decât bine. Azi asa, mâine asa, si atunci începea sã se cunoascã pe sine, sã cunoascã cã în el dominã mai mult pãcatul si rãul decât binele si virtutea. Si atunci, dacã-i om serios acest tânãr, se angajeazã pe o cale sincerã a binelui.
Pentru cã binele, dragi ascultãtori, binele este necesar si în viata aceasta si e de folos societãtii, dar si în viata de dincolo. Sfântul Pavel spune cã în Împãrãtia lui Dumnezeu nu intrã nimic necurat. Trebuie sã ne purificãm, sã aruncãm tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al pãcatelor, sã ne curãtim zi de zi ca sã ajungem niste oameni, în primul rând. Scris cu O mare: Oameni. Asta vrea sã ne facã Scriptura, Dumnezeu: sã fim oameni cu adevãrat, sã avem în noi omenia. Smerenia se poate asemãna cu omenia.
Din pãcate, în lumea de astãzi este foarte putinã omenie. Fiecare e hrãpãret, trage la sine sã fie plin de cât mai multe milioane si altul nu are nici de pâine.
Asa încât, acest tânãr sã se gândeascã si la toate lucrurile pe care le-am spus. A trãi viata zadarnic, a o trãi în patimi, în desfrâuri, în betii, în petreceri fãrã rost este o pierdere de timp si pierderea vesniciei, vesnicia fericirii pentru care suntem creati. Domnul nu ne-a fãcut pentru iad, ne-a fãcut pentru Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intrã. Urmeazã ca în aceastã viatã sã trãim în asa fel încât sã ne pregãtim zi de zi pentru zorii vietii vesnice, care e plinã de luminã, de bucurie, de sfintenie si de pacea lui Dumnezeu.
- Pãrinte, credeti cã sunt exagerate afirmatiile care sustin cã astãzi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urmã?
- Poate sunt exagerate într-un fel. E vorba de Antihrist, de numãrul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai întâi anul 2000. A trecut un mileniu si vine acum cestãlalt, al doilea, iar lumea se asteaptã la un cataclism, la ceva asemãnãtor iadului. Un astfel de cataclism a început astã-noapte în Serbia.
Noi nu stim ce gânduri are Dumnezeu cu acest sfârsit al lumii. Chiar apostolii l-au întrebat pe Domnul Iisus Hristos:
Însã sfârsitul lumii pentru mine si pentru fiecare dintre dumneavoastrã este atunci când mor eu si când muriti dumneavoastrã. Atunci totul este sfârsit. Dupã moarte nu putem face nici o faptã bunã. Murim pentru totdeauna. Cred cã acesta este rãspunsul. Sfârsitul lumii, de fapt, e sfârsitul nostru. Pânã atunci însã trebuie sã ne pregãtim ca sã ne facem vrednici cât de cât pentru ce ne asteaptã în vesnicie.
- Legat de întrebarea anterioarã, din experienta dumneavoastrã ca duhovnic, cum puteti aprecia în momentul de fatã starea spiritualã a românilor sau în general a umanitãtii, comparativ cu alte perioade? Unele afirmatii referitoare la sfârsitul lumii pleacã de fapt si de la felul cum este perceputã atmosfera spiritualã din zilele noastre.
- Despre Antihrist, de pildã, vorbesc Sfântul Pavel si Sfântul Ioan Evanghelistul. Însã, de-a lungul istoriei, fãrã îndoialã cã au fost vremuri mai evlavioase, cu mai multã credintã. Mã gândesc la Evul Mediu; între cei de atunci, în mijlocul lor, cresteau multi sfinti, dar erau si multi oameni rãi. Proportia însã a celor buni parcã era mai mare decât a celor rãi. Diavolul îi vâna si atunci pe crestini, îndemnându-i spre pieire. Dar parcã acum, în vremea noastrã, diavolul a cãpãtat foarte multã putere în constiintele oamenilor lipsite de evlavie si de Dumnezeu.
Am aflat, nu de mult, cã în America de pildã, într-un oras, e un templu al diavolului cu sase etaje. Un templu al diavolului! Sunt satanisti - îi stim - în societatea noastrã de astãzi, satanisti care au niste jurãminte, un învãtãmânt si un crez al lor cu totul potrivnic crestinismului.
În vechime erau pãgânii si aveau temple, cum sunt acum, de pildã, templele masonice. Cine a fost în America a vãzut cã în orice oras e o bisericã a Bunei-Vestiri, apoi un templu masonic, o bisericã a Înãltãrii, apoi un templu masonic; existã multe temple masonice pe strãzile sau pe marile bulevarde ale Americii. Masonii nu sunt prietenii crestinilor, sunt dusmanii lor. Acum sute si sute de ani erau templele pãgâne, dar venea crestinismul nãvalã peste aceste temple. Ori le dãrâmau, ori le pustiau de credinciosii lor, care treceau la crestinism. Acum sunt aceste institutii care vor rãul total al crestinilor; si în primul rând este diavolul cu templele lui.
Asa cã trãim într-o epocã foarte primejduitã si, de aceea, mai ales acum trebuie sã fim tari, este foarte necesar sã fim smeriti. Diavolul este mândru, pe când Dumnezeu este smerit. Si în numele mândriei diavolul cucereste, pentru cã omului îi place sã fie mândru, nu sã fie smerit. Si atunci trec foarte multi - cu duiumul trec - de partea diavolului si se întãreste împãrãtia lui. De aceea trebuie sã ne pãzim pe noi însine, dar si pe cel de lângã tine sã-l pãzesti, sã-l ajuti sã meargã pe calea lui Dumnezeu, care este calea vietii. Cealaltã este calea mortii, a întunericului, a nimicniciei. Atât pot sã vã spun.
- În mass-media româneascã ni se spune cã masoneria este totusi o organizatie filantropicã care doreste binele umanitãtii. Pe cine sã credem?
- Ei fac si bine, dar nu stim ce rãu se ascunde în acest bine. De pildã... tot la biata Americã mã gândesc. Am fost acolo pentru ochi - sunt bolnav de ochi - si, desi ochii erau bolnavi, am vãzut magazine foarte bogate, de câte o sutã de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac pânã la elicopter; într-un magazin american gãsesti si bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale. Tot acolo este însã si templul diavolului, acolo sunt si demonizati sau satanisti, acolo sunt si templele acestor masoni. Asa încât sunt amestecate lucrurile. Bietul peste, sãracul, din ape, din ocean, se agatã si el de o bucãticã de pâine sau de ceea ce e acolo în unditã si-o mãnâncã cu lãcomie, fiindcã este flãmând; si îi rãmâne undita în gât si îl trage pescarul afarã si îl pune la frigare.
Cam asa sunt aceste bunuri pãmântesti care ne îmbie. Cine ni le oferã vrea sã ne închidã mintea, iar ochii sã ne rãmânã numai la ele. Si sufletul, care este de o valoare extraordinarã - ''ce ar putea sã dea omul, în schimb, pentru sufletul sãu?, întreabã Mântuitorul -, asteaptã ca un cersetor, nu se ocupã nimeni de el, stã ca într-o temnitã în acest trup al nostru. Nu e bine ce facem. Sã nu ne mãrginim numai la bunurile materiale, pentru cã acestea hrãnesc doar trupul care dupã aceea devine mâncarea viermilor. Iar sufletul - care va rãmâne în vesnicie si se va uni cu trupul înviat - este gol de fapte bune, gol de virtuti, gol de Dumnezeu. De aceea, sã nu ne amãgim ca pestele care, pentru o bucãticã de hranã, îsi pierde viata.
Cea mai smeritã fãpturã umanã
- Întrucât astãzi este sãrbãtoarea ''Bunei-Vestiri'' vã rugãm sã ne vorbiti despre smerenia pe care a arãtat-o Maica Domnului, atunci când a rãspuns Arhanghelului Gavriil: ''Fie mie dupã cuvântul tãu''.
- Vã rãspund, dar vãd cã vin mereu transporturi de întrebãri din salã si lângã mine e o coalã întreagã cu alte întrebãri. Mã gândesc dacã nu cumva aveti si alt program.
Este aici un pãrinte din Basarabia care vrea sã plece la Iasi si trenul este pe la 9.00; dar, pentru cã e vorba de Dumnezeu, de Sfânta Fecioarã si de mântuirea noastrã, de smerenie, aceastã mare virtute, am sã încerc sã rãspund.
Maica Domnului, cum am mai spus, este fãptura umanã care a avut sfintenia vietii si smerenia, în cel mai înalt grad. Sfânta Fecioarã a învãtat smerenia în templu. Pânã la vârsta de 14 ani, Maica Domnului a stat în templul din Ierusalim, sub îndrumarea bãtrânilor preoti de acolo si a bãtrânelor. Asa a dobândit smerenia, teoretic, în primul rând, dar dupã aceea s-a conformat tuturor rânduielilor si a dobândit smerenia inimii, smerenia cea adevãratã.
Când Arhanghelul Gavriil îi spune Maicii Domnului cã va naste un fiu, în smerenia ei, spune: ''Dar cum se poate asta? Eu nu stiu de bãrbat''. Iar Arhanghelul îi rãspunde: ''Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri''. Si atunci ea, în umilinta ei, desi avea acest impediment în inima ei sfântã si curatã, îi spune acel accept, acel da: ''Fie mie dupã cuvântul tãu!''. A acceptat acest lucru care era imposibil dupã toatã logica omeneascã: ca o femeie sã nascã fãrã de bãrbat. Aici e smerenia ei.
Mai tîrziu Maica Domnului îsi dã seama cã slujeste lui Dumnezeu si mântuirii oamenilor si rosteste acea cântare de multumire: ''Mãreste suflete al meu pe Domnul'', si cu toate celelalte stihuri care se cântã în Bisericã. Stia ce rod va aduce aceastã smerenie a ei, acest accept al ei; stia câtã bucurie va fi pentru lume si câtã smerire va fi pentru ea. A fost si ea huiduitã si necãjitã toatã viata, însã primeste cu modestie Vestea cea Bunã si aduce pe lume, ca rod al smereniei sale, pe Iisus Hristos, Fiul Tatãlui ceresc. Aici este marea smerenie a Maicii Domnului.
- Oare dacã ne gândim vreodatã cã ne-am smerit, nu ne mândrim atunci?
- Cel care este cu adevãrat smerit nu se gândeste la aceasta: ''Vai, ce smerit sunt!'' - râd si curcile de noi. Dacã esti smerit cu adevãrat, nu-ti vine acest gând, pur si simplu nu-ti vine.
Sfintii întotdeauna îsi vãd cele mai mici pãcate. O bãtrânã de la tarã, la spovedanie, spunea: ''Pãrinte, am un pãcat: venea un pui de la closcã lângã mine si am dat asa cu mâna si l-am lovit pe înger si tare mã mustrã constiinta''. Fiindcã a îndepãrtat un pui de la closcã i s-a pãrut cã a fãcut un pãcat. Aceastã femeie era o fiintã curatã la suflet, smeritã cu adevãrat. Asa sunt sfintii. Cele mai mici pete de pe constiinta lor sunt pentru ei mari pãcate, încât atunci când vine acest gând - ''sunt smerit'', numai smerit nu esti. Sau sunt frumoasã, sau sunt desteaptã, sau ce haine am eu si se uitã în oglindã toatã ziua. Astea sunt semnele mândriei acesteia prostesti.
- Pãrinte, vã rog sã-mi spuneti cum sã mã port cu o persoanã care respinge sfaturile pentru credintã cu multã agresivitate verbalã? E bine sã insist sau sã tac si sã mã rog?
- Sã vã rugati pentru el.
- Ce se întâmplã cu cei care spun: ''Eu stiu cã Domnul mã iubeste si mã ajutã, cãci ori de câte ori am avut nevoie mi-a ajutat> - si nu fac totusi nimic pentru a se apropia de Dumnezeu? Ei cum pot fi ajutati sã înteleagã cã drumul cãtre Dumnezeu trece prin smerenie?
- Dacã trãiesc o viatã corectã în constiinta lor, se întâlnesc cu smerenia.
- Acum câteva sute de ani, în vremuri grele ca cele de acum, se cerea poporului un plus de pocãintã, care ducea la smerenie. De ce nu se mai face asa ceva si astãzi?
- Pentru sãrãcia smereniei.
În anul 1947 tara noastrã a fost bântuitã de o foamete, foamete de jos pânã sus. Pe atunci era un biet muncitor, chiar la noi la mânãstire - se fãceau niste turle acolo la biserica mare -, mos Iacob i se spunea. Cãra cu roaba material de constructie. Si-l întreb: ''Mos Iacob, ce mai faci?'' Si el plângea: ''Uite, nu mai pot de foame. Primesc salariu 400.000 de lei - în '47 - si nu-mi ajunge decât pentru un kilogram de mãlai. Da' n-am cu ce-l mânca. Si nu pot sã-mi fac serviciul meu''. Asa sãrãcie este si astãzi ca atunci, dar în smerenie. De aceea nu se poate împlini ceea ce doreste întrebãtorul.
- Pãrinte, ce înseamnã smerenia dinlãuntru si smerenia din afarã?
- Da, e o mare deosebire; ca între trup si suflet. Smerenia dinlãuntru e smerenia Mântuitorului, smerenia inimii; smerenia din afarã sunt plecãciunile acestea false si cuvintele de felicitãri false - te felicitã în fatã si pe la spate te înjurã: ''ce prost e ãsta!'' Si când a spus asa, s-a deosebit de smerenia aceasta a inimii, care este statornicã. Smerenia inimii e smerenia de totdeauna. Cealaltã, din afarã, este foarte falsã, mincinoasã.
- Pãrinte, vã rugãm sã ne spuneti dacã greutatea de a mãrturisi pãcatele la spovedanie se datoreazã mândriei sau mai sunt si alte cauze si cum se poate lupta cu aceastã dificultate?
- Cum se poate lupta? Dacã, de pildã, vine un bolnav la doctor si pe el desi îl doare ficatul, îi spune doar: ''Domnule doctor, am niste simple ameteli''; iar doctorul îi dã aspirinã. Dar dacã spune:
Care sunt foloasele rugãciunii? Prin rugãciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice Îi cerem. Numai sã fie vrednice de Dumnezeu rugãciunile noastre. Trebuie ca rugãciunea sã fie fãcutã cu inimã curatã, cu stãruintã si cu smerenie. Însusi Mântuitorul Iisus Hristos ne fãgãduieste împlinirea rugãmintilor noastre, atunci când zice: ''Toate câte veti cere, rugându-vã cu credintã, veti primi''. Si iarãsi: ''Cereti si vi se va da''.
Cine se roagã din toatã inima, adâncind cuvintele rugãciunii, pe lângã împlinirea cererilor sale, dobândeste pacea lãuntricã, pe care nu o poate dãrui lumea - acea pace fãgãduitã de Domnul Iisus Mântuitorul Care spune: ''Pace vã las vouã, pacea Mea o dau vouã, nu precum dã lumea vã dau Eu>. Si în acest fel simtim o sigurantã, simtim cã nu suntem singuri pe lume - numai cu oamenii, ci cu noi este Dumnezeul pãrintilor nostri Care ne ocroteste si ne apãrã în viata pãmânteascã.
Se întâmplã câteodatã ca Dumnezeu sã nu împlineascã numaidecât rugãciunile noastre, dupã cum am spus. Sfânta Monica - mama Fericitului Augustin - 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu ca sã se întoarcã fiul sãu la credintã. Stãruinta ei în rugãciune I-a plãcut lui Dumnezeu. Si El a ascultat-o cu adevãrat, întorcând pe fiul ei la calea mântuirii, dar nu oricum, ci înzestrat cu toatã frumusetea trãirii crestine mlãdiate de harul dumnezeiesc. Întrucât nu stim dacã toate cererile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine sã încheiem rugãciunea cu aceste cuvinte: �Doamne, Care stii toate, ajutã-ne ca rugãciunea pe care o facem înaintea Ta sã se împlineascã dupã voia Ta cea sfântã. Doamne, facã-se voia Ta în viata noastrã.
Esenta vietuirii crestine
Onoratã asistentã, pe lângã toate aceste probleme despre care am vorbit pânã acum, mai existã un fel de rugãciune de chemare a numelui Domnului, numitã rugãciunea lui Iisus, rugãciunea mintii sau rugãciunea inimii. Trãirea profundã a acestei rugãciuni este însãsi esenta vietuirii crestine.
Este o rugãciune plinã de putere - care vine de la Mântuitorul nostru si de la Sfintii Apostoli - si este cuprinsã în aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul. Aceastã rugãciune este scurtã si de aceea poate fi spusã oriunde si oricând, stând sau mergând.
Chipul nefãcut de mânã al Mântuitorului
În lumea modernã (în aceastã grabã a vietii când nu avem timp de rugãciune îndelungã în camera noastrã, în fata icoanei si a candelei aprinse) putem spune aceastã rugãciune, în orice loc si în orice timp din viata noastrã: si la scoalã, si în magazin, în fabrici, în atelier, putem rosti aceastã rugãciune în taina inimii noastre. Iar Iisus Hristos, Care este prezent în viata noastrã totdeauna, ne ascultã aceastã rugãciune care este închinatã numelui Lui, plin de putere. Am auzit pe multi spunând cã rugãciunea lui Iisus le este cunoscutã. Stiu multe persoane, tineri si mai în vârstã, care spun aceastã rugãciune, chiar sunt avansati în aceastã rugãciune. M-am bucurat foarte mult ori de câte ori am aflat cã existã asemenea credinciosi.
În Sfânta Scripturã întâlnim urmãtoarele cuvinte ale Mântuitorului: ''Orice veti cere de la Tatãl în numele Meu voi face, ca sã se mãreascã Tatãl în Fiul''. Si iarãsi: ''De veti cere ceva în numele Meu, Eu voi face''. Aceastã rugãciune se numeste Rugãciunea lui Iisus, pentru cã în mijlocul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am spus. Se numeste rugãciunea mintii deoarece, în prima ei fazã, se rosteste cu mintea; si a inimii, pentru cã, dupã multã vreme de rostire atentã, rugãciunea se coboarã în inimã, în centrul fiintei noastre.
Rugãciunea lui Iisus se poate rosti în douã feluri: asa cum vorbim (cum vorbesc eu acum) sau în gând; ori în ritmul respiratiei - când stãm pe un scãunel, avem capul putin aplecat spre stânga si cu douã degete de la mâna dreaptã tinute usor peste hainã deasupra locului inimii, rostim rugãciunea aceasta, tare, soptit sau în gând.
Rugãciunea de chemare a numelui Domnului se cere a fi rostitã neîncetat, ziua si noaptea, în orice loc si în orice lucrare ne-am afla. Practic însã, mai ales pentru începãtori, este greu a fi rostitã neîncetat si de aceea ea poate fi rostitã alternativ cu alte rugãciuni din Ceaslov.
Atât pentru cãlugãri, cât si pentru mireni este bine ca rugãciunea mintii sã fie rostitã de cel putin trei-patru ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare datã.
Încã un lucru trebuie sã avem în vedere: când rostim rugãciunea sã fim atenti ca fiecare cuvânt al rugãciunii sã cadã pe locul inimii duhovnicesti - aici, unde v-am arãtat cu cele douã degete, deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc (''descoperit'' de Sfintii Pãrinti care erau mari rugãtori si aveau rugãciunea neîncetatã) este centrul duhovnicesc al fiintei noastre si se aflã putin deasupra inimii carnale.
Rugãciunea lui Iisus se cuvine sã fie fãcutã cu binecuvântarea si sub supravegherea duhovnicului, care, de obicei, o si practicã. Ea are menirea sã ne ajute sã ne curãtim mintea si inima de gânduri si de pofte netrebnice; chemarea deasã a numelui Domnului arde ca un foc ceresc toate necurãtiile noastre interioare.
Scopul ultim al acestei sfinte rugãciuni este de a coborî mintea în inimã, de a unifica aceste douã centre ale fiintei omenesti - mintea si inima - realizând un acord desãvârsit între ele. De obicei omul gândeste ceva, dar simte altceva. Când vorbeste de bine pe celãlalt care stã în fata lui, în mintea, în inima lui, în adâncurile lui îl huleste. Când unim aceste centre - mintea si inima - ele devin o unitate duhovniceascã si atunci omul este întreg, asa cum l-a fãcut Dumnezeu: om deplin. Prin rugãciunea inimii se realizeazã acest ideal sfânt al vietii noastre omenesti.
Pânã sã atingem însã acest ultim scop de înnobilare, de sfintire a noastrã lãuntricã, de ridicare a fiintei noastre omenesti sfâsiate de patimi, avem nevoie de o severã lucrare de despãtimire, de luptã cu noi însine - care nu este deloc usoarã - de izgonire a rãului din minte si din inimã si de adunare a mintii care se risipeste mereu în timpul rugãciunii, cum am mai spus. Dacã nu am fi ajutati de sus în aceste eforturi, lupta noastrã cu noi însine ar fi aproape zadarnicã. Dar, spre mângâierea si întãrirea noastrã, avem în ajutor experienta si sfaturile Sfintilor Pãrinti, aflate în Vietile Sfintilor si în toatã aceastã literaturã patristicã.
Dacã vrem sã mergem pe calea despãtimirii, vom avea ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Sãu nume, rostind cât mai des, pe drumul vietii noastre, rugãciunea care am spus-o: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul.
Si chiar dacã marea bucurie a coborârii mintii în inimã întârzie - aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu si când vrea Dumnezeu -, strãdania noastrã sincerã si statornicã prin chemarea deasã a numelui Domnului ne este de mare folos; prin aceastã rugãciune - slãbãnoagã asa cum este ea - dobândim simtul prezentei lui Dumnezeu în viata noastrã. Simtim cã nu suntem singuri, numai cu oamenii, simtim cã El este de fatã, simtim ajutorul Lui real în viata noastrã. În rãbdarea ispitelor si a necazurilor simtim cum aceastã rugãciune ne întãreste în credintã, ne sporeste dragostea fatã de Dumnezeu si fatã de aproapele. Ne lumineazã mintea sã întelegem, sã adâncim, sã ne placã Sfintele Scripturi. Ne ajutã sã simtim cã bucuriile ceresti sunt infinit mai mari si mai frumoase decât bucuriile pãmântesti.
Toate aceste binefaceri ceresti sunt ca o arvunã pentru intrarea noastrã în comuniune cu Mântuitorul Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte putin în aceastã lume din bucuriile si viata fericitã de dincolo, pe cât este cu putintã nouã, oamenilor.
Sã ne ajute Bunul Dumnezeu sã atingem si acest sfânt ideal de unire a mintii cu inima, de fapt de unire a noastrã cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi însine se usureazã, sfânta rugãciune se rosteste neîncetat în inimã, ziua si noaptea, dupã cuvântul din Cântarea Cântãrilor: ''Eu dorm, dar inima mea vegheazã''; iar bucuriile duhovnicesti întrec orice bucurii pãmântesti si dragostea lui Dumnezeu fatã de cine pãstreazã poruncile si cheamã neîncetat numele sãu este cu adevãrat mare, cu greu de tãlmãcit prin cuvinte omenesti. Pânã atunci însã sã rostim cu smerenie, cu stãruintã si cu dragoste, cu timp si fãrã timp, cu încredere în Dumnezeu si cu dor, aceastã sfântã rugãciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã, pe mine, pãcãtosul. Amin.
Rugãciunea mintii este de mare actualitate în viata modernã
Multumim pãrintelui Sofian pentru aceste cuvinte atât de folositoare. Asteptãm întrebãrile dumneavoastrã. Pânã atunci, o primã întrebare: în ''Jurnalul fericirii'', pãrintele Nicolae Steinhardt spune cã multi oameni cred cã, atunci când se roagã, se roagã pentru a-i asculta Dumnezeu, dar în realitate este exact invers. Omul când se roagã, începe el sã-L asculte pe Dumnezeu. Ce ne puteti spune despre aceste afirmatii?
E adevãrat cã oamenii atunci când se roagã asteaptã ceva de la Dumnezeu, un ajutor pe care nu-l poate da decât El. De multe ori rugãmintile, cererile noastre cãtre oameni sunt zadarnice. Însã, dacã începem sã ne rugãm, începem si sã întelegem mai bine sfaturile lui Dumnezeu în viata noastrã, ceea ce este un mare folos, un adevãrat câstig pentru noi. Cã Dumnezeu niciodatã nu ne învatã de rãu, ci totdeauna spre folosul nostru.
- Ce ne puteti spune despre puterea de rugãciune pe care au avut-o unii oameni în închisori?
- În închisori eram asa de bine pãziti, asa de constrânsi, cã nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticalã, la Dumnezeu. De obicei omul se roagã cu putere când este în necazuri. Si închisorile erau cu adevãrat niste mari necazuri. Rugãciunile celor din temnitele comunistilor erau primite de Dumnezeu; cu toatã mizeria, cu toatã rãutatea comandatã împotriva sãrmanilor detinuti, aveau toti o seninãtate si o bucurie care nu puteau sã vinã decât de sus, de la Dumnezeu.
Rugãciunile din închisori erau niste rugãciuni asemãnãtoare cu ale Sfintilor Pãrinti din pustiu sau cu ale atâtor martiri arsi pe rug, care, atunci când focul clocotea sub ei, erau veseli si multumeau lui Dumnezeu pentru aceastã jertfã pe care o aduceau înaintea sfinteniei Sale. Cam asa erau si aceste rugãciuni din închisori, pentru foarte multi dintre detinutii politici. Pentru noi, cei de acum, zbuciumul lor, modul lor de viatã ne sugereazã gândul cã este bine sã ne smerim, sã ne ostenim, sã ducem o viatã asceticã - pe cât e posibil - prin post, prin rugãciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viatã, prin rãbdare fãrã cârtire si atunci rugãciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu, asa cum au fost cele din închisorile comuniste.
- În conditiile actuale de viatã, cum putem primi darul rugãciunii inimii, stiut fiind cã împrãstierea mintii la crestinii de astãzi este mult mai mare decât a celor de odinioarã?
- Este adevãrat ce spuneti, asa este; viata de astãzi e zbuciumatã, fãrã astâmpãr, o viatã plinã de miscare. Rugãciunile pustnicilor erau niste rugãciuni de toatã ziua si noaptea. Spune un sfânt din Filocalie cã se ruga de dimineatã pânã seara si când obosea rugându-se, citea toatã Sfânta Scripturã. Viata lui era o viatã angajatã permanent în legãtura cu Dumnezeu; el avea o rugãciune staticã, o rugãciune care îl obliga sã stea pe loc.
Pentru viata modernã, parcã Dumnezeu a rânduit aceastã rugãciune scurtã: ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul'', cum am spus-o si cum o stiti; sau mãcar limita rezumatului acesteia: ''Iisuse, miluieste-mã''. Oricât de grãbiti am fi în viata aceasta de toate zilele - poate suntem la lectii, ascultãm un curs la universitate, sau suntem la atelier, ori în fabricã, sau pe drum, sau comunicãm cu cineva - putem spune totusi din când în când ''Iisuse, miluieste-mã''. Pe de o parte
În concluzie, putem spune cã în viata modernã, cu toatã graba ei si cu tot neastâmpãrul nostru, ne putem hrãni din aceastã rugãciune într-un chip cu adevãrat multumitor.
- Vã rugãm sã ne spuneti câteva cuvinte despre gruparea duhovniceascã de la mânãstirea Antim care s-a numit
- Aceastã miscare duhovniceascã a ''Rugului Aprins> a luat nastere în timpul stãpânirii comuniste. Pe stradã si în viata de toate zilele era un zbucium si un efort din partea unor puteri vrãjmase pentru a schimba tot ce era vechi, asezat, frumos, statornic, cu o modã nouã, pe care o stim si-am trãit-o.
În acest zbucium, la Mânãstirea Antim, în bibliotecã, se vorbea despre rugãciunea lui Iisus, despre aceastã lucrare lãuntricã bazatã pe Traditia Sfântã, pe practica Sfintilor Pãrinti, pe toatã experienta asceticã de douã mii de ani. Timp de vreo sase ani, începând din 1945, s-au organizat conferinte în fiecare duminicã.
Aceastã lucrare obsteascã era foarte plãcutã. Din pãcate însã, ea se desfãsura într-un cerc restrâns, întrucât nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vietii noastre mânãstiresti.
Erau mari personalitãti care ne ocroteau precum pãrintele Stãniloae, pãrintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, medicul Vasile Voiculescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu.
Participa mult tineret, multi studenti care dupã aceea, sãracii, au suferit în închisoare. Veneau setosi sã afle si ei ceva despre aceastã viatã lãuntricã.
Si plecau foarte bine hrãniti sufleteste. Dupã ce conferentiarul îsi termina cuvântul, erau întrebãri din public; fel de fel de întrebãri, cum sunt întrebat eu acum. Si rãspundeau cei care voiau si puteau sã rãspundã. Era un dialog, o tesãturã de idei, de gânduri si de dorinte duhovnicesti care îi hrãneau foarte mult pe ascultãtori.
- Este adevãrat cã toti cei care au participat la
- Existã un dicton: ''Cine nu este cu noi este împotriva noastrã''. Cei care ne stãpâneau ne cereau tuturor sã fim cu ei. Dar noi, fãrã sã-i contrazicem, nu eram de acord cu marxistii. Erau inteligenti - pentru cã diavolul este foarte inteligent - si erau condusi de acest duh al rãutãtii. Si-au dat seama cã nu suntem cu ei, cã suntem împotriva lor si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au gãsit si ne-au pãzit cu strãsnicie mai multi ani. Nu cumva sã fim împotriva lor. Acesta a fost rezultatul acelor seri de lucru.
- Pãrinte arhimandrit, care ar trebui sã fie rânduiala zilnicã de rugãciune în cazul unui student?
- Dupã cum Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Grigorie Teologul nu cunosteau în anii studentiei decât drumurile care duceau la scoalã si la bisericã, tot asa ar trebui sã-si împleteascã viata si studentii de astãzi: între studii si rugãciune. Nu stiu cum îsi pot face programul, însã, pe lângã hrana trupeascã pe care, vrând-nevrând, cãutãm sã ne-o însusim, avem nevoie si de hranã sufleteascã, fãrã de care murim; murim, desi trãim. Murim sufleteste, devenim sterpi, împietriti, uscati, nesimtitori, rãi, gelosi, mândri si asa mai departe.
Rugãciunea - aceastã legãturã cu sfintenia, cu izvorul vietii si al întelepciunii - ne ajutã sã învãtãm bine, sã sfâsiem întunecimile de pe mintea noastrã, pentru ca ea sã devinã luminoasã; ne ajutã sã sfâsiem învelisurile de pe inima noastrã, învelisuri care ne fac nesimtitori în fata lui Dumnezeu. Asa încât sã punem accentul pe aceastã apropiere de Dumnezeu si celelalte vin aproape automat. Adicã sã nu fie goluri în viata noastrã, rugãciuni la câte o zi sau câte o clipã si restul vietii petrecut cu celalalte preocupãri. Fiecare zi sã fie marcatã de rugãciune si de celelalte ascultãri omenesti, studentesti. Fãrã aceastã alternantã, viata noastrã schioapãtã, este o viatã bolnavã, o viatã insuficientã, o viatã stirbitã.
- Cum ne dãm seama care este calea pe care trebuie sã mergem: cãsãtorie sau cãlugãrie?
- Cãsãtoria este calea normalã a vietii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni: strãmosii nostri, Adam si Eva. Chiar Dumnezeu le-a dat porunca sã creascã si sã se înmulteascã. Deci familia este în primul rând la temelia societãtii omenesti. Prin cãsãtorie, bãrbatul si femeia devin creatori, înmultind neamul omenesc. Este o chemare generalã pentru acest mod de viatã, o chemare adresatã tuturor oamenilor.
Monahismul este sfat evanghelic si se cere o chemare vie la acest mod de viatã. Trebuie o chemare, trebuie îndemn din miezul fiintei tânãrului pentru a veni la cãlugãrie. Si de aceea este o mare deosebire între un mod si altul de viatã; altã misiune are cãlugãrul si altã misiune are familia.
Pe familie se pune accentul într-o viatã socialã. Viata familiei cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai în jos sau pe orizontalã, nu are prea mult timp sã se uite si în sus. Fratele din mânãstire care are chemare pentru acest tel special - apropierea de Dumnezeu - poate interveni sã atragã atentia, sã lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunându-le cã mai existã si o altã viatã, o viatã nesfârsitã dincolo de lumea pãmânteascã. Aceasta cred cã este misiunea pe care o are în special cãlugãrul, fatã de cel care duce o viatã de familie. Cãci agonisim si muncim din zori si pânã în noapte pentru pâinea de toate zilele si pentru adãpost si petreceri, dar uitãm cã vom muri într-o bunã zi si cã vom da seama de orice timp desert folosit în viatã, dupã cum ne spune Însusi Mântuitorul.
Împãrãtia lui Dumnezeu este în noi
- Vorbiti-ne de lacrimile la rugãciune. La rugãciune pot veni lacrimi si de la diavol?
- Foarte multe. De la diavol, dar si de la fire. Durerile mari pe care le avem în viata noastrã cea de toate zilele se linistesc prin plâns, prin lacrimi. Sunt însã si lacrimi ale isteriei, sau lacrimi de bucurie pentru un succes pãmântesc. Sunt si lacrimi duhovnicesti care mai greu vin în viata noastrã, lacrimi de pocãintã; ele sunt foarte bine primite de Dumnezeu si apar atunci când ne pare rãu de unele fapte urâte fãcute în viatã, când ne cãim din toatã inima pentru ceea ce am fãcut. Sunt si lacrimile rugãciunii noastre de credintã. Lacrimile duhovnicesti sunt aduse de Dumnezeu. Lacrimile celelalte, omenesti, ne scapã oarecum de aceastã apãsare sufleteascã, dar sunt doar de folos imediat, nu ajutã la rugãciune.
- Ce este rugãciunea fãrã cuvinte? Dar rugãciunea ca focul, de care vorbeste Sfântul Ioan Casian?
- Rugãciunea ca focul sau rugãciunea fãrã cuvinte este rugãciunea inimii, de care am amintit. Ea apare atunci când inima noastrã se roagã fãrã cuvinte, ziua si noaptea; atunci când harul lui Dumnezeu lucreazã asupra noastrã în asa mãsurã încât tot interiorul nostru arde cu un foc asemãnãtor cu Sfânta Luminã de la Ierusalim. Stiti cã de sute de ani apare în mod miraculos o luminã sfântã la Ierusalim în timpul Învierii. Aceastã luminã la început nu te arde; poti umbla cu mâna prin ea, poti sã-ti dai cu ea pe fatã si tot nu te arde. Însã este luminã, este flacãrã, la fel ca flacãra rugului aprins din Sinai care nu mistuia rugul, pomul de acolo. Cam asa este si acest foc al inimii rugãtoare despre care vorbeste Sfântul Ioan Casian: un foc care nu mistuie, ci arde si lumineazã asa cum lumineazã Dumnezeu mintea si inima noastrã când dorim ceva dumnezeiesc.
- Rugãciunea poate suplini Sfânta Împãrtãsanie, asa cum citim în viata unor sihastri?
- Nu poate suplini Sfânta Împãrtãsanie; aceasta are rolul ei, iar rugãciunea are un rol pregãtitor pentru primirea Sfântului Trup si Sfântului Sânge ale lui Iisus Hristos.
Sfânta Maria Egipteanca numai prin rugãciune, fãrã Sfânta Împãrtãsanie, dupã 47 de ani de sihãstrie în pustiul Iordanului, ajunsese ca în timpul rugãciunii sã se înalte la un cot mai sus de pãmânt. Însã cu totii avem nevoie de Sfânta Împãrtãsanie. Sfântul Zosima - care a venit la ea în pustiu si a împãrtãsit-o - a pus sigiliu si confirmare pe aceastã vrednicie adusã prin rugãciune, pânã la acest stadiu de înãltare a trupului; asa de usoarã a devenit materia din ea cã se ridica prin rugãciune. Însã avea nevoie numaidecât si de Sfânta Euharistie; ea a venit si dupã aceea sfânta s-a sãvârsit. A doua oarã când a sosit Sfântul Zosima cu Sfântul Trup si Sânge, nu a mai gãsit-o în viatã. Îsi luase portia ei de sfintenie prin prima si ultima cuminecare, dupã 47 de ani de viatã pustniceascã. Asa încât rugãciunea are rostul ei, iar Sfânta Împãrtãsanie este desãvârsirea acestui rost.
- De ce este neapãrat nevoie de un duhovnic când se practicã rugãciunea inimii?
- Este nevoie de un duhovnic pentru cã aceastã rugãciune spusã neîncetat - spusã foarte des, de-a lungul mai multor ani - aduce niste stãri speciale pentru cel care o practicã. De pildã, apare o cãldurã aici, în dreptul inimii, mai sus de inima aceasta carnalã. Apare un semn si cel care se roagã si nu stie ce rost are aceastã rugãciune, se poate mândri, cine stie ce poate crede despre el însusi. Si duhovnicul îi poate spune cã aceastã stare de încãlzire este o stare fireascã:
- Ce rol are în deprinderea rugãciunii inimii, rugãciunea rostitã cu gura?
- Omul îmbrãcat în rostiri si psalmi, si acatiste, si canoane, îsi poate rosti cu gura aceastã rugãciune scurtã de care am amintit. Însã când rostesti cu gura, adeseori mintea colindã pe alte coclauri, dupã cum am mai spus. Si de aceea este bine sã facem un efort pentru a ne concentra mai mult. Dacã nu reusim dintr-o datã, putem repeta rugãciunea. S-o repetãm si sã ne cãim pentru aceastã rãtãcire a mintii si sã-L rugãm pe Dumnezeu sã ne ajute sã ne adunãm mintea în noi însine. Asta pentru orice rugãciune am face: cititul psalmilor (psalmii sunt foarte frumosi, foarte puternici), Paraclisul Maicii Domnului, Canonul Îngerului Pãzitor, Canonul de Pocãintã, Canoanele Maicii Domnului, foarte frumoase lucruri� Dacã am avea mintea concentratã asupra fiecãrui cuvânt de acolo, folosul ar fi foarte mare pentru noi.
Dar pentru cã mintea rãtãceste, dupã ce ne rugãm suntem aceiasi oameni ca si înainte de rugãciune; nu se întâmplã nimic înlãuntrul nostru! Mã uit în Bisericã la noi: se fac rugãciuni în Bisericã, se slujesc liturghii (sfânta liturghie este cea mai mare rugãciune dintre toate rugãciunile Bisericii). Apoi se tine un cuvânt de folos. Dupã ce a încetat slujba si predica, e o hãrmãlaie, fiecare vorbeste cu totul altceva decât ce a auzit pânã atunci în Bisericã. Dovadã cã n-a rãmas aproape nimic în mintea si în inima celor care au ascultat, fiindcã au fost mereu distrati, au fost risipiti.
De aceea este nevoie ca în rugãciunile noastre spuse cu glas tare, sau în tainã, sau în soaptã, sã fie aceastã concentrare la fiecare cuvânt. Dacã nu reusim sã fim atenti, repetãm rugãciunea o datã, de douã, de trei, de patru ori, pentru cã rugãciunea spusã fãrã sã fim atenti este nulã, nu are rãspuns din partea lui Dumnezeu, deoarece ea este fãcutã numai cu buzele, iar cu inima este ''departe de Mine'', dupã cum spune Mântuitorul. Concentrarea asupra cuvintelor rugãciunii trebuie sã fie în asa fel încât sã ne conducã spre noi însine, spre acest centru unde Dumnezeu este ascuns în noi.
Mântuitorul ne spune cã în noi este Împãrãtia lui Dumnezeu; iar Sfântul Pavel ne atentioneazã: ''voi sunteti temple ale Duhului Sfânt''.
În noi locuieste Duhul Sfânt! Împãrãtia lui Dumnezeu e în noi! Aici trebuie sã tinem rugãciunile si toate invocãrile când le rostim cãtre Dumnezeu, cãtre Maica Domnului si cãtre ceilalti sfinti. Si dacã mintea este în altã parte, aceste sfaturi si îndemnuri nu se întorc cãtre noi, ci rãmân plutind în vãzduh, nu ne folosim deloc de ele. Este asa cum ne-am uita într-o vitrinã încãrcatã cu toate bunãtãtile, dar între noi si vitrinã este un geam, nu putem pune mâna pe ele. Asa se întâmplã si cu neatentia - acest geam - care se interpune între noi si rugãciunea noastrã. Acest obstacol sã nu fie!
- Ce este de fãcut când duhovnicul meu, care nu practicã rugãciunea mintii, considerã cã nu este necesar ca tinerii sã o practice, îndemnându-i spre un crestinism social, nu spre un crestinism mistic?
- Pentru mine nu existã o viatã crestinã fãrã sã fie în acelasi timp si misticã, adicã tainicã, adicã legatã de Dumnezeu. Nu stiu vreun crestin adevãrat care sã nu fie în acelasi timp mistic. Mã refer la un crestin care este împãrtãsit cu Tainele Bisericii si care se spovedeste, care îsi sfinteste viata sa lãuntricã.
Existã o stare misticã, tainicã, ascunsã: ''Tu însã, când te rogi - ne spune Mântuitorul -, intrã în cãmara ta si, închizând usa, roagã-te Tatãlui tãu, Care este în ascuns''. Cum poti sã te rogi fãrã sã te gândesti la acest Tatã ceresc cã e ascuns undeva si vede starea ta lãuntricã? Cum poti fi laic, lumesc, numai pãmântesc, fãrã acest duh, fãrã suflet care, dacã nu este în noi, atunci aceastã masinã foarte perfectionatã - trupul nostru - nu-i nimic, se topeste si o mãnâncã jivinele?
Asa încât în fiecare dintre noi este un centru tainic, mistic. Din acest centru izvorãsc toate relatiile noastre personale: dragostea, bunãtatea, mila, smerenia noastrã, bunã-cuviinta, toate sunt legate de acest centru mistic din noi, unde locuieste Dumnezeu si Împãrãtia Sa.
Asa încât nu stiu cum ar putea arãta o viatã crestinã fãrã rugãciune, fãrã acest centru mistic, fãrã acest loc al lui Dumnezeu din noi.
Viatã socialã?! Si pãgânii aveau o viatã socialã, se ocupau numai de aceastã orizontalã a existentei. Iisus Hristos ne spune însã si acel cuvânt în predica de pe munte: ''Cãutati mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adãuga vouã''. Asa încât nu cred cã este o piedicã pentru a lucra în viata socialã dacã ai înlãuntrul tãu un izvor nesecat, datorat prezentei lui Dumnezeu.
- Rugãciunile oamenilor care nu s-au spovedit de ani de zile sunt ascultate de Dumnezeu? De asemenea, celor care trãiesc în pãcate mari li se ascultã rugãciunile?
- Dacã rugãciunile sunt fãcute la fel ca ale vamesului din Evanghelie - cu umilintã, în durerile inimii, neosândind pe altul, cerându-si iertare pentru ticãlosiile de pânã atunci - Dumnezeu îl ascultã pe oricare dintre oameni. Pentru pãcãtosi S-a întrupat Dumnezeu. Tâlharul de pe cruce a zis numai câteva cuvinte si s-a mântuit, a fost iertat. Spune Fericitul Augustin despre el si acel cuvânt, pe care poate-l stiti unii dintre dumneavoastrã:
Sfintii au avut însã o altã gândire: Sfântul Antonie, de pildã, s-a degajat, s-a desprins total de averea aceasta pãmânteascã dupã moartea pãrintilor sãi; a împãrtit averea la sãraci si singur, doar cu o desagã, a plecat la pustnicie. Avea un om care-i aducea din când în când niste pesmeti si putinã apã; iar de la toatã cealaltã avere - cãci era bogat, de pe urma pãrintilor sãi - si-a desprins inima. Si atunci nu avea cum sã se mai gândeascã la aceastã avere, la aceastã comoarã. Fiindcã nu mai exista, fusese împãrtitã la sãraci, iar el avea alta în Împãrãtia lui Dumnezeu. De aceea, unde era adevãrata lui comoarã, la Dumnezeu - pentru care vânduse tot - acolo era si inima lui.
Asa au fãcut toti acesti lepãdati de averi, oamenii lui Dumnezeu care tot timpul trãiau în rugãciune si în meditatie, cu mintea lipitã de aceastã realitate, dincolo de viata pãmânteascã, în vesnicie. Aveau inima unde era comoara, unde era Dumnezeu, unde era harul, unde erau Tainele, unde era bucuria pentru vesnicia de dupã moarte.
Conferintã tinutã în Aula Universitãtii din Bucuresti, 14 XI 1996
Cuvinte la început de post
Postul, în general, este înfrânare si cumpãtare. Cumpãtare la mâncare, la bãuturã, la vorba desartã si de prisos; stãpânire de sine si înfrânare de la orice lucru vãtãmãtor.
Atât Vechiul, cât si Noul Testament, profetii, apostolii si toti Sfintii Pãrinti pun foarte mare pret pe practicarea postului trupesc si sufletesc, urmãrind astfel stãpânirea rãutãtilor din noi.
Practic, nu este deloc usor a te supraveghea mereu, a rezista ispitelor dinlãuntru si din afarã, a-ti tãia voia, a-ti smeri trupul si sufletul, în dorinta sincerã de a birui rãul din tine si de a te modela dupã voia lui Dumnezeu.
De aceea, truda postului este socotitã ca o jertfã a sufletului si a trupului adusã lui Dumnezeu si în acelasi timp este o dovadã cã iubim pe Dumnezeu cu adevãrat, împlinindu-I si aceastã strãveche poruncã datã strãmosilor nostri încã de la începuturile lumii.
Postul deplin, postul crestin bine plãcut lui Dumnezeu este însotit întotdeauna de rugãciune si de milostenie, acestea fiind socotite de Sfintii Pãrinti ca aripi ale postului.
Accentul trebuie sã cadã mai ales pe postul sufletesc. Dacã ne lãsãm robiti de pofte urâte, de patimi, cu toate cã postim cu trupul, alungãm de la noi harul lui Dumnezeu si pierdem rãsplata postului.
Cãci iatã:
Unul posteste, dar se ceartã si se judecã cu fratele sãu, ca sã-i rãpeascã pe nedrept bunurile.
Altul posteste cu trupul, dar se mânie, vorbeste de rãu, ocãrãste si defaimã pe aproapele sãu.
Celãlalt are stomacul gol de hranã, dar inima îi este plinã de rãutate, de egoism, de invidie si de gânduri spurcate. El nu mãnâcã nici carne, nici lapte, dar ucide cinstea si numele bun al confratelui sãu, prin calomnii, prin minciuni si prin osândiri viclene.
''Nu stiti voi postul care Îmi place?''
''Nu stiti voi postul care Îmi place?'', întreabã Domnul prin prorocul Isaia. ''Rupeti lanturile nedreptãtii, dezlegati legãturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfãrâmati jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flãmând, adãposteste în casã pe cel sãrman, pe cel gol îmbracã-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
Atunci lumina ta va rãsãri ca zorile si tãmãduirea ta se va grãbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigãtul tãu El va zice: Iatã-Mã!'' (Isaia 58, 6-9).
Deci, dacã postesti cu adevãrat, deschide inima ta egoistã cãtre cel nevoias si, precum înfrânezi gura ta de la bucate, tot asa înfrâneazã gura ta de la minciunã, de la nãpãstuire, de la osândire, de la clevetire si de la tot pãcatul care intrã prin cuvânt.
Sfintii Pãrinti, marii învãtãtori si asceti ai lumii laudã foarte mult postul si-l recomandã cu stãruintã.
Iatã câteva din cuvintele lor:
''Postul este sãnãtate si pace a sufletului si a trupului.''
''Postul este stingerea aprinderilor trupesti, eliberarea de vise urâte, curãtia rugãciunii, paza mintii, usa umilintei, smerita suspinare pentru pãcate, începutul si temeiul a toatã lucrarea cea duhovniceascã, bineplãcutã lui Dumnezeu.''
Iar Sfântul Vasile cel Mare adaugã:
''Dacã oamenii ar lua postul ca sfãtuitor al faptelor lor, o pace adâncã ar domni în toatã lumea. Nu s-ar mai rãscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai fãuri arme, n-ar mai fi tribunale si nici închisori.
Pãdurile si pustiurile n-ar mai avea tâlhari si viata oamenilor n-ar mai fi atât de plinã de tristete si de lacrimi, pentru cã postul i-ar învãta pe oameni sã se înfrâneze nu numai de la anumite mâncãruri si bãuturi, ci i-ar învãta sã izgoneascã din viata lor: lãcomia, egoismul, destrãbãlarea, viclenia, lenea si orice patimã.''
Acestea sunt numai o parte din binefacerile si din roadele postului, roade pe care le putem dobândi si noi cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu strãdania noastrã statornicã.
Fericiti sunt crestinii care respectã cu sârguintã rânduiala celor patru posturi de peste an, împreunã cu miercurile si vinerile, cum fãceau pãrintii si bunicii nostri, spre înnoirea trupului, luminarea sufletului si schimbarea în bine a întregii noastre vieti. Doamne ajutã!
Articol publicat în nr. 2 al revistei ''Schimbarea la Fatã'',
editatã de ASCOR Bucuresti, în noiembrie 1997
Dreapta socotealã
- Experienta rugãciunii inimii - Pãrintele Ioan Kulîghin în România. Întâlnirile de la Rugul Aprins - Capcanele falsei credinte - Însusirile trãirii ortodoxe - Discernãmântul. Cum va fi sub domnia Antihristului? -Importanta duhovnicului - Credinta tinerilor - Esentialul
Vã rugãm sã ne povestiti câteva lucruri importante despre una sau douã mari personalitãti duhovnicesti pe care le-ati cunoscut.
- M-as referi pe scurt la pãrintele rus Ioan Kulîghin, despre care am mai vorbit cu altã ocazie. L-am cunoscut pe vremea când se retrãgea din Rusia, îndatã dupã rãzboi, când rusii - ajutati de americani - au obligat armatele germane sã se întoarcã din victoria lor. Pãrintele Ioan era în acea vreme duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului. Avea pe atunci aproximativ 60 de ani.
Pãrintele a intrat de mic în mânãstirea Optina din nordul Moscovei. Ca frate - dupã cum spunea el - a trãit mai mult în schitul Optina, care era aproape de mânãstire, lipit de ea.
Dupã Revolutie am avut dorinta sã vãd unde a crescut pãrintele Ioan Kulîghin si am fost pânã la mânãstirea Optina. Este la marginea unei pãduri. Biserica mare este astãzi restauratã, dupã ce comunistii au tinut în ea tractoare. Le-am povestit cãlugãrilor de acolo despre pãrintele Ioan. Ei nu stiau nimic despre el, deoarece pãrintele a fost luat la canal de comunisti când era doar frate de mânãstire. Le-am istorisit despre el, iar ei l-au scris în dipticele lor si acum pãrintele este din nou acolo, la locul lui.
Experienta rugãciunii inimii
La schitul Optina erau doisprezece frati mai tineri si patru duhovnici. În fiecare zi acesti frati se spovedeau, iar duhovnicii îi ajutau sã-si simtã viata foarte luminoasã. Ca niste pãsãri zburãtoare se simteau dupã spovedania zilnicã, ca niste pãsãrele usoare. Acolo ei practicau si rugãciunea lui Iisus; dupã un timp nu mai erau niste începãtori, erau trãitori!
În privinta rugãciunii neîncetate - dupã cum se stie - o problemã foarte importantã este coborârea mintii în inimã. Acesti tineri, printre care era si pãrintele Ioan Kulîghin, îsi însusiserã pentru început doar prima parte a rugãciunii. Se rugau zilnic. Stãruind, pânã la urmã pãrintele Ioan si-a însusit aceastã rugãciune cu tot ce are ea mai pretios: unirea mintii cu inima.
Pentru cã, pânã când mintea nu coboarã în inimã, omul este dublu: una gândeste si alta simte. Niciodatã omul nu poate realiza în sufletul sãu o unitate adevãratã. Când ajunge mintea în inimã, atunci omul ce gândeste, aceea simte, aceea spune si aceea face. Abia atunci se poate numi omul sincer! Pânã sã ajungã la aceastã înaltã stare duhovniceascã, el te poate lãuda cu cuvinte foarte frumoase, pe care le auzi, dar în acelasi timp, pe la spate, te poate înjura sau te poate vorbi de rãu. Când a intrat mintea în inimã, atunci omul devine cu adevãrat unitar si sincer. Atunci inima devine curatã. Cei curati cu inima - spune Fericirea a sasea - vor vedea pe Dumnezeu.
Dumnezeu îsi are locasul în inima de tainã a omului. Acolo, în aceastã inimã duhovniceascã, este templul Duhului Sfânt din noi. Acolo stã Mântuitorul dupã botezul nostru. În acest lãcas coboarã si mintea rugãtorului, care pânã atunci este de obicei foarte umblãreatã si nestatornicã.
Pãrintele Ioan avea aceastã experientã care este greu de agonisit; el si-o însusise deja si asa l-a apucat revolutia ruseascã, pe când avea 17-18 ani. Atunci comunistii i-au împuscat sau i-au tãiat cu sabia pe toti bãtrânii din mânãstire, iar tineretul a fost arestat si trimis la muncã fortatã.
Cu aceastã ocazie, pãrintele Ioan a fost scos din linistea si din bucuria zilnicã pe care o trãia la Optina si a fost dus într-un santier revolutionar bolsevic - la un fluviu - unde se fãceau fel de fel de lucrãri, cum s-au fãcut si pe la noi. Acolo erau foarte multi tineri, lume obisnuitã, care înjurau si blestemau toatã aceastã miscare revolutionarã care era în Rusia. Pãrintele lucra atât de linistit, încât a atras atentia: ''De ce esti asa de vesel, ce-ai pãtit? Esti un om cu o viatã foarte chinuitã aici''. Iar el rãspundea simplu: ''Îl am pe Hristos, am totul. N-am nici un fel de tulburare''. Hristos era în inima lui si-L simtea prezent acolo. Sigur cã multi n-au înteles, bietii oameni, fiindcã erau oameni tineri pe vremea aceea, cu preocupãri ca si cele ale multor tineri de astãzi. Asa a trãit pãrintele Ioan în acea viatã foarte cruntã, foarte grea pânã când a fost bãgat la închisoare.
De la cei întemnitati comunistii aveau prilejul sã afle multe lucruri, pentru cã omul constrâns în închisoare este silit sã spunã ce stie si ce nu vrea sã spunã. Optina fusese un centru duhovnicesc foarte puternic; acolo veneau multi scriitori rusi si, fãrã îndoialã, acestia deveniserã între timp dusmanii revolutiei. De aceea comunistii voiau sã afle cât mai multe lucruri de la tinerii care au trãit în Optina. Asa cã pãrintele Ioan a fost stors de tot ce stia el, la vârsta aceea, despre alte persoane care interesau securitatea ruseascã. Dupã aceea a fost scos afarã la muncã, apoi iar bãgat în temnitã, asa încât a cunoscut foarte bine închisoarea comunistã din acea perioadã.
Când s-a mai slãbit aceastã prigoanã bolsevicã si s-au folosit alte metode de supraveghere, s-a lãsat libertate mai multã si Bisericii, astfel cã si mitropolitul Rostovului (de care se va lega destinul pãrintelui Ioan) a început sã ducã o viatã mai activã. Între timp nu mai erau preoti, deoarece majoritatea fuseserã executati; rãmãseserã cei care mai ieseau din închisoare. Si, fãrã îndoialã, cã pãrintele Ioan era unul dintre ei. El si-a pãstrat aceastã integritate pentru cã, datoritã rugãciunii lui Iisus, nu s-a consumat prea mult, cu toate prigoanele si suferintele pe care le-a îndurat cât a fost închis.
Pãrintele Kulîghin era un om foarte integru si avea o memorie foarte bunã. Deoarece era foarte greu ca cineva sã scrie si sã mai citeascã pe undeva câteva pagini crestine - masinile de scris si tipãriturile fuseserã cenzurate si strânse, încât nu se gãseau cãrti duhovnicesti - pãrintele a fost obligat sã înmagazineze, sã tinã minte unele scrieri ale Sfintilor Pãrinti. Cum avea o minte foarte limpede, a reusit sã învete multe lucruri pe de rost. Cita - cum am auzit si pe pãrintele Cleopa de la noi - cu foarte multã precizie scrieri din Sfintii Pãrinti filocalici. Si, în acelasi timp, stiti de ce era puternic cuvântul lui? Pentru cã el trãia ce scriau Sfintii Pãrinti. Iar cuvântul lui era un cuvânt care impresiona si atrãgea si asta l-a convins si pe Prea Sfintitul mitropolit Nicolae ca sã-l ia ca protopop al lui, desi era necãsãtorit. Pãrintele Ioan era astfel si duhovnic, si protoiereu al mitropolitului.
Pãrintele Ioan în România.
Întâlnirile de la Rugul Aprins
Dupã un timp, balanta rãzboiului pãrea sã se încline spre partea Germaniei care înainta cu rapiditate pe teritoriile Uniunii Sovietice. Însã pânã la urmã nemtii au fost obligati sã se retragã, iar mitropolitul Nicolae a fugit din Rusia când a aflat cã bolsevicii sunt din nou aproape de Rostov. Erau cu el pãrintele Ioan, un diacon, sora mitropolitului - care era maicã - si o prietenã a acesteia. Dupã ce au ajuns în Bucuresti, mitropolitul a mers la Patriarhie, cum era si normal. Pe vremea aceea era patriarh Prea Fericitul Nicodim Munteanul, care în tinerete îsi fãcuse studiile la Kiev, deci stia foarte bine ruseste; si s-a înteles cu mitropolitul Rostovului ca tot acest grup sã fie cazat la mânãstirea Cernica, în casa Nifon.
Între timp, pãrintele Ioan - care era un om duhovnicesc autentic - s-a interesat unde ar putea sã mai gãseascã un loc ca sã-si împrospãteze viata sufleteascã. Cineva l-a îndrumat cãtre mânãstirea Antim (pe vremea aceea începuse deja Rugul Aprins).
Într-o bunã zi a plecat singur de la Cernica spre Bucuresti. În oras a întrebat, în tramvai, unde e mânãstirea Antim, iar un tânãr i-a rãspuns în ruseste: ''Stiu eu, vã conduc dacã aveti nevoie, mã numesc Leontie, sunt basarabean, stiu si ruseste, si româneste, asa încât pot sã vã ajut''. Acel tânãr era un fost soldat din armata sovieticã (era îmbrãcat civil atunci, armata fiind în descompunere). În acest fel a apãrut pãrintele Ioan în mânãstirea Antim, pe când eram si eu acolo, în anul 1945.
A venit la Antim într-o duminicã searã, înainte de vecernie; si atunci, dupã slujba vecerniei, se cânta ca si astãzi Paraclisul Maicii Domnului. L-am invitat mai întâi la slujbã în bisericã, iar dupã aceea am început sã ne cunoastem. Era prezent si pãrintele Benedict Ghius, era si fratele Andrei Scrima, ucenicul lui Anton Dumitriu - profesor de logicã si filosofie la facultate; era prezent si Sandu Tudor, care, mai târziu, va deveni pãrintele Daniil Teodorescu (el a fost de fapt initiatorul Rugului Aprins). Asadar pãrintele Ioan, într-o duminicã searã din octombrie, a fãcut cunostintã cu acele persoane. A rãmas noaptea la noi si dupã aceea, timp de doi ani, a venit în fiecare sâmbãtã seara, ca sã fie si la priveghere. Slujea cu noi împreunã si, dupã Sfânta Liturghie de a doua zi, rãmânea, iar seara participa la aceastã sedintã a Rugului Aprins.
La aceste întâlniri era de obicei mai întâi o conferintã despre Rugul Aprins - care este un simbol atât al Maicii Domnului, cât si al rugãciunii neîncetate -, iar dupã aceea, sub formã de seminar, erau întrebãri si desigur rãspunsuri. Pãrintele Ioan era si el prezent.
Conferintele se tineau în biblioteca mânãstirii (în partea dreaptã a incintei); întotdeauna sala si scãrile erau ocupate cu auditoriu.
Odatã, când a început partea a doua cu întrebãrile, pãrintele Ioan a completat un rãspuns cu câteva sfaturi referitoare la rugãciunea lui Iisus. Dupã aceea a devenit o persoanã foarte importantã si aproape la fiecare sedintã din duminicile care au urmat era si el întrebat în chip deosebit. Stia foarte multe lucruri, povestea frumos, în limba rusã bineînteles, iar fratele Leontie traducea.
Astãzi unii scriu despre Rugul Aprins închipuindu-si fiecare cam ce am discutat, ce probleme au fost abordate la acele conferinte.
Adevãrul este cã principalele probleme despre care se vorbea - din punct de vedere practic, istoric si mistic - au fost Sfânta Liturghie si viata liturgicã din Sfântul Altar, precum si rugãciunea lui Iisus. Asadar, de la Sfântul Altar la altarul inimii. Pentru cã, asa cum se spune si în imnul-acatist al Rugului Aprins, ''inima este liturghisitorul cel adevãrat''. Adicã în fiecare din noi existã si se sãvârseste continuu o liturghie lãuntricã. Acesta este idealul.
Un ideal usor de împlinit dacã în inimã existã râvnã pentru rugãciunea lui Iisus. Miezul întâlnirilor Rugului Aprins a fost, de fapt, aprofundarea si explicitarea rugãciunii inimii.
Despre Rugul Aprins, dupã cum stim foarte bine, se istoriseste în Sfânta Scripturã. Moise proorocul, fugit din Egipt, a ajuns la muntele Sinai si a vãzut acolo, chiar în fata sa, un rug ca un pom, care ardea încontinuu, fãrã sã se mistuie. Acest rug este simbolul Maicii Domnului. Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a rãmas nearsã, însã îndumnezeitã prin Pruncul Sfânt. Pentru noi, cei care dupã 1945 ne-am ales acest simbol drept patron sfânt al întâlnirilor de la Mânãstirea Antim, Rugul Aprins era si simbolul rugãciunii neîncetate. Cine se roagã neîncetat se aseamãnã cu acel rug care ardea si nu se mistuia. Crestinii care practicã cu adevãrat rugãciunea inimii îsi pãstreazã propria identitate, desi sunt uniti cu Dumnezeu, sunt mereu uniti cu El prin harul, prin focul Lui, prin acea nesfârsitã vâlvãtaie de luminã si putere. Cu cât acesti rugãtori ard mai mult pentru rugãciunea lui Iisus, cu atât devin mai luminosi si mai apropiati de Dumnezeu.
În ianuarie 1947 pãrintele Ioan a fost arestat de armata sovieticã la mânãstirea Cernica - împreunã cu fratele Leontie - si dus în Bucuresti la tribunal, judecat si bãgat în închisoare. Cu el erau întemnitati si români. Prin acestia pãrintele tinea legãtura cu noi. Unii se eliberau, veneau pe la noi si ne aduceau vesti sau anumite lucruri de la pãrintele Kulîghin. Atunci închisorile erau mai putin severe decât în perioada ce a urmat; mai târziu, când am fost si noi anchetati si închisi, viata la puscãrie si la securitate a devenit foarte asprã.
Pãrintele Ioan a fost condamnat sã aleagã între închisoarea pe viatã si pedeapsa cu moartea. Pãrintele a ales închisoarea pe viatã. Spunea cã în temnitele comuniste sunt foarte multi oameni descurajati care cred cã totul se terminã acolo, în puscãrie, iar el poate sã-i ajute, sã le ridice moralul. Si a preferat închisoarea pe viatã. Însã a fost transferat de la Bucuresti la Odessa, iar acolo, la un moment dat, pentru cumintenia, bãtrânetea si trecutul lui, a fost scos din celulã în curtea închisorii, la aer (aerul a contat foarte mult pentru cei care au fost închisi). Era un fel de parc în acea curte si el se ocupa cu îngrijitul florilor. Pãrintele Ioan a murit în cele din urmã în temnita de la Odessa. Dumnezeu stie unde este înmormântat acolo, dacã mai existã ceva din trupul lui. Aceasta este pe scurt viata unui mare duhovnic pe care l-am cunoscut, pãrintele Ioan Kulîghin.
- Puteti sã mai adãugati si alte lucruri referitoare la portretul interior al pãrintelui Ioan?
- Era un om foarte luminos la minte. Când îl vedeai, ti se pãrea cã nu dai nici un ban pe el, nu-ti dãdeai seama ce valoare duhovniceascã are. Era micut, blond, cu ochii albastri, purta o îmbrãcãminte simplã; era foarte modest. Dar când te apropiai de el si-l întrebai niste lucruri, rãspundea magistral, întrucât era plin de acest mare har al rugãciunii neîncetate.
De mai multi ani la pãrintele Ioan chemarea Domnului coborâse din minte în inimã; el se ruga si când vorbea, si când mânca, si când mergea. Rugãciunea era pentru el ca si respiratia. Si în somn se ruga... O stiu chiar de la el; eu îl gãzduiam în chilia mea de sâmbãtã pânã luni si vorbeam cu el multe lucruri care mi-au fost cu adevãrat de mare folos.
Odatã l-am ispitit: pãrintele vorbea foarte aprins cu cineva despre grozãviile pe care le întâlnise în temnitele comuniste din Rusia, iar eu i-am pus mâna pe umãr si l-am întrebat: ''Pãrinte Ioan, acum te rogi?''. Si mi-a rãspuns simplu: ''Da, pãrinte, mã rog''. Pânã atunci nu întâlnisem un preot sau un mirean care sã spunã aceastã rugãciune cu adevãrat neîncetat.
Cunostea toate volumele din Filocalie, cita texte lungi din ele si, mai ales, era un rugãtor adevãrat; avea aceastã rugãciune neîncetatã care se fixase în inima lui. Si nu existã o bucurie mai mare pentru o persoanã decât aceea pe care o simte atunci când rugãciunea lucreazã în inima ei.
- Pãrinte Sofian, v-ati nãscut si ati trãit mai multi ani în Basarabia si de aceea poate ne lãmuriti mai bine o problemã: din mijlocul poporului rus au iesit mari personalitãti duhovnicesti, cum ar fi pãrintele Ioan Kulîghin pe care l-ati cunoscut. Nu mai vorbim de sfintii apreciati astãzi în întreaga lume, precum Sfântul Serafim de Sarov, Sfintii de la Lavra Pecerska sau Sfântul Siluan Athonitul. În acelasi timp însã tot rusi au fost si cei care ne-au furat Basarabia, nordul Bucovinei, tezaurul (iar acum nu vor sã ni le mai dea înapoi); tot rusi au fost si cei care au deportat sau au omorât mii de români. Cum se explicã faptul cã în mijlocul aceluiasi popor existã simultan aceste douã extreme, oameni radical deosebiti?
- Poporul rus este un popor mare, un popor urias, asa încât au loc laolaltã si sfintii, si oamenii fãrã suflet.
- Puteti sã ne mai spuneti câteva cuvinte si despre alti mari duhovnici pe care i-ati cunoscut?
- As mai spune câteva cuvinte despre pãrintele Gheorghe Rosca, la care m-am spovedit aproximativ zece ani. Si domnul profesor Virgil Cândea s-a spovedit la Prea Cucernicia sa. Pãrintele Rosca a fost un preot de mir foarte cult. Stia bine ruseste si a tradus în limba românã mai multe scrieri cu adevãrat folositoare, printre care as aminti în primul rând Sbornicul. Era tot basarabean. Cunostea foarte multe lucruri practice si duhovnicesti. Si mai ales era un duhovnic foarte priceput, un bun îndrumãtor al rugãciunii inimii.
Mai amintesc pe pãrintele Ghelasie (care era un fel de pustnic) si pe pãrintele Teodosie; la ei m-am spovedit cât timp am fãcut seminarul la mânãstirea Cernica (între anii 1932-1940). Înainte de 1945 la mânãstirea Sfântului Calinic a fost o viatã duhovniceascã înaltã, datoratã în special monahilor bãtrâni, printre care erau si acesti doi sfãtuitori foarte buni. Pentru noi, elevii de atunci, acesti pãrinti erau niste oameni deosebiti.
Un alt mare duhovnic si un om cu un suflet foarte bun a fost pãrintele Benedict Ghius. Pãrintele Benedict a primit de la pãrintele Ioan Kulîghin o binecuvântare specialã, egalã cu o initiere în rugãciunea lui Iisus.
Între cei 16 arestati (din noaptea de 13-14 iunie 1958) si condamnati la ani grei de temnitã (pentru ''activitãti de uneltire'' în cadrul organizatiei Rugul Aprins), au fost, în primul rând, pãrintele Daniil Teodorescu si pãrintele Benedict Ghius - initiatorii acestei miscãri crestine, care întretineau flacãra Rugului Aprins, ce ardea si nu se mistuia.
Cu ocazia acestor sase ani de închisoare am reusit sã înteleg mai bine suferinta întregului popor românesc, deoarece în viata de temnitã am întâlnit oameni din toate categoriile sociale.
Cei care am participat la conferintele de la Antim ne-am revãzut cu totii pentru prima datã de la arestare la proces, în sala de judecatã a Tribunalului Militar Bucuresti, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am vãzut decât partial. Tot partial ne-am reîntâlnit peste patru ani, în colonia de muncã silnicã de la Salcia, aproape de Brãila.
Cât am stat la Jilava - înghesuiti într-o celulã mare, cu peretii înnegriti de pãcurã -, unde, în afarã de noi, mai erau multi alti oropsiti, pãrintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început, prin cuvântul sãu blând, convingãtor si întelept, ca o mare mângâiere pentru toti cei de fatã - civili, ofiteri, preoti, medici, monahi, tineri si vârstnici - încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.
Dupã cei patru ani de viatã asprã si grea de la Aiud, viatã staticã, de celulã, în conditii de mizerie si de exterminare, am fost scosi la muncã silnicã. În regimul de la Aiud era interzisã orice activitate, cât de neînsemnatã. Trebuia sã stai fãrã sã faci nimic. Si era foarte greu sã nu ai voie sã lucrezi. În regimul de muncã silnicã, dimpotrivã, trebuia sã muncesti fãrã pic de odihnã.
În colonia de muncã silnicã de la Salcia ne-am revãzut cu pãrintele Benedict si cu alti colegi de la Rugul Aprins, timp de mai bine de doi ani. Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii si în fiecare grup se afla mãcar un preot (la Salcia eram în jur de o mie de detinuti, dintre care o sutã eram preoti ortodocsi). Grupul cel mai mare dintre toate era cel din jurul pãrintelui Benedict.
Se ruga pentru toti, apoi ne vorbea din Sfânta Scripturã, din Sfintii Pãrinti, din istorie si din propria sa viatã. Ne vorbea din bogãtia inepuizabilã a cunostintelor sale si din plinãtatea inimii sale stãpânite de har. Cuvintele pãrintelui pline de luminã si de îmbãrbãtare mergeau direct la inimã, ca o adevãratã hranã duhovniceascã, bucurându-ne si întãrindu-ne, încât suferintele închisorii le suportam mult mai usor, sporindu-ne în acelasi timp si încrederea în Dumnezeul pãrintilor nostri.
- Ce ne puteti spune despre Sandu Tudor, cel care a fost principalul initiator al miscãrii duhovnicesti a ''Rugului Aprins''?
- Era un om cu un suflet frumos si foarte dinamic, gândea mereu lucruri noi. Era curios, în sensul bun al cuvântului, adicã era un vesnic cãutãtor. Sandu Tudor avea un stil direct si nu prea puteai sã faci compromisuri cu el. Ti-o spunea direct în fatã, fãrã vreun ascunzis. Dupã ce s-a cãlugãrit a devenit si mai direct.
Am fost la el acasã înainte de a se cãlugãri. Avea o bibliotecã impresionantã - pe care i-au risipit-o comunistii - si era foarte cult. Foarte cult! Dacã aveai vreo îndoialã, dupã ce discutai cu el ti-o lãmureai. Citea ultimele cãrti apãrute în special din literaturã, chiar si dupã ce a ajuns la mânãstirea Antim.
Alexandru Mironescu îi spunea odatã: ''Mã, Sandule - erau prieteni vechi -, tu esti un om de nesuferit, dar esti extraordinar!''. Asa era. Trebuia sã-i înduri mai multe accente prin care îti spunea cã esti un prost si alte asemenea, dar, în acelasi timp, avea un fel de a fi care te fãcea sã treci peste tot ce-ti spusese si ajungeai în cele din urmã sã-l îndrãgesti.
Dupã ce s-a cãlugãrit a devenit foarte simplu, în mâncare, în toate. În închisoarea de la Aiud ne-am întâlnit o singurã datã; ne-am zâmbit unul altuia, dar n-am putut sã vorbim nimic. În cele din urmã, pãrintele Daniil - nume pe care si l-a luat atunci când a îmbrãcat schima cea mare - a devenit martir si s-a dus cu rugãciunea inimii în Împãrãtia lui Dumnezeu. El a fost ajutat si sfãtuit foarte mult în aceastã lucrare a rugãciunii neîncetate de cãtre pãrintele Ioan. Atât Sandu Tudor, cât si Vasile Voiculescu au cãpãtat în mod autentic rugãciunea lui Iisus, pentru cã au cãutat-o si si-au însusit-o din toatã inima.
Capcanele falsei credinte
- Pãrinte arhimandrit, cum sã întelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: ''Tine mintea în iad si nu deznãdãjdui''?
- Sfântul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit sã scrie ceva despre viata duhovniceascã. În ea vorbeste despre har, despre rugãciune, despre smerenie, despre Maica Domnului... Sunt niste lucruri extraordinar de frumoase. Mi se pare cã este o carte cu adevãrat inspiratã, de o înãltime spiritualã aproape egalã cu Sfânta Scripturã.
Aici gãsim si acest cuvânt despre care ati întrebat. E un cuvânt mai greu.
Eu am aflat - si nu e deloc o noutate - cã iadul nu este undeva în afarã de pãmânt, ci este undeva chiar în pãmânt. Si aceasta am aflat-o din catavasia a sasea a Învierii care spune asa: ''Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pãmântului''.
Mântuitorul, dupã ce trupul Sãu a fost rãstignit pe cruce, a coborât sufletul Sãu în iad si i-a scos pe toti dreptii care erau acolo, undeva în pãmânt. Trupul Sãu a fost prohodit si îngropat, pus sub peceti, iar sufletul Lui a coborât în iad. Existã o rugãciune care explicã foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: ''În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul si pe scaun împreunã cu Tatãl si cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce esti necuprins''. Adicã Mântuitorul este prezent în aceste locuri dupã moartea Sa de pe cruce.
Iadul este însã si pe pãmânt. Deci, existã în pãmânt dar si pe pãmânt, încât noi suntem obisnuiti cu el. Iadul si-l fac multi dintre trãitorii acestei lumi atunci când duc o viatã fãrã fricã de Dumnezeu, el devine astfel descurajant, devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pãmânt cu aceastã încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viata noastrã. Trãim cu aceastã încredere cã iadul va avea un sfârsit (si astfel vom fi cu adevãrat liberi si vom putea cu adevãrat sã ne ocupãm de viata noastrã lãuntricã), în ciuda descurajãrii pe care ne-o aduce diavolul - pentru cã el este în iad, dar este si în lume. Este printul lumii care a câstigat foarte multi pãmânteni pentru frãtia lui.
Pe toti cei care suntem încã în lume, diavolul ne vâneazã si încearcã sã ne acapareze si sã ne atragã în împãrãtia lui, împãrãtia întunericului si a mortii, pentru a se distra cu noi chinuindu-ne. Însã, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistãm si învingem aceastã tendintã lacomã a diavolului de a cuceri fãptura lui Dumnezeu.
- Pãrinte Sofian, pentru un tânãr care doreste sã se apropie de Bisericã pot apãrea diferite capcane spirituale si am dori sã ne spuneti câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstitii si de exagerãri ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteti spune despre pietism si cum sã ne ferim de el?
- Noi urmãrim în viatã sã ne mentinem pe calea ortodoxiei care este lumina credintei noastre, lumina lui Hristos si care stim sigur cã ne conduce cãtre Împãrãtia lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luãm în seamã si de aceea le recomand tinerilor sã nu alunece în superstitii si în astfel de miscãri cum este pietismul. Pietate, evlavie adevãratã, aceasta e cu totul altceva, este calea pe care trebuie sã o urmeze un tânãr ce-si doreste mântuirea. Nu ne intereseazã pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.
- O altã ispitã ar fi intelectualismul în care credinta apare mai mult ca o problemã interesantã de culturã si nu, în primul rând, ca un act de trãire.
- Si cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltã, este amestecatã cu mândrie; iar mândria este aruncatã în lume de duhul minciunii, adicã de diavol. El este foarte savant. Diavolul stie foarte multã filosofie, foarte multã teologie si impresioneazã cu stiinta lui, însã aceastã stiintã îl tine mereu rece fatã de Dumnezeu. Mintea lui este încremenitã în cunoasterea pe care o are; tot la fel se întâmplã si cu prietenii sãi, intelectualii orgoliosi, mai ales ateii. Stiu de toate si rãmân mai departe închisi în stiinta lor, fãrã nici o deschidere cãtre Dumnezeul cel adevãrat, cel viu. Sunt morti pentru Dumnezeu si pentru ei însisi. Rãmân închisi în aceastã stiintã si impresioneazã pe cei care au aceleasi preocupãri.
Cu toatã aceastã filosofie a lor si cu toatã aceastã intelectualitate înaltã, sunt ca o trâmbitã care sunã puternic, dar lumea nu este atrasã de asemenea sunete. Nu este o melodie anume, ceva care sã placã, este un strigãt adeseori uscat, încât, de multe ori, acest intelectualism - chiar când vine în contact direct cu credinta si trãirea crestinã - nu se împacã cu învãtãtura lui Hristos, în general, si cu trãirea crestinã, în special; le refuzã. Îi convine sã rãmânã într-o uscãciune intelectualã; cei care sunt obisnuiti cu ea sunt multumiti sã asculte aceastã depãnare de cunostinte si de probleme ale intelectului, ale mintii, dar rãmân mereu uscati în aceastã formã de cunoastere seacã pentru suflet si pentru viata întru Hristos.
Intelectualismul nu are valoare duhovniceascã, pentru cã cei care suferã de o asemenea insuficientã sunt mereu în afara comuniunii cu Dumnezeu, ca si diavolul, care este foarte savant, însã nu poate face niciodatã parte dintre prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfintii care aveau foarte multe cunostinte duhovnicesti, dar în acelasi timp le trãiau si pãstrau în suflet bucuria dumnezeiascã a harului, care îi fãcea fericiti cu adevãrat.
- O altã capcanã pentru tinerii care doresc sã se apropie de Bisericã, o capcanã mai nouã, este criticismul. Unii sustin cã trebuie sã criticãm cât mai mult pentru ca lucrurile sã fie mai dinamice, altfel ele pot sã înlemneascã; dacã vom critica, va apãrea ceva nou, ceva viu. Cum vedeti Sfintia voastrã aceastã problemã?
- Aceastã problemã o vãd mai simplu. Pentru mine aceastã criticã repetatã se confundã adeseori cu judecarea aproapelui. Adicã, criticismul este o pornire împotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.
Între anumite limite poate fi necesarã si aceastã criticã, însã ea trebuie sã fie obiectivã, sã fie cinstitã. De obicei, judecarea aproapelui se face în lipsa celui judecat si de multe ori este gresitã, falsã. Se judecã si se condamnã în lipsã si pentru asta este un pãcat. Pentru cã, ni se spune în Scripturã: ''a Mea este judecata''; adicã numai Dumnezeu are aceastã putere si aceastã calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecatã Lui este corectã cu adevãrat. Dumnezeu este fãrã gresealã si este singurul care stie tot ce se întâmplã cu fiecare persoanã si cu toti laolaltã.
Când cineva criticã pe altul care nu-i de fatã, îi spune pãcatele lui pe care le stie; dar cel care e socotit vinovat si pãcãtos are si el constiintã si astfel se poate reabilita înaintea lui Dumnezeu prin pocãintã. Cel care judecã nu poate pãtrunde mai mult decât ceea ce vede sau aude si de aceea el poate sã rãmânã în greseala aceasta cã l-a osândit, iar cel vinovat se poate îndrepta. Dumnezeu îl primeste pe acesta din urmã, iar cel care a judecat este osândit pentru cãlcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecati (Matei 7, 1).
Însã critica de care ati pomenit la început este si necesarã, pentru cã un om nu poate mereu sã vadã totul în jurul lui. De aceea câteodatã sunt necesare mai multe minti pentru a rezolva o problemã, iar o criticã cinstitã, fãcutã cu dragoste si sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poti critica ce nu-i bun, dar trebuie sã aduci în locul acestui element gresit ceva pozitiv. Si atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevãr întreg, nu un adevãr stirbit sau un adevãr insuficient.
Însusirile trãirii ortodoxe
- Pãrinte, cum îi convingem pe tineri sã vinã la Bisericã?
- Le propunem sã facã o experientã, dacã tinerii sunt sinceri si cautã cu adevãrat ceva. Pentru cã viata obisnuitã, viata de plãcere pe care o are un tânãr în jurul lui nu îi este suficientã si simte deseori un gol înlãuntrul lui; asta o simte si fãrã sã-i spun eu. Cum îsi poate umple acest vid lãuntric? Trebuie sã caute ceva. Dacã-i usuratic, va rãmâne cu golul acesta pânã în golul mormântului. Dar dacã este serios în ceea ce cautã, va gãsi ceva care sã-i vindece aceastã neputintã sufleteascã. Deci sinceritatea îi trebuie în constientizarea si rezolvarea acestei insuficiente personale.
De obicei, pe noi ne intereseazã - constient sau nu - multumirea sufleteascã, dar nu multumirea aceasta pe care o ai dupã ce mãnânci si bei si petreci si te desfãtezi în alte pãcate, nu aceastã multumire; tânjim dupã acea multumire sufleteascã care sã ne însoteascã permanent în viatã. Cãutãm ceva care sã ne ajute sã crestem sufleteste. Spre exemplu, poti sã cunosti toatã stiinta care existã în lume si nu esti totusi multumit si atunci cauti altceva.
Un loc unde se gãseste aceastã împlinire sufleteascã este Biserica, pentru cã acolo se spun si se cântã niste adevãruri lãsate special în lume pentru a umple golul nostru lãuntric. De la altar sau de la stranã nu se spun niste idei oarecare, ci vorbesc aici trãitori crestini care au aflat aceastã sursã, acest izvor de cunoastere ce îi împlineste, fiindcã le rãspunde la problemele lor.
Dupã aceea, bineînteles cã Biserica te îndeamnã sã citesti cel putin Noul Testament. Citesti Evangheliile, scrierile Sfintilor Apostoli. Citesti cã Sfântul Pavel a fost un rãtãcit, a fost dusmanul lui Hristos si s-a întâlnit cu Hristos pe drumul Damascului. Dar anumite persoane care-L cautã cu sinceritate pe Dumnezeu se pot întâlni cu El nu numai în Noul Testament, ci si pe un alt drum al Damascului.
Sau tânãrul se poate întâlni cu un duhovnic si poate îl îndeamnã Dumnezeu sã se spovedeascã si atunci - tot în Bisericã - gãseste calea cea mai profundã prin care poate afla pacea sufleteascã.
- Cum sã întelegem cuvintele Mântuitorului ''milã voiesc, iar nu jertfã>?
- Jertfa este un act prin care dãruiesti din ceea ce ai. Pe vremea aceea, la temple, erau jertfele de animale. Omul avea oricând o pasãre sau un animal pentru jertfã. Mântuitorul ne spune însã cã mai scumpã este înaintea lui Dumnezeu dragostea.
Este si foarte greu sã dobândesti aceastã dragoste, care este de fapt mila. Dumnezeu cautã totdeauna ceva viu, ceva personal în jertfã, iar jertfa de animale era un lucru foarte cunoscut, uzat. În multe cazuri aceste jertfe ajunseserã sã se facã nu din dragoste, ci din rutinã; nu era ceva viu, nu era ceva din inimã, din sufletul credinciosilor. Jertfa în sine este ceva uscat, nu are mare valoare. Dacã jertfa însã este unitã cu mila, atunci ea este bine primitã de Dumnezeu.
- Dacã ar fi sã enumerati principalele însusiri ale ortodoxiei, pe care dintre ele le-ati pune primele?
- Smerenia si dragostea! Cele pe care le recomandã Mântuitorul: ''învãtati-vã de la Mine, cã sunt blând si smerit cu inima si veti gãsi odihnã sufletelor voastre''. Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnã aici sã încercãm sã dobândim smerenia si dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred cã cu aceste douã virtuti se poate începe descrierea ortodoxiei.
Discernãmântul.
Cum va fi sub domnia Antihristului?
- Întrucât trebuie sã ne lãmurim si sã-i lãmurim pe cei din jurul nostru asupra anumitor fenomene care au tangentã cu viata Bisericii, vã rugãm sã ne sfãtuiti cum sã ne raportãm la unele din acestea. De exemplu, cum sã ne raportãm la miscarea legionarã?
- Miscarea legionarã a apãrut în perioada interbelicã. Legionarii au arãtat o mãsurã pe care puteau sã o arate atunci, crezând în Dumnezeu si apãrând credinta crestinã. Si fãcând si fapte crestine. Însã aveau niste greseli: aceastã grabã de a sfinti pe oameni si, dacã unii nu ascultau de acest imperativ al lor, atunci le curmau viata. Cam asa erau si asta a fost o gresealã capitalã.
Pentru întoarcerea omului la o viatã crestinã trebuie si timp, si exemplu. Dacã acestea douã nu existã, e foarte greu sã convertesti pe un ateu sau pe un om indiferent. Si de aceea legionarii n-au putut schimba în bine prea multã lume. Au convertit niste fiinte adeseori cu inimi curate si i-au atras la miscarea legionarã; însã prea multã lume - cum ar fi o parte din oamenii cu spirit critic, care se gândeau la mai multe aspecte si la anumite adevãruri - nu au putut sã convingã.
De aceea trebuie sã ai în aceastã problemã o capacitate deosebitã care - în limbajul nostru bisericesc - se cheamã dreapta socotealã. Dacã nu avem acest echilibru în gândirea si în viata noastrã, facem lucrurile imperfect, adicã nu vedem o anumitã laturã a problemei care poate sã fie chiar cea esentialã. Dar dacã avem aceastã dreaptã socotealã, vedem lucrurile în ansamblul lor. Si atunci mergem pe o linie pe care pot sã meargã si altii cu succes, pentru cã e o linie deplinã, care multumeste pe om din toate punctele de vedere sau din majoritatea acestor puncte de vedere. Altfel, lucrurile grãbite nu prind.
Desi Cãpitanul a fost un om echilibrat, dupã moartea sa au rãmas în lume niste principii nedefinite si netãlmãcite. Apoi legionarii au ajuns pentru un timp foarte scurt la conducerea tãrii; însã atunci au intrat în aceastã grupare niste elemente negative, fãrã sinceritate, chiar elemente care au vrut sã compromitã miscarea. Legionarismul a esuat în cele din urmã si a ajuns la ceea ce se stie cã a ajuns: o miscare teroristã si periculoasã.
- Ati fãcut parte din miscarea legionarã?
- Nu! Erau lucruri diferite. În general, legionarii aveau un stil repezit si voiau sã schimbe societatea din temelii, iar noi eram într-un cadru duhovnicesc si voiam, în primul rând, sã ne schimbãm pe noi însine. Nu se potrivea duhul nostru cu duhul lor.
Miscarea legionarã a avut si pãrti bune, dar si pãrti discutabile. Din punct de vedere crestin, principala gresealã a legionarilor au fost, din pãcate, cele câteva crime pe care le-au comis. Eu cred cã spre sfârsitul vietii chiar Codreanu si-a dat seama de acest lucru. El devenise tot mai îngândurat si tot mai spiritualizat. Dacã nu ar fi fost omorât, Cãpitanul ar fi încercat sã reorienteze miscarea pe o directie mai smeritã, mai crestineascã. Cei care au venit dupã el nu au înteles însã cu adevãrat necesitatea unor asemenea schimbãri; dimpotrivã, ei au mers cu violentele mai departe si le-au amplificat.
- Pãrinte, unii spun cã si voievodul Stefan cel Mare, vrând sã apere credinta si neamul, a comis violente. Si totusi a fost canonizat de Biserica Ortodoxã Românã.
- În primul rând Sfântul Stefan a avut o cãintã foarte puternicã pentru pãcatele pe care le-a fãcut. O asemenea cãintã îl poate conduce pe orice om la sfintenie. Nu trebuie uitat cã voievodul a avut un duhovnic sfânt (pe Cuviosul Daniil Sihastrul) la care se spovedea cu fricã de Dumnezeu si cu care se sfãtuia tot timpul. De asemenea, Sfântul Stefan a ridicat multe biserici si mânãstiri care au rãmas pânã astãzi. Un lucru foarte important este cã el a reusit sã apere crestinãtatea de pericolul musulman, cu smerenie, cu încredere si cu multe jertfe.
- Cum sã ne raportãm la ecumenism, miscarea ecumenicã?
- Nu prea sunt eu convins de aceastã problemã...
Multã lume credincioasã nu este multumitã de faptul cã la noi în tarã se recomandã sã se facã slujbe religioase în comun cu neortodocsii, mai ales cu sectantii. Si se întreabã credinciosii nostri cum se poate sã se facã o Sfântã Liturghie sau o altã slujbã alãturi de sectanti care exclud pe Maica Domnului din cultul crestin! Ei resping Sfânta Cruce, icoanele, sfintii, martirii - toti cei care au murit pentru Hristos, toti cei care L-au slujit pe Hristos în viata aceasta si pe care-i numim prietenii lui Hristos, cum îi numeste Însusi Mântuitorul. Cum se poate face o Sfântã Liturghie fãrã Maica Domnului, sau fãrã Sfânta Cruce, sau fãrã sfinti, sau fãrã Taine, sau fãrã Sfânta Euharistie? Acesta este un aspect negativ. Suntem obligati sã participãm la asemenea slujbe.
Pe de altã parte, ni se spune cã ecumenismul este de folos într-un fel pentru cunoasterea ortodoxiei de cãtre celelalte culte.
Ortodoxia este viata integralã a crestinismului. Noi am pãstrat si încercãm sã respectãm de la început tot ceea ce recomandã Mântuitorul, Sfintii Apostoli si Sfintii Pãrinti.
Se poate însã si pe alte cãi sã fie cunoscutã credinta ortodoxã: prin conferinte sau lucrãri scrise. Dar asa, ca sã slujesti cu sinceritate lui Dumnezeu si sã vezi în acelasi timp cã celãlalt se scarpinã în cap sau cã îi este dor de o tigarã...
De aceea în privinta ecumenismului si a miscãrilor ecumenice sunt în aceastã stare de nedumerire si astept cu timpul sã mã lãmuresc...
- Cum sã ne raportãm la asa-zisa intrare în Europa, mai ales cã acum ni se impune, ca o conditie la aceastã integrare, sã legalizãm homosexualitatea?
- Da, aceasta este o problemã foarte spinoasã pentru mine. Si pentru întreaga Europã. Desigur, de la Europa Occidentalã avem de învãtat si niste lucruri frumoase cu adevãrat, dar nu atunci când este vorba sã acceptãm niste pãcate. Mai ales când sunt în discutie niste patimi despre care Biblia de la început ne spune cã sunt atât de periculoase încât, pentru a se pedepsi asemenea spurcãciuni, se coboarã îngeri din cer ca sã ardã, sã desfiinteze niste orase împreunã cu locuitorii lor si sã se aleagã de ele numai fum de pucioasã... Am fost pânã la Marea Moartã, am bãgat degetul în apã si l-am pus pe limbã; e o apã groasã, amarã si pe acolo miroase a sulf. Atât a mai rãmas din civilizatia celor douã orase (Sodoma si Gomora), despre care ni se povesteste în Vechiul Testament. Vedem astfel cât dispret aratã Dumnezeu pentru asemenea pãcate.
Pentru nici o altã patimã nu se coboarã cineva din cer ca sã aducã pedepse. Si tocmai cu astfel de pãcate ne cere Europa ''civilizatã'' si mândrã ca sã ne spurcãm neamul nostru. Au mai fãcut oamenii asemenea greseli (cã homosexuali au fost si sunt la noi, fãrã sã fie legiferati de Parlament), dar ele sunt probleme de spovedanie, de canon. Dacã însã sunt legalizate aceste patimi, le faci fãrã grijã, sub acoperirea
În concluzie, nu sunt de acord ca pentru niste bunuri pãmântesti sã primim o pedeapsã dumnezeiascã. Dacã atunci s-au coborât îngeri din cer si-au ars Sodoma si Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer niste pedepse asupra tãrii noastre, prin care sã fie sanctionate asemenea pãcate legiferate. Dar ai nostri nu sunt convinsi; ei spun: ''astea sunt popesti''.
Pe de altã parte, trebuie spus cã crestinul este o personalitate bivalentã, care face parte dintr-un stat pãmântean, dar face parte si dintr-un stat ceresc, este si cetãteanul lui Dumnezeu. El trebuie sã punã accentul pe esential; trebuie sã stie cã este alcãtuit din douã componente: omul material, pe care-l mãnâncã viermii în mormânt si sufletul care merge la judecatã dupã ce se terminã viata pãmânteascã. Dacã omul cade în acest pãcat calcã o poruncã veche, de la creatia lumii si va da socotealã în fata lui Dumnezeu. Când îl face pe om, Dumnezeu îi spune: ''Cresteti si vã înmultiti>. Cu aprobarea homosexualitãtii aceastã poruncã fundamentalã este încãlcatã, pentru cã bãrbatul nu poate naste copii si nu se poate continua neamul omenesc asa cum a hotãrât Dumnezeu de la început. Când omul se deprinde cu aceastã patimã, ea nu-i dã copii, dar îi dã probleme.
- Ce atitudine ar trebui sã avem fatã de masonerie?
- Sã ne facem datoria crestinã pânã la capãt! Masoneria este o miscare universalã care are mijloace de a te obliga sã taci. Si întrucât nu se mai pot lua mãsuri împotriva ei, nu avem altceva de fãcut decât sã ne pãstrãm credinta si sã-L mãrturisim pe Dumnezeu pânã în ultima clipã a vietii noastre.
Cãci va veni Antihrist si desigur cã el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca sã-i însele pe oameni. Multã lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua mãsuri împotriva acestei miscãri vor fi suprimati. Vor rãmâne mai departe doar cei care trãiesc pentru viata aceasta. Cãci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.
Asa încât eu nu mã pot lupta cu lumea ca sã fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Cã toatã lumea stie cum sã facã un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru cã asta obligã la niste sacrificii, iar omul este dispus sã rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacã masoneria îti va da un numãr cu care vei putea cumpãra orice, vei putea sã mãnânci, vei putea sã te îmbraci, sã petreci, sã cãlãtoresti unde vrei, foarte multã lume va fi de acord: ''Gata, dragã, multumesc!''.
Atunci lumea va fi împãrtitã: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege sã sufere orice numai sã fie alãturi de Hristos vor fi o turmã micã, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabã dacã va mai fi credintã pe pãmânt...
-
- Da, da... Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fatã de Mântuitorul vor rãmâne la alegerea fiecãruia.
- Dupã 1990 au apãrut în limba românã douã cãrti scrise de monahi atoniti: ''La apusul libertãtii'' si ''Apocalipsa 13''. În esentã în ele se sustine cã toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalãrii treptate a unei dictaturi globale; iar aceastã dictaturã va culmina în cele din urmã cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentioneazã pe baza unor argumente în general pertinente cã lucrurile evolueazã spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adicã ne îndreptãm spre cea mai cumplitã si subtilã înrobire a oamenilor care a existat pânã acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?
- Nu! Nu mi se par exagerate!
Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportã astãzi, merge cãtre un sfârsit. Dezordinea care existã acum în lume Îl supãrã pe Bunul Dumnezeu. Mã gândesc în primul rând la necredinta, la lepãdarea de Dumnezeu în care ne aflãm, ca si la faptele noastre, pãcatele noastre înnoite, pãcate pe care Biblia le condamnã total si pe care Guvernul le aprobã.
Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur cã nu-I place lui Dumnezeu. De pildã, sã-i spun pe nume unui pãcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tãri: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele douã cetãti din Vechiul Testament unde acest groaznic pãcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rãmas nimic din ele. De aceea, gândindu-mã si la un asemenea fapt istoric, cred cã lumea se îndreaptã cãtre acest sfârsit, poate inevitabil.
S-ar mai putea amâna sfârsitul dacã ar începe o mare pocãintã si îndreptare, ceea ce însã este mai greu, nu se vede asa ceva.
Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fãrã îndoialã cã în lumea de acum, care merge pe calea cea largã a plãcerilor si a patimilor, trebuie sã existe cineva, un fel de conducãtor, care îi antreneazã pe oameni la aceastã grabã spre autodistrugere. Existã institutii care nu spun pe fatã cã politica lor este distrugerea umanitãtii, fiindcã atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele cãtre dezastru, dar spun cã le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).
Încã o datã spun: lumea s-ar putea reînviora dacã am face un efort sã ne parã rãu cu adevãrat pentru pãcatele noastre; dacã ne-am pocãi cu totii, de la rege pânã la ultima slugã, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.
- Sunt si alte semne care sã arate cã vremurile de astãzi ar putea fi cele de pe urmã?
- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce existã în zilele noastre acest mars cãtre rãu. De aceea cred cã au dreptate cei care au scris cãrtile despre care ati întrebat.
- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebãri ati dat niste rãspunsuri mai rezervate...
- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.
Eu cred cã, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rãmâne putini cu El. La început or sã fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar pânã la urmã vor rãmâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rãmâne crestini pânã la capãt vor fi putini, dar vor fi mai hotãrâti si mai statornici în credintã. Va fi multã disputã, multã îndoialã, multã nesigurantã si lepãdare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adicã vor renunta la averi, la masini pentru a-si pãstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca sã supravietuiascã, ca sã nu moarã de foame; iar altii vor trãi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca sã se stie totul despre ei. O sã fie multã intimidare si multã fricã, dar în rândurile celor care-L vor mãrturisi pe Hristos pânã la sfârsit va fi si optimism si mult curaj.
Importanta duhovnicului
- O problemã foarte importantã de care depinde schimbarea vietii noastre lãuntrice este relatia cu duhovnicul. Care sunt criteriile pentru alegerea unui preot la care sã ne mãrturisim?
- N-as putea sã vã spun. Aceasta este o problemã care revine celui ce-si cautã duhovnic.
- Sã zicem cã este la început si vrea sã-si gãseascã un preot la care sã se spovedeascã...
- Întreabã pe un cunoscut:
Am cãutat si eu un duhovnic, dar nu am gãsit pe unul de care sã mã leg pentru toatã viata. Pãrintele Ioan era insuficient pentru mine întrucât eu nu stiam atâta limbã rusã încât sã înteleg sfatul unui duhovnic rus. Am cãutat alt duhovnic pe vremea lui, folosindu-mã de toate mijloacele care pot sã ducã la gãsirea acestuia. De aceea vã sfãtuiesc sã întrebati din om în om si pânã la urmã o sã-l gãsiti.
- În ce conditii ne putem schimba duhovnicul?
- Existã situatiile acestea cunoscute care-ti permit sã schimbi duhovnicul: când el este eretic sau te îndeamnã la pãcat, când este foarte bolnav si nu mai poate spovedi sau când te muti într-o altã localitate, ori este un duhovnic foarte aglomerat si tu - din cauza serviciului - nu mai ajungi sã te spovedesti decât foarte rar.
Mai existã însã si niste cazuri de exceptie: se poate întâmpla sã sporeascã o persoanã si duhovnicul sã nu-i mai fie suficient. Si atunci cautã altul. Acestea sunt însã cazuri rare care apar la cei care vor sã aibã un îndrumãtor pentru rugãciunea inimii. Mai ales în legãturã cu problema aceasta a rugãciunii lui Iisus, este greu sã ai un povãtuitor, este greu sã gãsesti un duhovnic care sã fie si trãitor al acestei rugãciuni si sã spunã ceva adevãrat si multumitor.
Însã mai întâi trebuie sã fim atenti ca nu cumva sã existe în noi niste probleme mari de orgoliu sau de judecare a aproapelui, si atunci, în loc sã ne cãim, noi sã dãm vina pe duhovnic. De aceea este bine sã strigãm la Dumnezeu cu sinceritate si insistentã, din tot sufletul, si atunci Dumnezeu ne va rândui duhovnicul de care avem nevoie.
Trebuie, de asemenea, sã constientizãm foarte limpede cã toti preotii au harul, venit de la Mântuitorul, pentru a ierta pãcatele.
Oricum, dupã ce te-ai mãrturisit de cel putin trei-patru ori consecutiv la acelasi duhovnic, trebuie sã-i ceri binecuvântare dacã te duci în altã parte la spovedit.
Nu trebuie sã fim prea pretentiosi cu preotul la care ne mãrturisim. Dacã el este sincer si cu fricã de Dumnezeu, ne putem spovedi la el cu toatã deschiderea. Este de mult folos pentru noi sã avem pãrere de rãu pentru pãcatele pe care le-am fãcut si le mãrturisim. Nu este deloc bine sã ne spovedim formal!
Este de asemenea foarte folositor ca toatã viata sã avem cãintã pentru pãcatele pe care le-am sãvârsit, chiar dacã ele au fost iertate la spovedanie si chiar dacã nu le-am mai repetat. Este bine tot timpul sã ne pãstrãm cãinta înlãuntrul nostru fãrã a cãdea în deznãdejde, ci, dimpotrivã, trebuie sã ne pãstrãm si încrederea în bunãtatea lui Dumnezeu.
- Unii intelectuali sunt foarte pretentiosi atunci când îsi cautã un duhovnic...
- Sunt si oameni pretentiosi. Pe duhovnic îl întrebi sau îi spui problema ta si el îti rãspunde deplin sau cât poate sã rãspundã si te multumeste. A doua oarã iarãsi îl întrebi alte probleme care apar prin mintea ta. Sau îi mãrturisesti greselile tale. El se poate ruga pentru tine, te poate ajuta în felul acesta.
Dacã este un intelectual pretentios care cautã un duhovnic deosebit, mai greu o sã-l gãseascã; fiindcã el vrea sã vorbeascã cu un preot care sã fie filosof ca si el. Asteaptã rãspuns pe limba lui si atunci se poate sã întâlneascã un duhovnic care nu-i întelege întrebãrile lui, vorbele lui, dar stie foarte multã viatã duhovniceascã de care are nevoie filosoful sau intelectualul. Ei nu se pot întelege pentru cã acesta din urmã e prea pretentios si, adeseori, îmbãtat de mândrie datoritã stiintei lui. Un asemenea om pretentios e greu sã gãseascã un duhovnic ''duhovnicesc''. Si rãmâne sã caute toatã viata si în multe cazuri nici nu-l gãseste pânã la urmã. Rãmâne cu filosofia lui si cu jumãtate de mãsurã duhovniceascã.
- Cât de aspru trebuie sã fie duhovnicul în aplicarea unor canoane, tinând cont cã în vremurile de astãzi existã multi oameni care cad în pãcate mari din ignorantã?
- Dacã preotul duhovnic recomandã un canon cu autoritate sau cu nervi, trebuie sã fie sigur de la început cã nimeni nu-l va respecta. Este bine ca duhovnicul sã fie blând, sã fie linistit si sã încerce sã-l convingã pe credincios, cu dragoste, cã îi este de mult folos canonul pe care vrea sã i-l dea.
Înainte de toate, penitentul trebuie pregãtit pentru a-si da seama cã nãravul care este îndãtinat în el este cel mai mare rãu. Procedând astfel, credinciosul se va deprinde mai usor sã împlineascã orice canon, oricât de greu. Dacã impunem direct canonul, oamenii nu-l vor respecta, pentru cã de obicei acestia nu constientizeazã primejdia unui pãcat si faptul cã-si pot pierde vesnicia din cauza patimilor. Nici nu au o idee foarte clarã despre ce înseamnã vesnicia. Sunt strãini de asemenea lucruri. Asa cã este foarte necesar sã-i pregãtim sufleteste pentru a întelege cã patima lor e asa de mare încât trebuie sã scape de ea cu orice pret, cu orice pret trebuie alungatã.
Este bine sã ne purtãm frumos cu credinciosii care vin la spovedit. Dacã le poruncim si dacã este greu canonul si îi surprinde, nu-l vor face. Pleacã de la tine si îsi vãd de treburile lor; se întâmplã si asa ceva. De aceea am spus cã nu trebuie impus canonul; cãci poate e un canon pe care nu-l poate face. Atunci penitentul va dori sã scape de el si chiar dacã îi mai spunem noi niste lucruri folositoare, el le va refuza interior.
În concluzie, lucrul cel mai important este ca duhovnicul sã se gândeascã foarte bine la penitent si sã-l sfãtuiascã în asa fel încât acesta din urmã - dacã vrea cu adevãrat sã se schimbe - sã constientizeze gravitatea pãcatului în care a cãzut si sã-si doreascã sincer sã scape de orice patimã.
- Pânã unde merge ascultarea fatã de duhovnic? Fiindcã pot exista douã extreme: una prin care duhovnicul este vãzut ca un fel de functionar care iartã la nesfârsit pãcatele, iar alta în care duhovnicul este idolatrizat de cãtre fiii sãi duhovnicesti si nu mai încape în mintea lor nimic altceva în afarã de ceea ce spune acesta în general, nu neapãrat în timpul tainei Spovedaniei.
- Aici, cred cã si într-o parte, si în alta, sunt niste greseli. Ce nu stie duhovnicul stie Dumnezeu; un om care este duhovnic nu poate sã stie tot. De aceea, pentru ce nu stim, îi trimitem pe credinciosi sã citeascã din Sfântul Ioan Scãrarul, Sfântul Ioan Gurã de Aur (care a fost un mare duhovnic), Sfântul Vasile cel Mare si fiecare îsi poate culege ceea ce are nevoie de la acesti Sfinti Pãrinti.
Oamenii nu pot sã cunoascã în întregime toate problemele vietii duhovnicesti; asa încât duhovnicul nu poate sã spunã ceva definitiv, nu poate spune totul. Sunt însã anumite lucruri pe care le poate zice: cum sã te pãzesti de patimi, ce sã faci ca sã scapi de ele; sã scapi, de pildã, de desfrânare, care este o patimã des întâlnitã în rândul tinerilor. Sau cum sã scapi de patima fumatului (cã si asta este o patimã si aduce multe neplãceri si scandaluri în familie). Duhovnicul poate sã-ti dea niste sfaturi pe care, dacã le pui în aplicare, scapi de aceste pãcate. Dar prea departe nu mergem si atunci îi trimitem pe asemenea credinciosi la anumite cãrti, sã citeascã si sã se documenteze si sã înteleagã mai mult decât se poate întelege de la un om care este de obicei mãrginit.
- Un pãrinte contemporan spunea la un moment dat cã vor veni vremuri de prigoanã împotriva Bisericii si atunci mirenii vor avea un rol foarte important, iar preotii nu vor mai putea face mare lucru. Cum apreciati aceastã idee?
- Se va întâmpla, probabil, cum s-a întâmplat în timpul revolutiei sovietice, chiar de la începutul ei, când clerul si mai ales duhovnicii erau trecuti prin ascutisul sabiei. Si atunci nu se mai gãseau duhovnici; pur si simplu nu mai existau preoti la care sã te spovedesti.
Sã ne gândim la ce se întâmplã astãzi în America. Acolo nu existã decât foarte putini duhovnici, în rest sunt psihiatri. Si un mare pãcãtos merge la psihiatru ca sã fie ajutat. Psihiatrul de acolo, din America - ca si psihiatrii din vremea prigoanei care va veni - îi poate da sfaturi cu duiumul, dar nu-l poate ierta, cãci nu are harul acesta. Nu noi, preotii, iertãm pãcatele, ci, la spovedanie, întotdeauna, în orice împrejurare, este si Hristos de fatã si ascultã spovedania si El iartã; eu, ca preot, rostesc numai formula de dezlegare.
Când se va ajunge sã nu mai existe duhovnici si sã fie numai laici care vor avea o foarte mare importantã - cum ati spus dumneavoastrã - atunci oamenii se vor linisti, se vor multumi cu niste sfaturi de la acesti medici (priceputi oarecum în cele sufletesti), dar vor rãmâne încãrcati de aceleasi patimi pe care le-au avut pânã atunci.
Pãcatele mãrturisite sunt iertate deplin dacã se respectã canonul pe care îl dã duhovnicul. Canonul este un fel de medicament, asemãnãtor celui pe care îl dã doctorul unui bolnav. Dacã respecti cu smerenie canonul si cu aceastã convingere cã ti se iartã pãcatele, ele chiar se iartã si te vindeci treptat de bolile sufletului. Dar dacã, în timpul canonului, faci alte prostii, atunci pãcatele vechi si cele noi nu sunt iertate si te încarci mereu.
Prin urmare, duhovnicul, cu ajutorul harului preotiei pe care l-a primit prin succesiunea apostolicã, are aceastã calitate de a ierta pãcatele în numele lui Iisus Hristos. Iar un psihiatru îti dã numai ceea ce are el personal, din stiintã.
Medicul psihiatru care nu este un crestin practicant (prin asta înteleg si faptul cã nu dã prioritate învãtãturilor inspirate ale Scripturii si ale Sfintilor Pãrinti, în fata oricãror altor scrieri) îti poate oferi niste îndrumãri neîndestulãtoare pentru suflet pe care le poti lua în serios atunci când îti lipsesc sfaturile venite de la Dumnezeu prin duhovnic. Mai târziu, însã, uiti aceste îndrumãri si îti duci viata ta amãrâtã mai departe.
Credinta tinerilor
- Care credeti cã a fost rolul pe care l-a avut ASCOR-ul dupã 1990 pânã acum si ce le-ati recomanda sã facã în continuare tinerilor care fac parte din aceastã organizatie?
- ASCOR-ul a încercat dupã 1990 sã împlineascã o lucrare foarte necesarã: sã rãspândeascã învãtãtura lui Dumnezeu în facultãti, printre studenti. S-au fãcut lucruri frumoase, însã insuficiente în comparatie cu nevoile sufletesti ale studentilor. Poate cã ascor-istii ar trebui ajutati mai mult pentru a-si putea îmbogãti activitãtile. Eu sunt tare bucuros cã, în timpurile acestea atât de tulburi pe care le trãim, existã si tineri cu preocupãri crestinesti care s-au grupat într-o asemenea asociatie.
Este bine cã tinerii din ASCOR au fost uniti si porniti sã realizeze ceva atunci când Biserica a fost confruntatã cu niste probleme. ASCOR-ul a fost de pãrerea Bisericii si a apãrat pozitia ei.
În timp s-a mai maturizat aceastã organizatie. Ascor-istii capãtã experientã unii de la altii; pe de o parte sunt cei care terminã studiile si se retrag în viata lor, la posturile lor, iar pe de altã parte sunt ceilalti, care vin si încep aceeasi cale. Totusi cei tineri beneficiazã de experienta celor mai vechi si pot astfel sã facã si altceva mai îndrãznet.
Sfatul meu este ca membrii ASCOR sã se asocieze cât mai mult cu viata Bisericii, sã colaboreze cu Biserica în problemele ei.
De asemenea, trebuie sã ne dãm seama cã sunt o sumedenie de lucruri pe care poporul nu le stie, iar ascor-istii sunt niste tineri învãtati, abia iesiti de pe bãncile universitãtilor. Dacã un tânãr absolvent de facultate ar sta de vorbã, de pildã, cu un tãran, i-ar putea transmite acestuia din urmã multe cunostinte. Cã ASCOR-istii nu sunt numai teologi, sunt si de la alte facultãti. Ar trebui sã existe aceste dialoguri între un tânãr si unul sau mai multi cetãteni simpli, întrucât este destulã nestiintã în popor, nu numai în ceea ce priveste religia.
Apoi, acesti studenti care fac parte din organizatie, fiecare dintre ei, bineînteles cã trebuie sã aibã curaj si sã fie putin mai organizati. Sunt probleme sociale grave fatã de care este bine sã se ia atitudine, ca de pildã aceste noutãti urâte - încercarea de a legaliza homosexualitatea si prostitutia. Ascor-istii nu trebuie sã fie numaidecât teologi, ci oameni cu bun simt, tineri de la diverse facultãti - psihologie de pildã - care ar putea sã aibã un cuvânt împotriva acestor hotãrâri, arãtând cã nu-i necesar sã se legalizeze asemenea pãcate. Existã un imperiu al rãului si un print al rãului care se cheamã si diavol; el oricum legifereazã rãul prin practica la care te îndeamnã cu foarte multe viclesuguri, asa încât nu-i nevoie sã se mai asocieze si autoritatea de stat la aceastã lucrare maleficã.
- Cum ar trebui sã fie relatiile dintre tinerii care fac parte din ASCOR? Cum ar trebui sã fie atmosfera în aceastã asociatie?
- Ar trebui sã fie o atmosferã crestinã, o atmosferã de familie, de familie idealã. O familie în care toti membri se respectã si trãiesc sub acest har al Duhului Sfânt. Chiar dacã sunt unii care se mai abat de la aceastã cale dumnezeiascã, majoritatea însã asa trebuie sã fie. Sã se ajute unul pe altul, sã fie modesti, sã colaboreze în bine si - pe cât se poate - sã fie uniti în îndepãrtarea rãului, sã nu-l încurajeze si sã nu-l practice.
- Cum trebuie sã se poarte un student care este interesat de viata crestinã, atunci când se aflã în mijlocul colegilor lui care nu sunt aproape deloc atrasi de Bisericã?
- Te orientezi dupã bunul simt; adicã sã nu se facã numaidecât caz de crestinism, de post si de alte practici religioase, care de obicei displac tinerilor si îi descurajeazã. Este bine ca studentul crestin sã fie smerit, sã fie un adevãrat model; iar crestinismul sã nu-l afirme ostentativ, ci el sã aparã de la sine prin tot ceea ce face si gândeste tânãrul respectiv.
Deci îi trebuie bunul simt care îl îndeamnã sã fie un om cuminte, constiincios si cinstit sufleteste.
- O problemã actualã pentru tineri este cea a libertãtii. Suntem educati de mici cã trebuie sã fim liberi, cã trebuie sã ne cerem drepturi. În acest context, vã rugãm sã ne învãtati cum sã-i convingem pe colegii nostri de adevãrul cuvintelor Scripturii: ''Dacã Fiul vã va face liberi, liberi veti fi într-adevãr>?
- Rãspunsul este greu de dat. E mai usor sã întrebi, cum întreabã copiii niste lucruri la care se rãspunde foarte greu. Hai sã luãm tot de la Mântuitorul rãspunsul: pãcatul este cel care ne face robi si trebuie sã luptãm împotriva lui ca sã fim cu adevãrat liberi. Cãci omul a fost creat liber la început.
Pe tineri îi putem sfãtui sã ducã o viatã curatã. În ce fel? De pildã, sunt multi tineri care, înainte de cãsãtorie, calcã o poruncã, porunca aceea foarte delicatã; vor sã facã niste cãsãtorii de probã. Sã trãiascã el viata respectivã cu fata cu care se va cãsãtori; sã-si trãiascã propria lui dorintã, sã-si satisfacã dorinta trupeascã prin acest pãcat al desfrânãrii. Dacã face asa, de la începutul vietii lui mature devine rob, devine neliber, devine prietenul patimii si prietenul diavolului. Si apoi este foarte greu de convins cineva, care-i împãtimit, sã trãiascã o viatã curatã.
O viatã curatã înseamnã o viatã luminoasã - mintea lui este luminoasã, cugetarea lui este corectã, adeseori si viata lui în totalitate este întreagã. Un flãcãu sau o fatã - în adevãratul înteles al cuvântului - sunt niste oameni întregi, oameni de omenie; un sfat, un cuvânt al lor poate sã aibã putere. Un om care este ticãlosit în viata aceasta trupeascã are timiditate, nesigurantã în ceea ce spune, iar cu Dumnezeu (Care este izvorul întelepciunii si al sfinteniei) este certat. De aceea, un tânãr care vrea sã ajungã cineva trebuie sã-si pãstreze aceastã curãtie trupeascã, sã si-o pãzeascã.
Ca sã vorbesti astãzi despre propunerea mea, cred cã multi ar râde, ar face semne cu ochii si ar spune: ''Ãsta-i un prostãnac!''. Asemenea sfaturi sã dai astãzi, când pãrintele îndeamnã pe copil: ''Du-te, cautã-ti o fatã si fã asa...!''? Din pãcate cunosc astfel de cazuri. De la pãcat este foarte greu sã-l opresti pe tânãr astãzi. Asa încât eu rãmân la aceastã metodã de a-l îndruma pe tânãr - care este încã abia ajuns în pragul vietii de majorat - sã-si pãstreze aceastã stare trupeascã si sufleteascã, asa cum recomandã Dumnezeu.
Sunt însã si multi tineri astãzi care vor sã asculte acest sfat, chiar fãrã voia sau acordul pãrintilor. Pãrintele îl îndeamnã sã-si caute drum deschis, cum a trãit si el la vremea lui. Sunt persoane, oameni înaintati în vârstã, care încã nu s-au cununat si nu s-au spovedit de 20 sau 30 de ani. Si mor asa. Si atunci ce educatie dã el tânãrului care vrea sã ducã o viatã crestinã? Tânãrul (sau tânãra) se retrage într-o camerã si citeste niste rugãciuni de searã sau psalmii. Mama se uitã pe gaura cheii si, când vede cã citeste o rugãciune, atunci deschide usa cu brutalitate si îi spune: ''Nu mai citi, nu te mai ruga asa, cã ai sã înnebunesti!''. Ce sã aleagã tânãrul sau tânãra, care simte niste bucurii când se roagã si îi spune mama asa ceva? Mama nu se roagã, trãieste în pãcat, necununatã si cu fel de fel de avorturi si fel de fel de pãcate care o covârsesc si o întunecã si este de acord cu diavolul, fãrã sã-si dea seama. Si îndeamnã pe fiica sau pe fiul ei sã fie la fel ca si ea. Atunci tânãrul îsi ia libertatea sã-si trãiascã viata cum a înteles-o el acum, la vârsta lui. Se întâmplã astãzi multe cazuri de acestea, pe care le aflu si eu la spovedanie.
Din pãcate multi dintre bãtrânii si adultii de astãzi au un fel de împietrire în necredintã. În schimb, existã acum si multi tineri care se orienteazã dupã calea luminoasã a credintei. Este regretabil cã pãrintii nu pot sã sfãtuiascã pe copiii lor - care pot sã ajungã sfinti -, asa cum ne îndeamnã Dumnezeu.
Viata este lãsatã pentru fiecare dintre noi ca sã ne strãduim sã adunãm un capital de fapte bune si de viatã crestinã care va fi foarte folositor pentru vesnicie, la luminã. Toti trebuie sã trãim în aceastã perspectivã a vietii viitoare; sã nu trãim ca animalele doar pentru viata aceasta pãmânteascã. Mãnânci, bei, te înmultesti si te distrezi cum se distreazã animalele, în felul lor! Viata noastrã omeneascã are un alt ideal si un alt scop mult mai înalt. De la Mântuitorul stim cã viata omeneascã are în viitor aceastã perspectivã a vesniciei si a libertãtii totale întru Hristos; pentru ea trãim.
În concluzie, pe linia aceasta, a neascultãrii de Dumnezeu, se poate spune cã pãcatul este o piedicã împotriva libertãtii fiecãrui om.
- Pentru multi dintre tinerii credinciosi care trãiesc sau studiazã în marile orase, o problemã importantã este cã nu-si pot gãsi pacea interioarã, întrucât sunt risipiti în prea multe probleme. Ce-i sfãtuiti sã facã?
- Sã-si facã un program pentru suflet. Golul si aceastã nemultumire a lor este în ei însisi. Sã-si facã deci program si sã umplã acest gol sufletesc cu rugãciunea si cu viata în Dumnezeu.
- Care sunt principalele motive pentru care se ajunge la certuri în cuplurile tinerilor si cum pot fi depãsite acestea?
- Foarte greu pot fi depãsite, pentru cã, de obicei, atractiile între un tânãr si o tânãrã se mãrginesc la formele anatomice si la plãcerile trupesti. Rari sunt tinerii care se gândesc sã discute înainte de cãsãtorie despre cum întelege unul sau altul viata, scopul vietii. Este important sã se stie dacã au amândoi un scop crestin în viatã, adicã sã nu aibã în vedere numai îmbogãtirea. Dacã el sau ea au masinã, gata - li se pare unora - e un avantaj si un motiv de cãsãtorie; dacã are niste bani pusi în bancã, atunci gata, s-a aranjat întelegerea si cãsãtoria. Dacã însã tinerii se mãrginesc numai la acest aspect material, atunci de le început este compromisã cãsãtoria.
În afarã de aceste probleme materiale, pãmântesti - masinã, pãmânt, avere - mai sunt si niste conditii de ordin sufletesc. De pildã, dacã acestor tineri - care vor sã se asocieze într-o familie - le place credinta, dacã gãsesc satisfactie în credintã, în problemele religioase. Cãci, dacã unul este crestin si altul este ateu sau îi e scârbã de credintã, recomand cu toatã energia sã nu îndrãzneascã sã se cãsãtoreascã, pentru cã el sau ea este frumos sau frumoasã si nu stiu ce alte lucruri omenesti; toate acestea la un moment dat se deterioreazã si tinerii rãmân într-o situatie destul de tristã si îsi continuã viata în probleme, în durere. Asa încât credinta si acordul în credintã sunt conditii foarte importante pentru întemeierea unei familii.
Dacã pãrintii sunt credinciosi, atunci îsi cresc copiii în credintã si în cumintenie, în aceastã viatã de respect si comuniune cu ceilalti oameni. Dacã numai unul dintre pãrinti este credincios, pentru el viata este un adevãrat chin. Ea merge la bisericã si el la petrecere, sau la teatru, sau la cinematograf, sau la alte distractii. El ajunge beat acasã, iar ea vine de la Bisericã. Si atunci ce asociere, ce comuniune, ce discutii sã aibã ei împreunã? De aceea am spus cã credinta este un element esential într-o familie. Mãcar aceste douã lucruri sã fie: un acord în sinceritate si credintã. Pentru cã unii promit la început ca sã se vadã cãsãtoriti, iar dupã aceea schimbã placa si încep o viatã sincerã în rãu, care duce la nefericirea si nenorocirea ambilor soti pentru întreaga viatã. Am cunoscut fel de fel de familii si de aceea o spun cu multã convingere.
Mai sunt si alte aspecte. De pildã, se cãsãtoreste un tânãr ortodox cu o catolicã. Am întâlnit niste cazuri de acestea. Ea, de pildã, îsi are cercul ei catolic, prietenele ei, colegii, colegele ei, sãrbãtorile lor, Pastele lor; cealaltã parte, bãrbatul care este ortodox are si el prietenii lui, slujbele la bisericã si celelalte. Ea merge la Bisericã pentru a sãrbãtori Pastele catolic (atunci când noi prãznuim Floriile) si mãnâncã ouã rosii. El mãnâncã de post si a doua zi începe Sãptãmâna Patimilor. El posteste mai aspru, iar ea mãnâncã de dulce. Parcã n-ar fi asa de important, dar este destul de tristã si o asemenea asociere. De la început e bine ca tinerii sã fie prudenti si sã-si aranjeze un climat care sã le fie de folos pentru toatã viata.
Esentialul
- În ce mãsurã monahismul este o chemare de la Dumnezeu si în ce mãsurã este un act al alegerii personale?
- Bineînteles când este o lucrare de la Dumnezeu, atunci este o chemare: cutare este chemat de Dumnezeu în monahism ca, prin acest mod de existentã, sã-si pregãteascã o viatã plãcutã lui Dumnezeu.
Existã si cazuri când cineva pleacã la mânãstire asa, de la sine, fãrã sã aibã o chemare de la Dumnezeu, spunând cã îi place viata monahalã. Cu multi ani în urmã, am cunoscut un astfel de caz, în viata femeilor. Unei tinere îi plãcea sã ajungã cãlugãritã, dar eu îi spuneam:
Mai târziu am aflat cã a plecat undeva, prin Africa. S-a încurcat cu cineva de acolo si s-a cãsãtorit. Dupã un alt timp am aflat cã s-a întors în tarã pentru pãrinti. Tatãl ei era avocat si mama sa casnicã. A plecat apoi într-o tarã nordicã, Suedia sau Norvegia, cu acest tânãr si aveau si o fetitã. Asta mi-a dovedit cã pentru viata cãlugãreascã trebuie sã ai cât de cât o chemare de la Dumnezeu, altfel te încurci pe parcurs, cum s-a încurcat si ea, sãrmana. Si, culmea culmilor, într-o bunã zi vine ea cu sotul la mine, la mânãstirea Antim. Ce-a fost si ce-a ajuns ideala cãlugãritã!
Dacã nu este chemare de la Dumnezeu, sã nu intri în aceastã viatã cãlugãreascã. Desi pãcatele sunt comune tuturor oamenilor, dacã esti chemat de Dumnezeu în mânãstire, chiar dacã gresesti cumva, ai aceastã posibilitate de a te pocãi. Având biserica în curtea mânãstirii, având toaca, având clopotele care te trezesc în orice zi pentru a-ti întãri dorul cãtre Dumnezeu, dacã ai rãbdare, cu toate patimile care te cerceteazã, la un moment dat reusesti sã le biruiesti. Cãci Dumnezeu ne ajutã în mod sigur, mai ales atunci când ne rugãm.
Cine însã nu are nici un fel de chemare sufleteascã pentru viata monahalã si colcãie în el sângele - patima aceasta trupeascã sub diferitele ei forme -, acela trebuie sã asculte glasul sângelui si sã urmeze calea traditionalã a familiei; si îsi face o viatã de familie. Cine are însã o înclinatie cãtre rugãciune, cãtre niste idealuri duhovnicesti mai înalte, cãtre Sfintii Pãrinti, cine se simte impresionat de un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin sau al Sfântului Grigorie Palama sau al Sfântului Vasile, al Sfântului Ioan si suspinã dupã niste gânduri bune, Dumnezeu îl ajutã si el progreseazã în viata monahalã.
Chiar când un gând de viatã monahalã apare fãrã sã existe si o chemare specialã, dacã fratele are cât de cât început bun, intrã în problemele cãlugãresti, dã de izvor, din când în când scade, dã în niste patimi, Dumnezeu nu-l lasã, îngerul pãzitor îl ajutã si el sporeste si se adânceste în viata mânãstireascã si poate sã ajungã un om foarte util pentru ceilalti.
Dar, dacã este îndeosebi chemat, atunci are si mai mult succes, mai mult har. Pentru cã harului îi place sã gãseascã un teren curat. Acolo se adãposteste harul lui Dumnezeu. Sfintenia e ceva foarte fin, foarte delicat, foarte albãstriu, foarte greu de obtinut asa, într-o viatã obisnuitã. Sfintenia are ceva dumnezeiesc în ea. Când harul cuprinde un asemenea trup omenesc, îl saltã, îl ajutã sã creascã uimitor de frumos fatã de ceilalti oameni.
- Care credeti cã este principalul lucru care ar trebui îndreptat în monahismul românesc de astãzi?
- Sã trãim cãlugãreste, asa cum trãiau tinerii si bãtrânii din trecut. Învãtãturi sunt tare multe. Noi sã trãim mai bine zis cele trei voturi: sãrãcia neconditionatã, curãtia (fecioria) sufleteascã si trupeascã, precum si ascultarea.
Este bine ca monahul sã asculte de conducãtorul mânãstirii. Pentru cã tuturor staretilor le place sã fie ordine în mânãstire; ei vor ca monahii sã trãiascã o adevãratã viatã cãlugãreascã si sã fie de folos atât lor însilor, cât si credinciosilor care vin la mânãstire ca sã se învioreze sufleteste.
Pelerinii, atunci când poposesc într-o atmosferã cãlugãreascã, când participã la slujbe, când se spovedesc sau când prind putere de la exemplul monahului, atunci ei se îndreaptã sufleteste si merg acasã mai întãriti. Acesta este rolul mânãstirii: mântuirea vietuitorilor ei si a celor care o viziteazã.
- Ne apropiem de sfârsitul acestui foarte folositor interviu. Pãrinte staret, din ce cauzã cei mai multi dintre noi nu reusim sã practicãm rugãciunea inimii?
- De ce? Pentru cã rugãciunea inimii presupune stãruintã în chemarea numelui Domnului. Stãruintã cu multã luare-aminte si într-un duh smerit. Cei care se angajeazã la aceastã rugãciune, auzind multe lucruri despre ea, vor sã si-o însuseascã, dar nu au cu ei si mijloacele ajutãtoare.
Adicã, în primul rând nu au rãbdare sã o zicã continuu. Se cheamã rugãciunea neîncetatã, asa îi spune Sfântul Apostol Pavel. În viata noastrã obisnuitã sunt fel de fel de preocupãri care ne atrag; suntem risipiti si aceastã rugãciune se întrerupe foarte des. Nu avem continuitate duhovniceascã, nu putem sã ne pãstrãm în duh de rugãciune când chemãm numele Domnului. Mintea noastrã zboarã chiar în momentul când spunem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul. Mintea noastrã deseori rãtãceste, se întâlneste cu fel de fel de alte probleme strãine de rugãciune. Si, de fapt, nu ne rugãm încontinuu, iar asta dãuneazã foarte mult.
Pe urmã, atunci când ne rugãm avem de obicei înlãuntrul nostru niste rãmãsite de urã. Suntem certati cu cineva, dar nu bãgãm de seamã. Însã, când suntem certati cu cineva, nu prinde rugãciunea; nu se prinde, ne rugãm ca la un obiect. E o trãncãnealã din gurã. Si desigur cã în asemenea conditii nici rugãciunea inimii nu o putem dobândi.
Mai este aceastã smerenie în care trebuie sã fie rostitã rugãciunea. Smerenia! Suntem strãini de ea! Dacã prinde putin rugãciunea în noi, avem un fel de felicitare proprie:
Foarte importante sunt si raporturile noastre cu Maica Domnului. Sfânta Fecioarã este cea mai mare mijlocitoare pentru rugãciunea aceasta si îi ajutã pe cei care au cultul întreg si cinstirea întreagã pentru ea. Sfântul Siluan a dobândit rugãciunea inimii dupã nu stiu câte sãptãmâni de cerere si mijlociri cãtre Maica Domnului. Mântuitorul si Prea Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu cunosc exact starea noastrã lãuntricã si rãspund exact la aceastã cerere. Unde stie Dumnezeu cã smerenia va continua si cultul cãtre Maica Domnului va fi pãstrat în continuare, iar cinstirea cãtre Mântuitorul, cãtre Dumnezeu - cã El este cel chemat - va dura, îi dãruieste rugãciunea inimii mai repede. Altora foarte greu sau niciodatã nu li se dã acest dar; cã, oricum, acestã rugãciune este un dar. Oamenii cautã sã-si însuseascã rugãciunea inimii si sunt multisori care o spun cu bucurie si cu folos, însã nu atât de multi cât ar trebui, din cauza nestatorniciei noastre.
- Pãrinte Sofian, ati cunoscut de-a lungul timpului diversi credinciosi care practicau rugãciunea inimii. Unii s-au format în linistea schiturilor, altii trãiau în aglomeratia marilor orase. De aceea vã întrebãm care este legãtura între mediul în care trãim si practica rugãciunii neîncetate?
- Mediul pentru rugãciunea inimii este stãruinta cu care ne angajãm într-o asemenea lucrare. Acesta este ''mediul'' cel mai prielnic. Trebuie sã stãruim în a rosti rugãciunea lui Iisus cu seriozitate, adicã cu atentie si cu multã pocãintã.
- În încheiere, vã rugãm sã ne explicati afirmatia Sfântului Apostol Pavel: ''Si acum rãmân acestea trei: credinta, nãdejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea''.
- Dragostea este mai mare pentru cã Dumnezeu este însãsi dragostea. De aceea iubirea adevãratã e mai mare si de aceea rãmâne în vesnicie.
De o anume credintã si o anume nãdejde este nevoie si pentru a rezolva niste lucruri practice. Pentru o asemenea credintã trebuie numaidecât ca sã te agãti de ceva aici, pe pãmânt. Dacã vrei, spre exemplu, sã-ti construiesti un bloc si sã faci acolo un garaj, niste magazine, trebuie sã ai credinta cã asa cum esti tu - cu averile si puterile pe care le ai - poti sã duci la bun sfârsit aceastã lucrare. Trebuie sã ai si nãdejde, adicã statornicie în credintã si încredere în ce te asteaptã.
Dragostea însã este nevoie sã o ai în special pentru ca sã te poti apropia de Dumnezeu. Trãind în dragoste, trãiesti în Dumnezeu. Atunci le ai pe toate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacã nu ai dragoste, nici credinta si nici nãdejdea nu au statornicie în tine. Cãci le lipseste esenta: Însusi Dumnezeu. Sã ne strãduim sã avem aceastã dragoste si dupã aceea o sã mai vorbim.
- Vã multumim foarte mult si sã vã dea Dumnezeu putere si sãnãtate în continuare.
- La întrebãrile care mi s-au pus, eu am rãspuns în felul meu. Însã, dacã vreti sã vã însusiti mai multe daruri decât v-ati imaginat, osteniti-vã, faceti propria experientã! Numai din ascultarea unor vorbe nu iese nimic. Cãci noi stim deja foarte multe lucruri pentru viata noastrã.
De aceea vã îndemn, pe cei care cititi aceste cuvinte (spuse cu neputintele care sunt si se vãd în ele): dacã vreti sã aveti folos dintr-un cuvânt duhovnicesc, trãiti-l. Fãrã a-l trãi, nu puteti gusta cu adevãrat din miezul lui si nu puteti aduce rod. Ca sã rodeascã, trebuie sã fie trãit. Domnul nostru Iisus Hristos spune si aceste cuvinte: ''Cel ce va face si va învãta, acesta mare se va chema în Împãrãtia Cerurilor''. Faceti si Dumnezeu vã va ajuta sã creascã în sufletul vostru toate învãtãturile mântuitoare. Amin.
Interviul a fost realizat în primãvara anului 2000 si a fost revizuit si completat
în perioada martie-aprilie 2002
Prezenta Sfântului Duh
În capitolul doi din Faptele Apostolilor ni se istoriseste cã Pogorârea Duhului Sfânt a fost precedatã de un ''vuiet'' si de aparitia unor ''limbi ca de foc'' care au sezut pe fiecare dintre apostoli. Aceste semne nu constituie însã Coborârea Duhului Sfânt, ci ele sunt numai niste simboluri. Momentul Cincizecimii este un mister, ca tot ceea ce este divin. Dumnezeu este cea mai mare Tainã si actiunile Lui sunt tot tainice.
Dupã felul cum se raporteazã la acest fapt biblic, credinciosii se pot împãrti în trei categorii:
1) Unii crestini se îndoiesc de asemenea evenimente istorice si le socotesc inventii sau mituri.
2) Altii sunt formalistii religiosi, care reduc întreaga credintã la forme si care afirmã cã în viata lor n-au simtit vreodatã cum se pogoarã Duhul Sfânt.
3) Altii cred si afirmã cu putere adevãrul relatat în Sfânta Scripturã, însã nu toti cunosc si învãtãtura Sfintilor Pãrinti care ne ajutã foarte mult la întelegerea Bibliei.
De la început trebuie sã spunem un mare adevãr: nu este posibilã o viatã crestinã complet lipsitã de Duhul Sfânt. Fiecare crestin a primit mãcar o datã Duhul Sfânt, la Botez.
Trebuie de asemenea spus cã o bunã parte din minunile si semnele vãzute de la începuturile crestinismului s-au produs atunci si au fost necesare pentru acele vremuri. Unii sectanti (penticostalii) încearcã si azi sã reproducã - exact ca atunci - anumite manifestãri materiale. Felul cum actioneazã este o blasfemie, denaturându-se adevãrul, cãci o singurã datã în istorie s-au produs semnele materiale de la Rusalii.
Substanta evenimentului Cincizecimii - adicã Pogorârea Sfântului Duh în fiinta umanã - existã dintotdeauna în Bisericã, iar crestinii au datoria de a fi cãutãtori si pãstrãtori ai Duhului Sfânt, însã nu toti reusesc acest lucru.
În istoria Bisericii existã perioade când Duhul Sfânt se revarsã în viata oamenilor mai mult sau mai putin. În zilele noastre, se resimte o crizã a Duhului Sfânt în viata crestinilor. A avea Duh Sfânt înseamnã a trãi în Dumnezeu, a fi unit cu Dumnezeu, a avea dragostea lui Dumnezeu. În Biserica vãzutã, în comunitatea socialã, se resimte lipsa Duhului Sfânt.
Mãrturia pentru Hristos
Problema este urmãtoarea: ce atitudine avem fatã de Duhul Sfânt? Suntem plini sau nu de puterea Lui?
Ca sã putem rãspunde corect la aceste întrebãri, este bine sã cercetãm cu atentie ce s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru la zece zile dupã Înãltarea Domnului.
Dupã Coborârea Duhului Sfânt Apostolul Petru a tinut prima predicã. Îl cunoastem pe Sfântul Petru în diferite ipostaze: curajos, uneori iluminat fãcând mãrturisiri fundamentale, alteori sovãitor, plin de gânduri omenesti, înfricosându-se si lepãdându-se de Hristos în curtea arhiereului.
Dupã Pogorârea Sfântului Duh, Apostolul Petru este un om cu totul nou, cu un curaj infinit, este ca un monolit de granit, cu o puternicã luminã interioarã. El predicã Evanghelia simplu, fãrã talent oratoric, face numai unele mustrãri cu scopul de a îndrepta pe cei pãcãtosi. Predica lui însã are un efect formidabil, cãci se convertesc 3000 de suflete.
Datoritã Duhului Sfânt, Apostolul Petru este dispus la orice sacrificiu. La fel au fost toti sfintii, cãci prezenta Duhului Sfânt se vãdeste în roade. Predica Sfântului Petru a trezit constiintele si a trezit credinta puternicã (ce se naste din pocãintã). În fond nu este o predicã, ci o mãrturie pentru Domnul Iisus Hristos.
De 2000 de ani în lume se dezbate procesul deschis de satana împotriva Mântuitorului Iisus. Stãpânitorul acestei lumi (Ioan 12, 31) nu vrea sã se lipseascã de supusii sãi.
De 2000 de ani Biserica este prigonitã pe pãmânt, adeseori chiar de cei dinlãuntrul ei. Fiecare generatie si fiecare membru al Bisericii trebuie sã depunã mãrturie în acest proces care depãseste orice timp si orice spatiu. Pe cei care Îl mãrturisesc pe Hristos, Domnul Iisus îi va recunoaste în fata Tatãlui Sãu.
La capãtul acestui proces se va învedera tuturor cum L-am cunoscut pe Domnul si cât de mult am simtit puterea Duhului Sfânt în viata noastrã, cât de mult ne-am cãit de pãcate, cât de mult Duhul Sfânt a strãpuns inimile noastre. Asadar, ne sunt de neapãratã trebuintã pocãinta, spovedania si apoi - ca rezultat - viata nouã în aceastã lume, viatã trãitã în Dumnezeu.
Adevãrul cã Dumnezeu existã, cã Dumnezeu este Iubire, nu trebuie mãrturisit prin tomuri de predici, ci prin viata celor care cred. Credinta este viatã.
Nu de rãu sã ne plângem, ci de lipsa binelui. Lipsesc martorii lui Hristos în lume! Lipseste Duhul Sfânt în viata noastrã. Nu bomba atomicã trebuie sã ne înspãimânte, ci bomba mâniei lui Dumnezeu care apare pentru pãcatele noastre grele si pentru lipsa noastrã de pocãintã!
Sã ne întoarcem la viata în Dumnezeu, ceea ce depinde numai de noi. Sã chemãm Duhul Sfânt în toate împrejurãrile, în orice gând sau faptã, si atunci când El va fi prezent în viata noastrã vom merita sã ne chemãm crestini.
1958, înainte de arestare
SCHIMBAREA
Mai poate fi schimbatã societatea? - Treptele rugãciunii inimii
Ne puteti spune un cuvânt de folos?
- Sunteti lacomi sã strângeti de la mine ceva foarte pretios, dar eu - asa cum sunt acum, bolnav - sunt mai putin darnic cu asemenea sfaturi. Vã arunc câte o vorbã, câte un îndemn care nu sunt atât pretioase, dar fãceti-le mãcar pe acestea.
Sã vã rugati! Sã nu rãmâneti fãrã rugãciune! Dumnezeu este prezent în fiecare clipã, la îndemâna noastrã, e prezent pretutindeni. Oricând, în orice zi, mãcar cât de putin, rugati-vã cu mare atentie, nu asa, cu superficialitate. Rugati-vã de pildã cu un Tatãl nostru, spus încet, concentrat, mãcar o datã, de douã ori pe zi.
Chiar dacã sunteti studenti si aveti de învãtat, este totusi bine sã fiti activi, sã faceti ceva pentru aproapele vostru. Ne putem mântui si ne putem valorifica numai prin ceea ce lucrãm pentru cel de lângã noi. În fiecare zi este bine sã facem mãcar o faptã de milostenie.
Sfântul Ierarh Mucenic Antim Ivireanul, icoanã pe lemn de la Sfânta Mânãstire Antim (1991-1992)
Uitati-vã la Sfântul Antim Ivireanul care lãuda foarte mult fapta bunã; desi era un strãin pentru noi, a fãcut multe lucruri bune în cei peste douãzeci si cinci de ani cât a trãit în Tara Româneascã.
Pe lângã alte îndatoriri pe care le împliniti, nu uitati sã cercetati si bolnavii; ajutati-i cum si cât puteti. Un bolnav are nevoie întotdeauna de un ban sau de un medicament.
În concluzie, sã încercãm sã facem în fiecare zi o faptã bunã, cât de micã. Mântuitorul ne spune cã si pentru un pahar de apã pe care l-am dat unui însetat, nu ne vom pierde plata.
Mai poate fi schimbatã societatea?
- Dupã 1990 pânã astãzi cum vi se pare cã a evoluat la români raportul dintre situatia materialã si starea spiritualã?
- Omul progreseazã din punctul de vedere al credintei atunci când este mai strâmtorat material.
Dupã Revolutie foarte multi au sperat cã o sã fie mult mai bine, cel putin din punct de vedere material. Însã, în general, cei care au avut posibilitãti s-au îmbogãtit în continuare, iar cei care au fost mai putin smecheri si poate mai cinstiti au rãmas în starea lor de mai înainte si au continuat sã fie sãraci mai departe.
Unii sãraci s-au apropiat de Dumnezeu, altii înjurã si blestemã pe cei bogati.
Observãm cu totii cã existã mai multã libertate exterioarã decât în comunism; dar din pãcate existã si chemãrile sectante care vin tot de la cei bogati si care îi nenorocesc, le stricã credinta crestinilor nostri.
Dupã 1990 era de asteptat sã fie o întoarcere la credintã, la o viatã bunã, armonioasã si, dimpotrivã, vedem cã este un fel de viatã amarã. Unii huzuresc, nu au ce face cu banii, iar altii, sãracii, aproape cã mor de foame. Vin la poartã aici si cer o pâine. Aceastã cersealã nu este normalã pentru cã tara este bogatã, pãmântul produce ca si pânã acum, numai cã gospodarii nu sunt cinstiti. Cei care au parte de avere nu sunt mai deschisi, mai darnici, mai credinciosi cu adevãrat.
În privinta aceasta, Mântuitorul, Care este Stãpânul universului si este prezent în viata noastrã, a fiecãruia, coboarã pânã acolo încât apare în persoana unui sãrac si îti cere sã-L ajuti. Iar tu, dacã-l vezi mai tânãr, îi strigi: ''La muncã!''; nu-ti dai seama cã de fapt nu L-ai ajutat pe Hristos. Sunt oameni care terminã totul si nu mai au ce sã mãnânce. Este foarte greu de rezistat în asemenea conditii, mai ales când trebuie sã aibã grijã si de niste copii. Atunci, dacã noi îi ajutãm, ei ne rãmân recunoscãtori si ne ajutã apoi chiar ei când devin mai avuti; si astfel viata merge normal.
Este bine ca cel sãrac sã se spovedeascã cu maximã sinceritate si sã ierte din inimã pe toti cei cu care este în supãrare, de multe ori din cauza unor simple mofturi (sau mãcar sã se roage zilnic pentru ei); iar dacã el nu cârteste si nu se revoltã împotriva celor care au si nu vor sã-i dea, la timpul critic, când nu mai poate cu adevãrat, este ajutat de Dumnezeu. Dacã în loc sã se roage lui Dumnezeu, el înjurã si blestemã pe cei care au, atunci pe lângã sãrãcia materialã, o are si pe cea duhovniceascã si este pierdut si el pentru Dumnezeu. Nu toti sãracii se mântuiesc, ci doar cei care au bunãtate, care au o trãire duhovniceascã.
Existã de asemenea milionari si miliardari. Acestia trebuie sã fie constienti de faptul cã, dacã nu sunt milostivi în aceastã viatã, se vor duce acolo unde nu vor avea nimic. Iar cei care nu au nimic aici, dar respectã rânduiala crestinã, vor avea dincolo totul. Dacã eu strâng bani si nu-i dau la nimeni, asta aratã cã trãiesc într-o minciunã continuã. Când însã îl ajut pe aproapele meu sã ducã o viatã decentã, ne putem mântui mai usor cu totii.
- Pãrinte, unii ne spun cã, întrucât suntem o asociatie studenteascã, trebuie sã luptãm pentru schimbarea societãtii. Ce sã le rãspundem?
- Vã sfãtuiesc sã nu luati niciodatã în serios asemenea îndemnuri: cã voi, tinerii din ASCOR, sunteti chemati sã schimbati societatea. O sã fiti desfiintati cu totul. Trebuie doar ca noi sã ne facem niste crestini buni, niste oameni sociabili. Declamatori si organizatori de paradã sunt sectantii.
Este foarte greu acum sã schimbi societatea. Ea merge înainte pe drumul pe care a apucat-o. Ceea ce putem face astãzi este sã ne schimbãm pe noi însine si sã devenim o luminã pentru cei din jur, fie cã suntem acasã, fie cã suntem la serviciu.
Apoi gânditi-vã si la faptul cã exista securitate chiar pe vremea Mântuitorului, ca si astãzi. Si atunci - ca si acum - erau unii care notau fiecare cuvânt pe care îl spunea Domnul Iisus Hristos pentru ca sã-L poatã prinde cu ceva. Iar bietii credinciosi - ca în toate vremurile ce au urmat pânã acum - alergau dupã Cuvântul lui Dumnezeu, dupã Adevãr...
Asa încât ASCOR-ul sã-si propunã sã fie în pace cu Dumnezeu, iar fiecare membru din asociatie sã fie un fiu al lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile plãcute cu adevãrat lui Dumnezeu. Pentru asta S-a întrupat Fiul Cel Vesnic, pentru asta a murit pe cruce, ca sã ne apropie, sã ne împace cu Dumnezeu.
Foarte important pentru voi este sã nu vã mândriti. Dacã vã trufiti, nu aveti nici un spor duhovnicesc. Fiti cuviinciosi, fiti modesti. Nu te mândri, pentru cã tot ceea ce avem noi ne este dat ori de la Dumnezeu, ori de la profesorii nostri, ori de la oamenii mai vechi decât noi. Totul ne este dat.
Eu vã urez ca Dumnezeu sã vã ajute sã sporiti în tot ceea ce este bun si valoros si sã terminati examenele si studiile universitare în care sunteti angajati. Când le veti termina sã vã spuneti cuvintele pe care i le spunea un tatã fiului sãu ce tocmai luase bacalaureatul:
Stiti cã Sfântul Pavel spune cã în Împãrãtia lui Dumnezeu nu intrã nimic necurat. De aceea este bine sã pãstrati aceastã sfintenie a vietii. Sã spui adevãrul! Dumnezeu este Adevãr!
Sã cãutati deci apropierea de Dumnezeu si de voi însivã, si de cinstea sufleteascã. Pãstrati aceastã sinceritate în inimã, curãtia aceasta, cinstea fatã de ceilalti, cã mincinosi avem destui. Sã fiti curati! Dumnezeu sã vã dea sãnãtate!
- Un tânãr care a lucrat mai multi ani în mass-media spunea cã, pe zi ce trece, televizorul devine cel mai mare dusman vãzut al vietii spirituale a omului. Cum vi se pare aceastã afirmatie?
- Foarte adevãratã! Din ceea ce aud si eu în special de la tineri, cred cã afirmatia este foarte adevãratã. Acestia îmi povestesc despre dezgustul, despre golul pe care îl lasã în sufletul lor televizorul. Si nu este vorba numai de acest gol, ci de niste spurcãciuni care pãtrund în mintile lor. Mai ales sunt unele programe de dupã miezul noptii care pur si simplu îi pervertesc pe tineri, îi mânjesc, îi spurcã!
Eu nu am televizor, dar aud si eu cum se plânge lumea. De aceea nici n-am vrut sã-mi cumpãr. Odatã cineva mi-a dãruit un televizor, însã l-am refuzat. Televizorul îti ia ochii, e un fel de a te orbi, iar apoi îti transmite niste lucruri care te spurcã. Apoi televizorul îti furã timpul în care ai putea sã citesti o carte, sã te rogi, sã meditezi, sã te odihnesti. Dar tu, dacã te concentrezi sã fii atent la emisiune ca sã nu scapi ceva si sã pierzi legãtura cu restul filmului, atunci televizorul ajunge în cele din urmã sã te prelucreze în asa fel încât iesi pãgubit sufleteste.
Treptele rugãciunii inimii
- Lucrarea specificã a ASCOR-ului este propovãduirea credintei în mediul studentesc. Ce sfaturi ne puteti da, ca sã putem îndeplini cât mai bine aceastã misiune?
- Accentul trebuie pus pe rugãciune, având constiinta faptului cã nu noi facem o lucrare pozitivã, ci Dumnezeu Însusi.
- Pãrinte staret, eu sunt student la Teologie. Aici ni se predau multe lucruri, însã este greu sã cuprinzi totul. Ce ar trebui sã punem pe primul plan?
- Concentrati-vã în primul rând asupra Sfintei Scripturi. Aici este principalul izvor al învãtãturii lui Dumnezeu.
- Ce sfaturi doriti sã le dati profesorilor si studentilor din facultãtile de teologie?
- Nu pot sã le dau sfaturi acestor profesori întrucât ei sunt mai pregãtiti decât mine. Cum sã-i sfãtuiesc eu pe doctorii în teologie? Eu nu sunt doctor. Ei cunosc deja aceste sfaturi pe care le-as putea da eu. Încât sã facã ei însisi ceea ce stiu cã cere Domnul Iisus Hristos de la dânsii.
Eu o sã amintesc doar de aceastã virtute a dragostei. Mântuitorul ne-a învãtat sã ne iubim între noi, sã iubim adevãrul si pe Dumnezeu.
Apoi accentul trebuie întotdeauna pus pe faptã. Domnul Iisus Hristos spune: ''Cel ce va face si va învãta, acesta mare se va chema în Împãrãtia Cerurilor'' (Matei 5, 19). Profesorii îi învatã pe tinerii care intrã în scolile teologice sã ducã o viatã crestinã. Iar viata crestinã este o viatã dumnezeiascã. Crestinismul s-a impus prin practica vietii, nu prin abstractiuni. Aceasta lipsea în lumea pãgânã. Crestinismul a adus modelul sfinteniei dupã chipul lui Dumnezeu.
Toti acesti profesori stiu mai bine decât mine ce înseamnã sfintenia, ce înseamnã o viatã trãitã în sfintenie...
- De unde îsi dã seama un credincios cã în el este harul dumnezeiesc si cã nu este o înselãciune?
- Îsi dã seama dupã acea liniste interioarã pe care o are cel în care se sãlãsluieste harul dumnezeiesc. Omul care nu are har în primul rând este frãmântat, nu are pace, orice ar spune, nu are pace. Lumea de astãzi este rãzboitã, este tulburatã din cauza patimilor si de aceea avem cu totii nevoie de aceastã pace - pacea lãuntricã; ea se poate obtine atunci când cerem ajutorul lui Dumnezeu si când facem eforturi pentru a birui îndemnurile la pãcat.
- La ce se referã Mântuitorul atunci când spune: ''Foc am venit sã aduc pe pãmânt si cât as vrea sã fie aprins!''?
- Acest foc este râvna pentru Dumnezeu. Mântuitorul doreste ca toti sã avem o râvnã puternicã pentru cele dumnezeiesti, asa cum aveau crestinii primelor veacuri.
- Care sunt treptele rugãciunii inimii?
- Prima treaptã este rugãciunea fãcutã cu buzele. O spunem (atunci când suntem singuri), asa cum vorbim, simplu sau în ritmul unei respiratii prelungite.
Treapta a doua este rugãciunea mentalã. Adicã o rostim nu numai cu buzele, ci si cu mintea. Cu multã atentie, în primul rând. Aici intervine lupta noastrã cu mintea. Când vezi cã mintea ti-a alunecat în altã parte, nu te lasi. Te umilesti si te lupti sã te rogi cu multã luare-aminte. Ne mustrãm pe noi însine, cãci desi ne aflãm în fata lui Dumnezeu, gândurile noastre sunt spurcate sau mintea noastrã este departe de El. Si ne silim pe noi însine, pânã când mintea se umileste si se îndreaptã, curatã, cãtre Dumnezeu.
Mai ales sã-I cerem Mântuitorului sã ne scape El de bântuiala vrãjmasului diavol care vine asupra noastrã în timpul rugãciunii. Dacã mintea umblã pe la birou în timp ce te rogi sau se ceartã cu dusmanii, te ostenesti în zadar; mintea nu se poate hrãni atunci cu Duhul Sfânt.
Iar vrãjmasul asa face: tocmai în timpul rugãciunii te bântuie cu gânduri necurate si imagini care îti spurcã inima si mintea si îti spurcã astfel rugãciunea. Sau îti trimite altfel de gânduri:
Treapta a treia este rugãciunea inimii. Mintea si inima se unesc laolaltã si atentia noastrã este concentratã înlãuntrul inimii. Acolo se sãvârseste rugãciunea. Mintea coboarã în inimã si acolo, în adâncul inimii, începe sã se roage. Este ceea ce spune psalmistul:
Când se uneste mintea cu inima duhovniceascã, abia atunci devenim integri, fiinte curate. Pentru cã noi, de obicei, una gândim si alta spunem... De câte ori nu ne-am surprins pe noi însine în aceastã stare de falsitate profundã. Spui cuiva
Celor care practicã rugãciunea inimii li se întâmplã adeseori, trezindu-se din somn, sã simtã cum rugãciunea se rosteste singurã înlãuntrul lor, asa cum auzim bãtãile inimii, fãrã controlul sau comanda noastrã. La fel se sãvârseste aceastã rugãciune neîncetat când mintea coboarã în inimã... Si se produce acolo o mare bucurie, o nãvalã de luminã duhovniceascã si se trezec crestinii cântând Sfinte Dumnezeule sau Apãrãtoare Doamnã si încep sã se nascã în ei gânduri frumoase, gânduri cu adevãrat dumnezeiesti si simt pe deplin harul care se revarsã în ei. Iar pe ultima treaptã a rugãciunii, aceastã stare este însotitã de vederea luminii dumnezeiesti.
Roadele acestei rugãciuni sunt de necrezut. Dar aceste lucruri cu adevãrat dumnezeiesti rãmân ca un ideal, ca o zare foarte îndepãrtatã. Noi, pentru început, sã chemãm simplu numele lui Iisus, rostind de multe ori aceastã rugãciune, cu multã atentie asupra fiecãrui cuvânt. Este foarte folositor sã avem constiinta cã invocãm pe Cineva, cã ne adresãm Cuiva. Este bine sã ne dãm seama cã suntem slãbãnogi si neajutorati, iar acest ''miluieste-mã'' cuprinde într-un singur cuvânt toate rugãciunile Bisericii si tot strigãtul nostru dupã Dumnezeu. Sã începem simplu, rostind aceste cuvinte peste tot, oriunde ne aflãm, dar cu foarte multã atentie. Si, în acelasi timp, cu grijã sã lepãdãm de la noi toate patimile si gândurile cele spurcate.
Si încet-încet, pe mãsura umilintei noastre, se lumineazã acest lãuntru al nostru si simtim cã nu suntem singuri, simtim cã este Cineva cu noi în fiecare clipã si ne poartã de grijã. Totodatã creste râvna noastrã pentru cele sfinte (fatã de care în mod obisnuit suntem foarte îndãrãtnici si nepãsãtori). Poate ati observat si dumneavoastrã cã seara, când vrei sã te rogi, adormi cu capul pe ceaslov - din obosealã sau din plictisealã; dacã însã ar trebui sã faci ceva care îti place (în afarã de rugãciune), ai putea sã veghezi usor toatã noaptea...
Pãrintii Bisericii ne spun cã atunci când rugãciunea se lipeste de noi (cu ajutorul lui Dumnezeu si prin chemarea numelui lui Iisus), atunci lãsãm toate celelalte si este o adevãratã bucurie numai gândul la rugãciune. Parcã ne mistuie dorul de rugãciune. Simtim ca un glas, ca o mustrare înlãuntrul nostru; e ceva care ne îndeamnã mereu: Nu te rogi? Roagã-te! Însãsi rugãciunea ne învatã sã ne rugãm si mai apoi ea se rosteste singurã în inima noastrã, chiar noaptea. Dar, pentru ca sã ajungem la aceste roade, trebuie multã strãdanie, multã stãruintã, multã rãbdare si mai ales multã smerenie. Si încet-încet, cu mila lui Dumnezeu, rugãciunea începe sã curgã în noi.
La început e greu, mintea fuge peste tot, dar ne ajutã harul lui Dumnezeu. Asa spun Sfintii Pãrinti:
Rugãciunea mintii ne ajutã foarte mult sã ne curãtim pe dinãuntru, sã însãmântãm în noi dragostea pentru ceea ce este cu adevãrat frumos si înãltãtor în viatã, nu pentru lucrurile acestea mãrunte, în care ne încurcãm cu atâta nechibzuintã.
De aceea, dimineata, dacã n-ai avut timp sã te rogi cu rãgaz în fata icoanei, spune mãcar pe stradã, pe drumul pe care mergi, spune
De altfel este si o mare jignire, o adevãratã blasfemie adusã lui Dumnezeu, aceastã lipsã a atentiei atunci când stãm în fata Lui. Dumnezeu este foarte bun si foarte atent cu viata fiecãruia dintre noi. Dacã nici firul de pãr si nici gâza cea mai neînsemnatã nu sunt trecute cu vederea în ochii Lui, cu atât mai mult se îndreaptã aceastã atentie a lui Dumnezeu spre fiinta omeneascã. Numai noi suntem absenti de la aceastã întâlnire cu El. De aceea Dumnezeu asteaptã de la noi nu o rugãciune formalã, ci o rugãciune constientã, vie. Sã ai constiinta aceasta cã Îl chemi pe Dumnezeu în viata ta si cã El Îti rãspunde si te poate ajuta... Rugãciunea atrage aceastã ocrotire din partea lui Dumnezeu asupra ta si cu atât mai mult se întâmplã acest lucru atunci când spui rugãciunea inimii.
Existã si acea rugãciune numitã mai mult vedere duhovniceascã sau rugãciune contemplativã; când crestinul ajunge la aceastã treaptã, el este pãtruns de Duhul Sfânt si vede si întelege niste lucruri care îl umplu de uimire, acea uimire de care vorbeste Sfântul Pavel:
Noi nu am ajuns pânã acolo. Sã o luãm însã de jos. Sã începem prin aceastã luptã cu gândurile care ne vin în timpul rugãciunii si cu grijile vietii care ne ocupã mintea zi si noapte. Sã rãpim cât mai multe clipe din timpul nostru si sã le închinãm lui Dumnezeu rugându-ne. Sã ne tinem tari, cu toatã energia, împotriva vrãjmasului care vrea sã ne fure aceastã picãturã de timp închinatã lui Dumnezeu. Si încet-încet, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, vom urca si noi spre rugãciunea cea curatã.
Decembrie 2001
Iubirea duhovniceascã
Pune în sufletul meu sporirea dragostei cãtre Tine.
Fã-mã sã înteleg smerenia Ta, în care ai trãit pe pãmânt.
Existã o iubire duhovniceascã. Dupã cum este o hranã trupeascã si una duhovniceascã, o bãuturã dupã trup si alta dupã duh, asa existã o dragoste a cãrnii care vine de la Satan si o altã dragoste a Duhului, la Dumnezeu avându-si începutul; nimeni nu poate fi stãpânit de amândouã aceste iubiri. Dacã esti iubitor al trupului, dragostea Duhului nu o poti cuprinde.
Dacã pe toate cele trupesti le-ai dispretuit - nu spun numai carnea si sângele, argintul si averile, dar si pãmântul însusi si chiar cerul, pentru cã toate acestea vor trece - si dacã de nici una din ele nu-i legat sufletul tãu, dacã nu esti robit de nici o iubire de patimi, vei putea atunci si iubirea duhovniceascã sã o întelegi.
Sfântul Apostol Ioan, Teologul Iubirii
2. Cine se abtine de la vorbãria desartã si de la patimile de tot felul, de la plãcerile trecãtoare - nu din dispret fatã de oameni si de viatã, ci din focul unei prea mari iubiri fatã de Dumnezeu -, un asemenea om, dacã nu fuge el dupã oameni, fug acestia dupã el. Unde e flacãra mare în suflet, acolo se adunã oamenii sã-si încãlzeascã sufletele lor reci.
3. Gânditi-vã la ''Tatãl nostru''. Dacã esti certat cu cineva, chemarea acestui Tatã sfânt se preface în blestem: ''nu mã ierta, Doamne, precum nici eu nu pot sã iert''. Contradictia dintre ceea ce spunem si ceea ce facem anuleazã rugãciunile noastre.
Iertarea noastrã de cãtre Dumnezeu depinde de iertarea noastrã fatã de aproapele. Aici nu e vorbã goalã, e nenorocire. Cine nu iartã nu iubeste. Cine nu iartã si cine nu-l iubeste pe om nici pe Dumnezeu nu-L iubeste.
În viata de toate zilele ne întepãm unul pe altul, ne mâhnim si fãrã îndoialã ne tulburãm, ne rãzvrãtim. Vin aici, la noi, cei care au niste dusmani si încep sã se roage: ''sã-i trãsneascã Dumnezeu'', ''sã-i facã praf si pulbere''... Uitãm cã avem de împlinit niste porunci dumnezeiesti, cã trebuie sã ne rugãm pentru dusmanii nostri.
Poate cã cea mai mare virtute este iubirea de vrãjmasi; sau mãcar sã te rogi pentru ei, sau mãcar sã nu te rãzbuni pe ei. Lasã-L pe Dumnezeu sã facã dreptate. Nu judeca, slugã strãinã! ''A Mea este rãzbunarea'' - zice Domnul. Este bine sã fim constienti cã existã o pronie dumnezeiascã si cã nimic nu se întâmplã în lumea aceasta fãrã ca sã nu stie Dumnezeu.
4. Cea mai importantã armã împotriva rãului care vine asupra noastrã este smerita cugetare. Sã-L rugãm cu umilintã pe Dumnezeu sã potoleascã acest rãu si sã ne acopere cu harul si iubirea Sa.
5. Fiecare are relatia lui personalã cu Dumnezeu. Nu existã un sablon prin care sã se mântuiascã toti oamenii.
Este necesar sã avem din când în când aceastã întoarcere cãtre sine, pentru cã toti suntem în lipsã fatã de ceea ce ar trebui sã fim. Sã ne cãim cu aceastã constatare sincerã cã suntem nevrednici. Iar Dumnezeu Care nu ne face procese - asa cum ne fac oamenii -, ne va primi cu toatã dragostea Lui. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus de orice dragoste omeneascã. În orice stadiu de viatã am fi, sã ne cerem în mod profund iertare, cu lacrimi, cu cãintã.
6. Niciodatã nu suntem singuri, totdeauna suntem cu Dumnezeu. El este cu atât mai prezent în viata ta cu cât Îl chemi mai des.
Existã o rugãciune pe care trebuie sã o spunã monahul, o rugãciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul. Aceastã rugãciune suntem datori - dupã rânduialã - sã o spunem mereu. Si încet-încet, aceastã datorie se transformã într-o chemare de dragoste.
Dacã aceastã rugãciune e fãcutã stãruitor, mai mult timp, rezultatele ei sunt deosebite. Se produce o cãldurã duhovniceascã în inima rugãtorului, îi sporeste credinta si dragostea pentru Dumnezeu, pentru oameni si pentru întreaga creatie. Este pãtruns de acest sentiment de trãire în Dumnezeu. Asa cum trãieste pestele în apã, asa trãieste monahul în Dumnezeu, în aceastã atmosferã în care te simti deplin în Dumnezeu.
Mã refer la monahii care vietuiesc dupã rânduiala lui Dumnezeu. Cãci si peste noi nãpãdesc tot felul de curente ale vietii pãmântesti; practic nu suntem deloc fiinte ceresti, desi am vrea sã fim. Ne strãduim ca prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastrã sã devenim fiinte nesingure. Dacã reusim sã-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, dar si pentru altii...
7. Sfintenia sau desãvârsirea nu presupune numaidecât semne si minuni, asa cum suntem obisnuiti sã credem. Nu toti sfintii au fãcut minuni în viata aceasta.
Mântuitorul ne-a spus niste cuvinte care pe multi ar trebui sã-i punã pe gânduri: ''Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tãu am proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni multe am fãcut? Si atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea'' (Matei 7, 22-23). Minuni care pot sã uimeascã pe oameni ajung sã facã si vrãjitorii, ajutati de puterile întunericului; dar sfintenia nu pot sã o dobândeascã decât cei blânzi si smeriti cu inima, cei plini de dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele lor.
8. Unii oameni se nasc cu o putere mai mare de a primi si a dãrui iubire. Altii primesc darul dragostei dupã ce se ostenesc mai mult timp pentru a duce o viatã deplinã în Dumnezeu. Cãci ascultarea si supunerea fatã de Dumnezeu îl ajutã pe om sã intre întru bucuria iubirii dumnezeiesti.
9. Iubirea de Mamã a Sfintei Fecioare o îndeamnã sã sarã imediat în ajutor acolo unde este chemat si cinstit Prea Sfântul Nume al Fiului ei Cel Unul Nãscut si acolo unde fiii ei dupã har - credinciosii râvnitori - o cinstesc si pe ea ca pe o adevãratã Maicã a Domnului.
Asadar, când suntem tulburati de necazuri, bântuiti si arsi de patimi, sã ne îndreptãm cu încredere mai ales cãtre Maica Domnului, care este si Mama noastrã, a pãmântenilor, stiind cã rugãciunea mamei mult poate înaintea Fiului ei. Sã ne rugãm cu umilintã, zicând cãtre Dânsa asa:
Prea Sfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, care ai adus pe pãmânt Lumina întregii zidiri, lumineazã întunericul mintii si al inimilor noastre, ca sã ne cunoastem pãcatele, sã ne cãim pentru ele si ca sã nu le mai sãvârsim.
Maica Domnului - simbolul Bisericii
Tu, care ai nãscut cu trup pe Împãratul pãcii, sãdeste în noi pacea Fiului tãu si goneste din sufletele noastre viforul patimilor.
Tu, care esti izvor nesecat de vindecãri, tãmãduieste neputintele noastre si ne alinã durerile, cã toate le poti câte le voiesti, ca o Maicã a Celui Atotputernic. Amin.
10. Nu cunosc un cuvânt mai dulce, auzit din gura Domnului, decât acela pe care îl adreseazã poporului Sãu prin profetul Maleahi:
''Iubitu-v-am pe voi...''
Si în acelasi timp nu stiu un cuvânt mai aspru si mai nedrept, decât rãspunsul acestui popor:
''Cum ne-ai iubit Tu?...''
Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov îi scosese din robia Egiptului, îi adusese într-o tarã bogatã unde curgea miere si lapte, îi cãlãuzise prin profetii Sãi; iar El rezuma toate acestea prin: ''Iubitu-v-am pe voi...''
11. Nu te mãsura cu cei mai slabi dintre oameni, ci mai degrabã cu cei înaintati în iubire, adicã în virtute.
12. Cununia este Taina Dragostei pentru cã la temelia ei stã Dumnezeu, Care este dragoste. Într-o cãsnicie adevãratã existã mai ales iubirea jertfelnicã, despre care vorbeste Sfântul Apostol Pavel în imnul de la I Corinteni 13. Dragostea jertfelnicã este singura care nu se stinge dincolo de moarte.
Nu existã un obstacol între ascultare si dragoste în viata de familie. Dragostea sfãrâmã toate piedicile si atunci sotii se ascultã unul pe altul si ascultã unul de altul, dar capul familiei rãmâne bãrbatul. Este bine ca cei doi tineri cãsãtoriti sã aibã un acelasi duhovnic la care sã se mãrturiseascã.
Si în viata de mânãstire, atunci când existã iubire te deschizi si asculti, iar ceea ce faci în ascultare este bine primit înaintea lui Dumnezeu. Dacã monahul simte cã nu are dragoste fatã de staret sau în general fatã de oameni, atunci trebuie sã-L roage pe Dumnezeu cu stãruintã sã-i dãruiascã smerenia si dragostea, asa cum fãcea Sfântul Siluan.
Cãlugãrul în fata Dreptei Judecãti
Suntem cu adevãrat constienti de Ziua Judecãtii? - Cum apare cãlugãrul în fata Judecãtii Viitoare? - ''Acum este Judecata acestei lumi''
Nu fãrã un simtãmânt de îngrijorare îmi rostesc cuvântul din seara aceasta. Cu totii cred cã ne dãm seama de puterea cu care ne angajeazã propriile cuvinte - rostite sau scrise -, precum si de rãspunderea ce o avem fatã de ele. E atât de adevãrat lucrul acesta, încât Însusi Cuvântul lui Dumnezeu, fãcut trup, a tinut sã-l arate cu desãvârsitã limpezime, atunci când a zis: ''Vã spun cã pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socotealã în Ziua Judecãtii. Cãci din cuvintele tale vei fi gãsit drept, si din cuvintele tale vei fi osândit'' (Matei 12, 36-37).
Gândindu-ne numai la aceste spuse ale Mântuitorului, întelegem cât de mult se expune unei îndoite judecãti - din partea lui Dumnezeu si a ascultãtorilor sãi - cel care îndrãzneste sã vorbeascã despre ceea ce stie foarte bine cã stã deasupra oricãror cuvinte, adicã despre Dreapta Judecatã a Domnului nostru Iisus Hristos. În fata Acestuia ne vom gãsi la un moment dat fiecare dintre noi pentru a ne câstiga dreptul la vesnicie, în functie si de felul cum am stiut sã ne chivernisim propriile cuvinte în cursul vietii pãmântesti.
Sã realizãm, asadar, cu câtã atentie va fi judecat un cuvânt pe care l-am spus despre Judecata Universalã. Cu ce grijã trebuie sã ne apropiem de întelesurile acestei înfricosate clipe de tainã, ce va pecetlui pentru totdeauna viata noastrã si asa destul de tainicã! Unei evidente nevrednicii personale vine sã i se adauge în acest caz si o anumitã dificultate în sine a subiectului anuntat.
A vorbi despre ''Cãlugãrul în fata Dreptei Judecãti'' înseamnã mai putin a rezolva o problemã, cât mai ales a o formula just. Cãci descoperirea deplinã a adevãratei asezãri sufletesti pe care a avut-o monahul fatã de realitatea Judecãtii Viitoare nu se va sãvârsi - obsteste - decât numai la sfârsitul acestui veac. Pânã atunci simtirea prezentei aievea, vii, a Zilei Judecãtii este pãstratã doar câtorva alesi, numai acelor uriasi ai Duhului, care - chiar în mãsurile acestui veac fiind - se învrednicesc totusi sã vadã Împãrãtia lui Dumnezeu venind cu putere în taina inimii lor, celei mai dinlãuntru, dupã însãsi fãgãduinta Domnului.
Oprindu-ne asadar asupra temei anuntate, putem deslusi trei idei esentiale. Mai întâi este firesc sã zãbovim o clipã asupra întelesului notiunii de Dreapta Judecatã si a rostului ei în viata noastrã. În al doilea rând va trebui sã cercetãm pozitia aparte pe care o va avea cãlugãrul în fata acestei supreme instante. În sfârsit, într-un al treilea moment, vom încerca sã desprindem unele concluzii practice (valabile în conditiile concrete ale vietii noastre de toate zilele), care ne descoperã faptul cã noi suntem încã de pe acum într-o legãturã efectivã - si de cele mai multe ori nebãnuitã - cu Dreapta Judecatã a lui Dumnezeu.
Suntem cu adevãrat constienti de Ziua Judecãtii?
Ne gãsim, prin urmare, în fata acestei prime întrebãri. Ce înteles si ce rost se cuvine sã deslusim pentru noi însine în notiunea de Dreaptã Judecatã a lui Dumnezeu? Nu e vorba sã analizãm aici învãtãtura dogmaticã a Bisericii, ci - întemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Pãrinti - vom încerca sã limpezim functiunea pe care trebuie sã o aibã pentru noi, fiinte trãitoare încã înlãuntrul acestui veac, gândul si realitatea Judecãtii Viitoare.
Trebuie sã recunoastem încã de la început cã rare sunt lucrurile care sã se bucure mai putin de atentia noastrã serioasã si treazã, decât gândul la Judecata ce va sã fie.
S-a înrãdãcinat în deprinderile noastre de fãpturi zãmislite în pãcat obisnuinta sã ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare cãutãm sã ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si pentru aceasta luptãm din toate puterile spre a dobândi niste mijloace de trai care devin ele însele - printr-o vinovatã rãsturnare de adevãr - scopurile vietuirii noastre pe pãmânt. În felul acesta telurile mãrunte ne leagã de ele. Pe nesimtite ne plecãm din ce în ce mai jos si cãdem - fãrã sã ne dãm seama - afarã din viata autenticã; uitãm cu desãvârsire cã pretul adevãrat al vietii acesteia este dincolo de ea si nu înlãuntrul ei. Într-o asemenea situatie gândul sfârsitului se sterge din cugetarea noastrã; cel mult dacã mai stãruie ca o amintire vagã si neputincioasã, când în realitate el este chemat sã fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi însine.
Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptã vremelnica sa petrecere în aceastã lume, el îsi organizeazã o viatã platã, cenusie, o viatã doar cu doar douã dimensiuni. El nu mai stie sã priveascã spre înãltimi sau spre adâncuri, ci se intereseazã doar de ceea ce este imediat în jurul sãu, întocmai ca o vietate care se miscã doar pe lungime si pe lãtime. Dar existenta duhovniceascã ne cere, dupã cuvântul Apostolului Pavel, sã întelegem ''împreunã cu toti sfintii care este lãrgimea si lungimea si înãltimea si adâncimea'' (Efeseni 3, 18).
Datoritã faptului cã existã un sfârsit al sãlãsuirii noastre pe pãmânt si o Judecatã care va mãsura, va cântãri si va pretui pânã si cele mai mici fapte petrecute în cursul vietii de aici, întreaga existentã dobândeste întelesuri nebãnuit de adânci.
Pentru cel care-si lumineazã traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecãti, lumea se schimbã la fatã: ea nu mai este întâmplãtoare, nu mai este supusã nimicirii vesnice sau bunului nostru plac, ci într-însa se manifestã intentiile si hotãrârile lui Dumnezeu ce se vor vãdi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecatã transformã de pe acum lumea într-un loc sfânt. Faptul cã Stãpânul întregii zidiri îti va cere la un moment dat socotealã de felul cum te-ai comportat în ea te obligã sã te porti cu atentie, sã-ti dai si mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecãtii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justã apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva dimensiunii eternitãtii.
Gândul la Judecata Universalã rodeste în viata noastrã si în alt chip. Pentru a întelege despre ce este vorba, sã meditãm asupra urmãtorului fapt biblic: cãderea omului s-a produs sub pomul cunostintei binelui si rãului, atunci când protopãrintii nostri au uitat cã nu le este permis totul. Si astãzi rãdãcina pãcatului continuã sã stea pentru om în acelasi gând: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este îngãduit orice? Chiar dacã legile omenesti din afarã îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, stiut numai de mine însumi, sã fac ce-mi place?
Dacã fiecare am zãbovi cu sinceritate asupra vietii personale, ar trebui sã recunoastem cã toate cãderile noastre duhovnicesti vin din faptul cã ne transformãm în propriii nostri judecãtori (si bineînteles în niste judecãtori foarte îngãduitori). Iatã însã cã realitatea de netãgãduit a Judecãtii vine si ne spune: Nu, nu ne este permis totul!
Existã limite pentru cele îngãduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele existã chiar prin legile profunde ale vietii; trecând peste acestea devenim propriii nostri cãlãi.
Faptul cã vom trece printr-o Judecatã Finalã ne ajutã de pe acum sã întelegem cã omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduialã, de pãstrarea cãreia este rãspunzãtor. Eu sunt dator sã mã port cu cei din jurul meu nu dupã voia mea, adesea rãtãcitã datoritã pãcatelor, ci dupã o rânduialã de peste noi ce mã ocroteste deopotrivã si pe mine, si pe ei.
Dreapta Judecatã devine astfel - pentru cel care îi întelege rostul - un adevãrat temei de comuniune socialã. În numele ei suntem chemati sã realizãm încã de pe acum o nemincinoasã împreunã-trãire, o vietuire obsteascã într-un duh de dragoste si de îngãduintã. Omenirea în ceasul Judecãtii va apãrea ca un singur trup de obste si atunci ni se va cere fiecãruia socotealã de ceea ce am fãcut cu fratele nostru, care este un mãdular al aceluiasi trup obstesc. De aceea, frica si cutremurul pe care în mod firesc trebuie sã le trezeascã în noi amintirea Judecãtii din urmã nu sunt nicidecum niste simtãminte josnice si oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivã, din înaltul sentiment al responsabilitãtii fatã de cei din jur si fatã de mine însumi.
Prin faptul cã vom fi chemati sã rãspundem de noi însine în fata lui Dumnezeu se vãdeste pentru mine încredintarea cã eu am o misiune de îndeplinit pe acest pãmânt, sunt rãspunzãtor de mine însumi, reprezint deci o valoare în ochii Domnului meu. De aceea, trebuie sã mã port cu grijã duhovniceascã nu numai fatã de cei din jur, ci si fatã de mine însumi (aceasta însemnând cu totul altceva decât egoismul).
În sfârsit, o altã împlinire de sine, prilejuitã în acest veac de asteptarea trezvitoare a Judecãtii Viitoare, este îndepãrtarea credinciosului de la judecãtile dinainte de vreme, adicã de la clevetirea si osândirea aproapelui. De-abia la confruntarea finalã a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevãrat distinctia dintre bine si rãu. Binele si rãul nu sunt cu adevãrat limpede deosebite decât în ochii Celui Atoatestiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine sã facã despãrtirea absolutã, definitivã, între ele, la sfârsitul veacului. Cãci numai Dumnezeu singur cunoaste planul de ansamblu si intentia ultimã a întregii Sale Creatii.
Noi, fãpturile Lui mãrginite, trãind o existentã limitatã, având posibilitãti restrânse de cunoastere, nu putem sã ne dãm seama de adevãratele urmãri si semnificatii ale actelor semenilor nostri. Pentru aceasta, oricine judecã pe aproapele sãu se substituie lui Dumnezeu si se asazã singur sub osânda Judecãtii care este nemilostivã celor ce judecã. În virtutea marii întrebãri de la sfârsitul veacului, viata noastrã se cere trãitã în duhul osândirii de sine si nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de câstigat.
Cum apare cãlugãrul în fata Judecãtii Viitoare?
Am spus mai înainte cã, stiut sau nestiut de noi, adevãratul sens al lumii acesteia stã dincolo de ea, anume la capãtul sãu, în Ziua Judecãtii. Atunci va fi ceasul deplinelor si surprinzãtoarelor descoperiri de noi însine si de altii, în fata întregii zidiri adunate laolaltã. Pânã atunci nimeni dintre noi nu apare cu adevãrat asa cum este: cãci în aceastã viatã putem însela pe altii, ne putem însela pe noi însine, dar nu vom putea însela Dreapta Judecatã a lui Dumnezeu. În fata ei fiecare dintre noi va sta conform propriei asezãri sufletesti pentru care s-a ostenit.
Care va fi deci pozitia specificã a cãlugãrului la Judecata din urmã? Ce i se va cere si ce va rãspunde el atunci, deosebit de ceilalti semeni ai sãi? Cãci într-adevãr starea monahului la acest prag al vesniciei va fi cu totul aparte fatã de starea celorlalti oameni.
Este îngãduit pentru altii sã se îndeletniceascã - desigur, în chip cuviincios - cu treburile acestei lumi si sã-si pregãteascã, indirect, rãspunsul la Dreapta Judecatã si dupã felul cum îsi chivernisesc viata pãmânteascã. De la cãlugãr însã se asteaptã sã-si aseze constient si organizat întreaga sa trãire, sub lumina Judecãtii din urmã.
Este firesc pentru credinciosii din lume ca sã poarte grijã de înfãtisãrile si problemele felurite pe care le pune aceastã viatã. Cãlugãrului însã, ca unuia ce a murit lumii acesteia, îi este firesc sã poarte grija, în primul rând, de problemele vietii celeilalte si sã se fereascã de ispitele celei de aici. Altfel spus, în mãsura în care un vietuitor din lume este dator sã nu uite cã trãieste în ea si de aceea trebuie sã se poarte cuviincios, dupã întocmirile ei, în aceeasi mãsurã un cãlugãr este obligat sã-si aminteascã pururi cã el este chemat sã trãiascã (încã de pe acum) viata veacului viitor, adicã el are menirea sã se poarte dupã rânduielile acesteia. Aici stã taina si pretul de nespus al vietii cãlugãresti.
Cinul monahicesc a fost lãsat de Dumnezeu în mijlocul acestui veac ca o solie, o înainte-vestire a Împãrãtiei Ceresti ce va sã fie. Asa au înteles si au trãit Pãrintii viata cãlugãreascã: ca o pârghie de transformare a lumii dupã chipul vietii nestricãcioase de dupã Judecata Universalã, astfel ca oamenii - dupã chiar cuvântul Mântuitorului - sã nu vinã la Judecatã, ci sã se mute din moarte la viatã.
Adevãratul monah trãieste, se miscã si respirã mereu în vãzduhul clipei celei înfricosate a Dreptei Judecãti si în acest fel - dupã cuvântul Sfântului Isaac Sirul - poate pune pe pãmânt ''început Împãrãtiei Cerurilor''. Gândul la Înfricosãtoarea Judecatã îi devine temeiul cel mai puternic al biruintei si al desãvârsirii de sine.
''Bisericã a harului - spune Sfântul Grigorie Teologul - este cel care s-a pierdut pe sine în Dumnezeu si trãieste cu grijã de Judecata Lui.
Dar cum este cel care s-a pierdut în Dumnezeu? Si ce este grija de Judecatã? Ce alta decât sã cauti pururi odihna Lui, sã fii mereu cu grijã si sã te întristezi în tot timpul întrucât nu poti sã ajungi la desãvârsire din pricina neputintei firii tale?! Si astfel se sãlãsluieste Dumnezeu în suflet, cãci Îl ai mereu prezent în tine prin aducerea-aminte''.
Faptul cã monahul realizeazã prin viata lui o anticipare, o înainte-sãvârsire a Dreptei Judecãti, are un neasemuit pret duhovnicesc pentru întreaga umanitate. Monahismul devine astfel centrul spiritual al lumii acesteia, dincolo de constiinta sau vrednicia cãlugãrilor. Acestia - ca unii ce trãiesc în lume, dar sunt încã de pe acum dincolo de ea - pun în fata omenirii modelul bun de urmat al întregii vietuiri crestinesti. Fãrã îndoialã, nu toti oamenii sunt chemati sã devinã cãlugãri. Viata monahalã dãruieste însã tuturor celor din afara ei un criteriu, un semn vesnic si neclintit al desãvârsirii crestine. ''Cele trei lepãdãri - spune Sfântul Ioan Scãrarul - sunt semnele de biruintã ale cãlugãrilor si lumea nu le poate cuprinde pe acestea; cãci dacã le-ar cuprinde, atunci n-ar mai fi nevoie de monahism si de fuga din lume''.
Trebuie subliniat si faptul cã rãspunderea cu care monahul va veni încãrcat în fata Dreptei Judecãti va fi nespus mai mare decât a oricãrui alt om! Cel care nu avea pe pãmânt nimic deasupra lui care sã-l depãseascã - fiindcã monahul este un înger în trup - va trebui atunci sã dea socotealã în fata Celui Atoatestiutor de felul cum si-a chivernisit viata spre a fi un îndreptar pentru cei din jurul sãu. O sarcinã uriasã apasã pe umerii monahului ce se înfãtiseazã înaintea Nefãtarnicului Judecãtor. Ne spune Sfântul Ioan în ''Scara'': ''Lumini pentru monahi sunt îngerii, iar lumina pentru toti oamenii este vietuirea monahalã. De aceea, monahii sã se nevoiascã sã fie pildã bunã întru toate, fãrã sã dea poticnire cuiva în ceva, nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar dacã lumina aceasta e întuneric, apoi întunericul acela - adicã cele ce se petrec în lume - cu atât mai mult se întunecã''.
În fata Judecãtii de Apoi cãlugãrul va descoperi un lucru poate nebãnuit adesea în aceastã viatã: desi lepãdat de lume, desi iesit din ea - sau mai bine zis tocmai de aceea -, el nu rãmâne rupt de soarta duhovniceascã a omenirii. Dimpotrivã, am putea spune cã de-abia acum el intrã mai adânc în viatã si într-o legãturã vie cu semenii sãi.
De grumajii celui mai umil dintre monahi, de felul cum întelege si se strãduieste sã-si poarte crucea rãscumpãrãtoare a fãgãduintelor lui, atârnã mântuirea unei pãrti a semenilor sãi. În fata Dreptei Judecãti, cãlugãrul îsi va da seama cât de apropiatã trebuia sã fie viata lui de a Apostolilor si de a Mântuitorului, Care a purtat în chip pilduitor jugul pãcatelor omenirii. Este adevãrat cã nu poate fi pentru un om o chemare mai grea decât cãlugãria, dar nici nu existã o altã chemare mai înaltã.
''Un monah neagonisitor - ne spune tot Sfântul Ioan Scãrarul - este stãpânul lumii care a încredintat lui Dumnezeu grija despre sine, iar prin credintã îi are robi (duhovnicesti) pe toti''. Cãlugãrul se leapãdã de grija lumii si de grija sa proprie, nu printr-o tãgãduire a vietii, ci, dimpotrivã, din dragoste fatã de ea. El fuge nu de lume, ci de lumesc, adicã de aspectul pãcãtos, corupt al creaturii, aspect care îl împiedicã sã se apropie duhovniceste de ea. Depãrtându-se de lume si de sine însusi (adicã de omul vechi), monahul rãmâne liber pentru slujirea lui Dumnezeu si a vicarului Sãu: aproapele nostru (cãci, într-un anume fel, aproapele nostru este loctiitorul permanent al lui Dumnezeu pe pãmânt).
În Ziua Înfricosatei Judecãti Fiul Omului va împãrti neamul omenesc în douã cete, dupã cum a fost sau nu slujit cu dragoste într-unul din fratii sãi mai mici. Cãlugãrul va fi în chip deosebit chemat sã dea socotealã atât pentru cele trei jurãminte pe care le-a fãcut, cât si pentru felul cum a îngrijit - prin faptã, rugãciune si întreaga sa viatã - de cei lipsiti duhovniceste ai lumii acesteia, sub chipul cãrora se ascundea Însusi Hristos.
Pentru cã el este un stãpân duhovnicesc al vietii de aici, va fi întrebat pentru a rãspunde dacã a hrãnit cu cuvântul lui Dumnezeu pe cel flãmând si dacã a dat de bãut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfânt) celui însetat. Va fi întrebat dacã a primit cu dragoste pe cel strãin de Hristos, dacã a îmbrãcat cu puterea credintei pe cel gol de ea, dacã a cãutat cu leacul iubirii de aproape pe cel bolnav sufleteste si dacã a cercetat cu rãbdare si pogorãmânt pe cel aflat în temnita pãcatului (Matei 25, 35-36).
În mãsura în care monahul va cãuta cu seriozitate la propria sa mântuire, în aceeasi mãsurã va fi pus în situatia de a avea grijã, într-un fel sau altul, de mântuirea aproapelui.
Este într-adevãr un lucru cutremurãtor sã fii chemat sã rãspunzi în fata lui Dumnezeu, ca unul ce ai îmbrãtisat de bunãvoie, total, cauza Lui si ai fãgãduit sã întemeiezi în mijlocul lumii o vietuire dupã chipul Sãu. A trãi dupã chipul lui Dumnezeu înseamnã sã trãiesti în primul rând pentru altul si nu pentru tine; înseamnã sã trãiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru cele neimportante, cât si pentru întelegerea celor vesnice si nestricãcioase, iar nu pentru stãpânirea celor pãmântesti si stricãcioase.
Pentru cãlugãrul ce si-a orânduit întreaga sa viatã cu temere fatã de Ziua Judecãtii, se vor împlini aievea spusele Mântuitorului: ''Adevãrat, adevãrat zic vouã: Cel ce ascultã cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viatã vesnicã si la Judecatã nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viatã'' (Ioan 5, 24).
Poate cã nimeni nu este mai întemeiat decât adevãratul monah sã înteleagã frica sfântã - nu oarbã - ce trebuie s-o avem cu totii în fata realitãtii Judecãtii. Fãptura omeneascã e mai mult sau mai putin pregãtitã pentru o multime de nenorociri care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revãrsare de ape, boli, nãvãliri de popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp în gândirea umanitãtii si de aceea ni le putem reprezenta cu destulã usurintã. Pentru cele ce vor fi la Dreapta Judecatã, ca si pentru stãrile sufletesti prin care vom trece atunci, nu putem însã avea cu adevãrat cunostintã culegând date din lumea de aici. Pentru aceasta viata monahalã cere de la cel care o îmbrãtiseazã sã-si facã o îndeletnicire de cãpetenie din crearea unei sensibilitãti, a unei putinte de a simti lãuntric - încã de pe acum - teama suprafireascã ce ne va stãpâni atunci.
În istoria Bisericii au existat chipuri de cãlugãri care îsi umpleau întreaga lor viatã cu meditatii asupra Judecãtii, vãdite si prin suspinurile: ''Ce-o sã fie! Ce-o sã fie!''; acestea îi fereau de pãcat si îi pãstrau curati pentru ceasul din urmã, care într-un fel ajunsese pentru ei familiar.
Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urmã îl face pe monahul râvnitor sã-si dea seama de gravitatea cumplitã a acelei clipe si sã-si simtã sufletul împãrtit între teamã si bucurie, între duhovniceascã deznãdãjduire si încredere, între cutremur si fericire. În fata Dreptei Judecãti, cãlugãrul - fie el cel mai sfânt si cel mai iscusit - va apãrea cu fiinta sfâsiatã de aceste stãri, ca rãstignit pururi pe o cruce de gând. Si poate cã acesta nu va fi cel mai mic temei al învierii sale, biruitoare, la viata vesnicã, de cãtre Cel care a frânt cu rãstignirea Sa pe cruce, puterea mortii.
''Acum este Judecata acestei lumi''
Ajunsi aici, este momentul sã încercãm ca sã desprindem - din cele spuse pânã acum - unele întelesuri cât mai apropiate de trãirea noastrã concretã si sã culegem astfel eventuale îndemnuri valabile pentru viata practicã în care ne gãsim.
Un gând care ne-a cãlãuzit de la început a fost evidenta adevãrului cã noi suntem încã de pe acum într-o legãturã realã si vie cu Judecata Finalã. Rãmâne numai sã devenim constienti de acest fapt. Desigur, în iconomia istoriei lumii Ziua Judecãtii de Apoi are un rost deosebit, un rost unic, pe care nimic nu-l poate înlocui. Însã aceasta nu înseamnã cã pânã atunci faptele noastre nu sunt mereu prezente înaintea divanului Dreptului si Vesnicului Judecãtor, cã nu sunt nepãrtinitor cântãrite de El. Însusi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu face sã rãsune în urechile noastre pururea: ''Acum este Judecata acestei lumi; acum stãpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afarã'' (Ioan 12, 31).
În orice timp crestinul - si cu atât mai mult cãlugãrul - este dator sã se simtã cu adevãrat sub Judecata scrutãtoare si nemincinoasã a Domnului sãu si sã izgoneascã din inima lui pe stãpânitorul acestui veac. Iar la momentul Judecãtii de Obste vom întelege cu totii limpede cã de fapt noi am stat mereu în fata tronului dumnezeirii ascuns în adâncul inimii noastre; iar atunci când am uitat acest lucru, ne-am osândit singuri.
Devenind constienti de Ziua Judecãtii, ne facem vrednici de cuvântul atât de frumos al Sfintilor Pãrinti: ''Nu te teme de moarte, cãci iatã Dumnezeu poate sã te ridice mai presus de ea''.
Dacã toate cele care s-au spus pânã aici nu ar fi de ajuns ca sã ne pecetluiascã cugetul nostru, însãsi Biserica vine sã ne aducã aminte de Dreapta Judecatã, prin rânduiala anului liturgic. Ne gãsim în sãptãmâna premergãtoare marelui post. Intrãm într-un timp mai sfânt, mai duhovnicesc decât cel obisnuit. Aceastã sãptãmânã de rãscruce este cuprinsã între Duminica Înfricosatei Judecãti si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.
Se ascunde fãrã îndoialã în aceastã rânduire un înteles duhovnicesc, asupra cãruia se cade sã zãbovim o clipã. Judecata din urmã va fi cea mai mare si ultima sãrbãtoare duhovniceascã a lumii noastre. Ea va fi cu adevãrat si de-a dreptul praznicul lui Dumnezeu, ziua Fiului Omului, cu care se va sfârsi istoria.
Dimpotrivã, duminica ce vine pomeneste izgonirea lui Adam din Rai, prima zi a omenirii de sub pãcat, începutul istoriei ce ne cuprinde încã. Întâi ni se pune înainte sfârsitul lumii, pentru cã stã în firea vietii duhovnicesti sã se îngrijeascã mai mult de acest capãt al vremilor, de unde începe odihna vesnicã în Dumnezeu. Apoi ni se aminteste începutul nostru, pãcatul si neascultarea ce ne-a izgonit din Rai, ca sã ne aducem aminte cã cele pe care le vedem sunt trecãtoare si cã rostul omului este sã rãscumpere pãcatul firii si sã lupte pentru restabilirea zidirii în prima ei stare, paradisiacã.
Între aceste douã stãri duhovnicesti - pedeapsa izgonirii din Rai si înfãtisarea la Înfricosãtoarea Judecatã - se desfãsoarã toatã lupta pentru izbãvirea noastrã. Timpul dintre ele ne-a fost dat ca sã ne ridicãm iarãsi de unde am cãzut si sã ne reîntoarcem în Dumnezeu, de unde ne-am desprins. Chezãsia acestor adevãruri este tocmai Învierea Domnului, ce ne asteaptã la capãtul Pãresimilor.
Vremea sfântului si marelui post ni se deschide astfel ca o suprafireascã prescurtare a celor mai înalte întelesuri si fapte duhovnicesti. Gândul la Judecata Viitoare ca si semnificatia urmãtoarelor duminici ale Triodului ne aduc aminte de singura cale a mântuirii: de la cãderea celui dintâi Adam, pãrintele omului, trebuie sã ne ridicãm la Învierea Celui de-al doilea Adam, Hristos Dumnezeu, Fiul Omului.
Dacã orice crestin este dator sã urmeze Mântuitorului în toatã viata lui, cu atât mai mult monahul - si mai cu seamã în acest timp al Pãresimilor - e obligat sã înteleagã si sã ia asuprã-si crucea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos. Este obligat sã înteleagã cã întreg sensul crestinismului si toatã slujirea monahismului constã în aceste trei fapte: sã iei asupra ta rãul care este în lume, sã mori cu acest rãu prin despãtimirea de sine si sã reînviezi în curãtie. Pentru toate aceste slujiri este cu deosebire prielnic rãstimpul de pocãintã si de cunoastere de sine al marelului post.
Toate învãtãturile prezentate în seara aceasta - pe care cu nevrednicie le-am adunat din scrierile Bisericii - sunt foarte greu de împlinit pentru noi, monahii vremurilor de acum. Sã-I cerem însã cu umilintã ajutorul Bunului Dumnezeu, iar El ne va întãri ca sã putem fi cât mai aproape de trãirea acestor frumoase învãtãminte si ca sã ne putem însusi chemarea de foc - înfricosatã si mântuitoare - cu care fiul tunetului pecetluieste deopotrivã Sfânta Scripturã si inimile noastre:
''Amin! Vino, Doamne Iisuse!''.
1946, conferintã tinutã la întâlnirile Rugului Aprins
Sapte îndemnuri pentru a gãsi calea adevãrului
Mai întâi suntem datori a ne aminti pururea de Domnul Dumnezeu, ca sã ne bucurãm de nãdejdea în El, urmând fericitului David care zicea despre sine: ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am cutre- murat'' (Psalmi 76, 3).
Al doilea lucru la care suntem chemati sã meditãm sunt patimile lui Hristos, pentru ca si noi sã suferim toate cu bunãvointã pentru El. Este bine sã ne gândim cu seriozitate cum Fiul cel vesnic al lui Dumnezeu S-a coborât din înãltimile ceresti, S-a întrupat, iar în cele din urmã a fost înãltat pe cruce în acest Trup Sfânt. Prin toate acestea ne-a deschis cu pace Împãrãtia de Sus. Si-a vãrsat prea scump Sângele Sãu pe pãmânt si ne-a deschis prin aceastã jertfã cale spre Muntele lui Dumnezeu, spre a fi acolo împreunã-locuitori cu îngerii.
Este foarte important de asemenea sã avem o cugetare smeritã si sã ne recunoastem propriile patimi. În acest fel vom dobândi ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne putea îndrepta.
Cãci, dupã cuvântul Pãrintilor Bisericii, ''cine îsi simte pãcatele este mai bun decât unul care, prin arãtarea sa, este de folos lumii întregi. Si cine s-a învrednicit sã se vadã pe sine asa cum este, e mai bun decât unul care s-a învrednicit sã vadã îngeri''.
În al patrulea rând, este bine sã cugetãm la ceasul sfârsitului nostru, ca sã fim totdeauna pregãtiti pentru el. Toatã întelepciunea omului stã în gândul la moarte. De aceastã zi s-au cutremurat si se cutremurã chiar si marii învãtati ai tuturor timpurilor.
Apoi, este folositor sã avem tot timpul în fatã Ziua Judecãtii. Atunci cerul si acest pãmânt vor trece si vor iesi mortii din morminte si toate faptele oamenilor se vor învedera. Toti vor sta la fel înaintea judecãtii lui Hristos, ''cãci nimic nu este acoperit care sã nu iasã la ivealã si nimic ascuns care sã nu ajungã cunoscut'' (Matei 10, 26). Numai pãcatele curãtite mai înainte prin pocãintã si spovedanie le va acoperi Domnul la aceastã judecatã.
Al saselea cuget pe care îl gãsim des exprimat în Sfânta Scripturã si în scrierile Sfintilor Pãrinti este teama de chinurile iadului. Despre acestea proorocul Isaia spune: ''viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge'' (Isaia 66, 24). Viermele este constiinta celor ajunsi în iad, cãci cei osânditi în acest loc vor cunoaste cã suferã asemenea chinuri pentru faptele lor.
În al saptelea rând este bine sã avem pururea în minte viata vesnicã, ca sã dorim a ajunge acolo unde sfintii mostenesc bucuria întru Hristos, fericirea de unde a fugit suferinta si frica.
Cu aceste sapte cugetãri sufletul celui drept se apãrã de diavol si cu ele poate sã-l învingã pe vrãjmasul mântuirii noastre. Necontenita amintire a acestora si mai ales cugetarea la Dumnezeu ne fac sã-L iubim mai mult decât toate. Iar prin ajutorul si puterea Sa, dupã veacul acesta, Îl vom putea iubi în veci cu îngerii, cu arhanghelii si cu toti sfintii. Amin.
Învierea
Într-un an, de Pasti, fiind în închisoare am simtit bucuria Învierii si a rugãciunii mai profund decât în libertate.
La sãrbãtoarea Învierii timpul parcã se opreste si credinciosii au alte chipuri, sunt mai luminosi. Atunci poti trãi aproape deplin aceastã nãvalã a dragostei. Toatã natura este plinã de harul Învierii. Dacã suntem cu adevãrat pregãtiti pentru acest praznic al praznicelor, firea noastrã se deschide si simtim cum Dumnezeu este deschis total cãtre noi prin iubirea Sa.
''Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Cel ale Cãrui urme se vãd pe plaja
stelelor
La tãrmul lui Dumnezeu
A venit într-un grãunte si acolo
între pustiul mic si pustiul apei sub
mãslini
a fost rãstignit.
Lumea nu are decât o singurã justificare - Învierea!''
Fragment din Învierea, de Daniel Turcea
Prima grupare studenteascã crestinã
(...) Gruparea studentilor crestini din Atena s-a fãcut cunoscutã nu numai în Atena si Grecia, ci în tot Imperiul Roman. Faima lor se rãspândise pretutindeni. Studentii care veneau aici din toate pãrtile Imperiului vorbeau, mergând în locurile lor natale, despre activitatea grupãrii.
Desigur, gruparea studentilor crestini s-a fãcut atât de cunoscutã datoritã lui Vasile si Grigorie (este vorba de Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Grigorie de Nazianz în anii de studentie din a doua jumãtate a secolului al IV-lea - n.red.). Acestia i-au dat putere spiritualã si strãlucire. Datoritã celor doi, toti si-au întors privirile asupra grupãrii, unii pentru a o admira - crestinii -, altii pentru a o invidia - pãgânii.
Atât de mult i-au impresionat Grigorie si Vasile pe profesorii si colegii lor, încât cei doi au dobândit în lume o faimã asemãnãtoare celor mai vestiti profesori din Atena.
Constituirea grupãrii studentilor crestini a avut efecte binefãcãtoare asupra membrilor acesteia. Tinerii studenti crestini ajunseserã într-un oras care rãmãsese centrul idolatriei. Nici un oras nu mai pãstra atât de puternicã viata idolatrã ca Atena. Oriunde ar fi iesit cineva în Atena, se afla într-o pãdure de statui ale zeilor si demonilor. Orice grupare socialã ar fi cunoscut, întâlnea distractii si desfãtãri materiale.
Viata aceasta îsi gãsea sprijinul si în profesorii pãgâni, care adeseori se aflau în primele locuri la ritualurile pãgâne în temple sau în locuri deschise, chiar si pe drumuri. Cu alte cuvinte, multi profesori erau initiati ai zeilor si ai religiilor pãgâne. Viata socialã constituia iarãsi, pentru studentii noi, o permanentã provocare spre libertinaj, spre o viatã usoarã. Studentii crestini încercau sã se opunã atractiei pãgânismului si a imoralitãtii. Se întruneau, discutau si înaintau în cele duhovnicesti. Pentru a evita modul de viatã imoral, trebuia sã cultive un alt mod de viatã, plãcut si virtuos. (...)
Prietenia dintre Vasile si Grigorie era admiratã de întreaga comunitate academicã atenianã. Drumurile lor erau douã: cel care conducea la putinele biserici crestine si cel care ducea la scoalã.
Stelianos Papadopoulos, Vulturul rãnit - Viata Sfântului Grigorie Teologul
Postfatã
- sora martirului Dragos Mladinovici (20 de ani, omorât în decembrie 1989), vorbind în numele lui -
În toamna anului 2001, câtiva tineri i-am fãcut o vizitã domnului academician Virgil Cândea. Cu aceastã ocazie i-am relatat despre intentia noastrã de a edita o carte care sã reuneascã o bunã parte din cuvintele de folos pe care pãrintele arhimandrit Sofian Boghiu le-a adresat tinerilor în cadrul întâlnirilor organizate de Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români (ASCOR). Domnul profesor ne-a sfãtuit atunci sã adãugãm la cuprinsul acestei scrieri si o mãrturie referitoare la experienta pe care au acumulat-o în acest mediu misionar studentesc unii dintre membrii reprezentativi ai asociatiei.
Domnia sa a accentuat faptul cã o astfel de mãrturie nu trebuie sã se piardã, ea putând sã devinã - peste multi ani - foarte utilã. Pãrintele Sofian, aflând despre o asemenea propunere, a încuviintat sã scriem o postfatã care, plecând de la problemele cu care ne-am confruntat în ASCOR, sã prezinte niste concluzii cât mai practice pentru tinerii ce doresc sã se apropie de Bisericã.
Vã întrebati, probabil, care este legãtura dintre sfaturile pãrintelui staret si frãmântãrile ascor-istilor. Rãspunsul este simplu: pãrintele Sofian Boghiu a fost pânã în 1998 unul dintre cei mai importanti povãtuitori duhovnicesti ai tinerilor din ASCOR Bucuresti. În aceastã postfatã vom prezenta felul în care am încercat sã aplicãm în viata asociatiei îndemnurile pãrintelui, precum si problemele de care ne-am lovit în acest demers.
Putem spune cã aceastã carte ne prezintã, poate, cel mai bine calea pe care au dorit sã se mentinã tinerii din ASCOR, dupã 1990.
În acea stare de har, de efervescentã spiritualã care predomina în societatea româneascã imediat dupã 1989, nãzuiam cu totii sã continuãm, într-un duh de sinceritate si jertfã, lucrarea începutã de tinerii martiri din decembrie. Fãrã sfatul permanent al pãrintelui Sofian, credem cã nu am fi încercat sã ne asumãm - la nivelul nostru, studentesc - aceastã linie de echilibru si deschidere duhovniceascã, ce îmbinã armonios credinta practicã cu aprofundarea învãtãturii bisericesti, fapta cu rugãciunea si care îsi are originea în
Ca un fir neîntrerupt, influenta paisianã a ajuns la mânãstirea Optina din Rusia, iar de aici s-a reîntors pe pãmântul românesc prin ieromonahul Ioan Kulîghin, duhovnicul atât de iubit al pãrintelui Sofian. În acest fel ne-am împãrtãsit si noi, dupã putintã, din duhul care a însufletit reînnoirea isihastã româneascã din secolul al XVIII-lea. Abia mult mai târziu însã aveam sã constientizãm importanta acestei filiatii duhovnicesti.
Filocalia în mediul studentesc
Una dintre problemele foarte importante care s-au pus în ASCOR, începând cu 1994 - când au avut loc primele întâlniri la nivel national -, a fost cum s-ar putea sintetiza cel mai bine orientarea spiritualã pe care trebuie sã o aibã studentii crestini care doresc sã facã misiune în cadrul acestei organizatii. Dupã multe discutii, am cãzut cu totii de acord sã înscriem în statut ceea ce am considerat a fi mesajul cel mai actual si mai necesar al generatiei noastre: scopul asociatiei este promovarea în mediul universitar a credintei ortodoxe, în duhul filocalic redescoperit de pãrintele profesor Dumitru Stãniloae.
S-a înteles atunci cã încercarea de a ne asuma învãtãtura Bisericii, având ca model viata si scrierile Pãrintilor filocalici, este calea renasterii duhovnicesti a neamului românesc.
Aceastã încercare de a merge pe calea filocalicã, legãturile statornice cu marii duhovnici, precum si lucrarea mãrturisitoare (fãrã nici un interes personal) a celor care s-au implicat cu dragoste si hotãrâre în asociatie, toate acestea au fãcut ca ASCOR-ul sã rãmânã - prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu - o prezentã vie, cu un mesaj aparte pentru studentii din mai multe centre universitare.
Cum s-a oglindit orientarea filocalicã în viata lãuntricã a organizatiei?
Este foarte greu sã descrii starea de har, comuniunea si vioiciunea spiritualã pe care au simtit-o în ASCOR multi dintre cei care au avut rãbdarea si puterea sã se implice câtiva ani cu seriozitate în activitãtile asociatiei. Simteai în permanentã ajutorul lui Dumnezeu dacã dãruiai totul. Simteai firescul, bucuria si frumusetea nebãnuitã a relatiilor personale. Simteai cã te-ai implicat într-o experientã spiritualã (putin cam neobisnuitã pentru unii colegi de generatie) în care se împletesc armonios sinceritatea tinerilor cu îndrumãrile duhovnicilor si în care esti foarte liber fiind în ascultare.
O sansã cu totul deosebitã pentru membrii organizatiei a fost (si este) faptul cã în ASCOR se întâlneau tineri de la toate facultãtile, care erau preocupati de problemele credintei. Schimburile de experientã apãrute cu aceste ocazii, dialogurile, mãrturisirea propriilor frãmântãri, toate alcãtuiau un univers dinamic din care ieseai foarte îmbogãtit.
Calea filocalicã s-a concretizat pentru noi si în concluziile directe privitoare la viata sufleteascã la care ajungeam în urma misiunii practice fãcute cu binecuvântare. Vom da un singur exemplu: din experientã am observat cã biruinta cea mai grea (dar si cea mai folositoare) a credinciosului este aceea de a recunoaste - în primul rând în fata lui Dumnezeu si a propriei constiinte - cã a gresit. Acest lucru este afirmat de cãtre Pãrintii Patericului atunci când ne aratã cã cea mai sigurã cale a mântuirii pentru tot omul este ''a se prihãni si a se defãima pe sine totdeauna''.
În mod inerent, drumul cãutãrilor ascor-iste a fost presãrat si cu greseli, deziluzii, cãderi si ispite. Chiar si din acestea însã puteai sã iesi întremat sufleteste, dacã îti asumai deficientele, dacã renuntai la propriul tãu orgoliu si te lãsai purtat de mâna lui Dumnezeu. Atunci realizai cã fãrã astfel de încercãri nu se poate ajunge pe calea Adevãrului si a vietii vesnice.
Pentru cei din exterior ASCOR-ul putea pãrea o poezie, însã când începeai sã pãtrunzi în frãmântãrile cotidiene ale organizatiei, îti dãdeai seama cã era vorba de o lucrare misionarã care se îndeplinea foarte greu, cu multe sacrificii. Realizai cã numai cerând stãruitor si permanent ajutorul lui Dumnezeu, puteai merge mai departe.
Prin iconomie dumnezeiascã, prindeai putere vãzându-i pe tinerii care mãrturiseau cã pelerinajele noastre, colindele în spitale sau conferintele de la
Ne întâlneam uneori cu fosti studenti pe care nu-i remarcaserãm pânã atunci, dar care ne spuneau cã unele din actiunile ASCOR-ului au fost pentru ei o adevãratã scoalã duhovniceascã care le-a schimbat cursul vietii, determinându-i sã se spovedeascã pentru prima datã, sã se înscrie la Facultatea de Teologie, sã renunte la yoga, la secte sau la muzica rock etc.
Ar mai fi multe de istorisit... Adãugãm doar multumirea noastrã adresatã ierarhilor si duhovnicilor care au sprijinit cu adevãrat organizatiile de tineret ale Bisericii. Contactul direct cu acesti pãrinti a însemnat pentru multi tineri o limpezire decisivã a propriei lor existente.
De s-a pierdut entuziasmul de la Revolutie?
Pentru un tânãr care se aflã în anii studentiei la începutul mileniului al treilea, cele spuse pânã aici îi pot pãrea niste relatãri de acum cel putin patru-cinci decenii. În doar 10-12 ani lucrurile s-au schimbat mult în întreaga societate. De la an la an misiunea crestinã în mediul studentesc se face parcã tot mai greu, fiindcã la nivel general românii si-au pierdut mult din entuziasmul si suflul tineresc care îi anima în primii ani de dupã 1990.
Cauzele acestei scãderi spirituale se pot gãsi si în plan politic, economic sau social. Însã cele mai importante explicatii ale acestei neîmpliniri românesti sunt cele de ordin duhovnicesc. Într-o discutie avutã cu pãrintele Sofian, Prea Cuviosia sa ne-a atras atentia asupra faptului cã lipsa de smerenie si de pocãintã autenticã care existã astãzi la întregul popor, ne-a adus pe toti în aceastã stare. Sã ne amintim numai de absenta cãintei fatã de milioanele de crime fãcute prin avorturi imediat dupã Revolutie. Sau sã ne gândim la totala împietrire a multora dintre cei care - în ultimul deceniu - au participat (sau participã) la jafurile uriase din economia româneascã.
În contextul descris mai sus lucrarea ASCOR-ului este mult mai anevoios de împlinit acum în comparatie cu perioada anilor 1990-1995. Totusi nu trebuie uitate cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne îndeamnã sã-I cerem ajutor, pentru a depãsi necazurile si greutãtile ce par de neînvins:
Revenind la încercarea asumãrii practice de cãtre tinerii din ASCOR a mesajului Filocaliei, trebuie spus cã în acest demers ne-am vãzut confruntati - în special la nivelul mentalitãtilor - cu tot felul de ispite pe care a trebuit sã le depãsim, învãtând din sfaturile duhovnicilor încercati si din propriile greseli. Despre aceste tendinte deviante de la învãtãtura crestinã pe care le-am întâlnit (pietismul, zelotismul, intelectualismul, ecumenismul rãu înteles), ca si despre alte sase probleme pe care a trebuit sã le luãm în considerare, vom vorbi în continuare, fãrã sã avem pretentia cã dãm lectii cuiva. Dorim doar sã împãrtãsim si altor tineri câte ceva din propria noastrã experientã, având nãdejdea cã rândurile urmãtoare îi vor interesa pe toti cititorii.
Pietismul
În cartea
Mai departe ne vom referi doar la felul cum am perceput noi aceastã ispitã, fiind în contact direct cu tineri de la diferite facultãti. La început am respins doar sentimentalismul ieftin - echivalat de obicei cu pietismul - prin care se promova tabloul religios în locul icoanei si corala în locul muzicii psaltice.
Apoi din lucrarea practicã misionarã am observat cã pietismul se mai caracterizeazã prin cel putin una din urmãtoarele trei însusiri: individualism, incapacitatea de a sesiza esentialul si risipirea într-un sentimentalism nerealist, ignorant, superstitios si dulceag.
Putem spune cã suntem pietisti si atunci când observãm în viata noastrã religioasã alte simptome, precum: încãpãtânare orgolioasã, ifose de trãire
Ne-am oprit cu stãruintã asupra unora dintre trãsãturile pietismului din cauza nocivitãtii pe care acesta o are asupra vietii crestine de astãzi, nu numai în cadrul unor organizatii misionare. Gândirea pietistã poate fi si un revers la dimensiunea ideologicã si impersonalã a societãtii moderne, fiind boala sufleteascã a omului ce-si doreste sã aibã o viatã religioasã, dar cãruia nu-i este încã clar ce înseamnã acest lucru.
Dintr-o perspectivã realistã, putem spune cã majoritatea persoanelor care descoperã Biserica si doresc sã se apropie de ea trec, în devenirea lor spiritualã, printr-o etapã caracterizatã de pietism; el poate îmbrãca diverse forme, de la cele usor sesizabile, pânã la cele profund patologice, de tip sectar.
Într-o asociatie formatã în general din tineri fãrã experientã duhovniceascã, care se deosebeau de ceilalti colegi ai lor printr-un anumit gen de lucrare mãrturisitoare, aceastã rãtãcire putea foarte usor sã ia amploare. Datoritã însã sfaturilor pãrintilor duhovnici, a ascultãrii de ierarhie si mai cu seamã prin iconomia lui Dumnezeu - vãditã si în mustrãrile pe care le primeam, cu sau fãrã dreptate, de la cei din jur - credem cã am reusit, cel putin la nivelul majoritãtii actiunilor asociatiei, sã fim pãziti de aceastã ispitã. La nivelul vietii duhovnicesti personale, sperãm cã Bunul Dumnezeu ne va ajuta mereu pentru a putea vedea unde gresim si pentru a ne putea îndrepta.
Zelotismul
Referitor la problema zelotismului este necesar sã rememorãm putin momentul în care s-a decis rãstignirea Mântuitorului. Pontiu Pilat a pus în fata multimii iudeilor urmãtoarea alternativã: sã elibereze pe Domnul Iisus Hristos sau pe Baraba, cel ce fusese închis împreunã cu o seamã de rãzvrãtiti
De ce am dat acest exemplu? Întrucât existã o categorie de crestini care merg pe aceastã linie zelotistã a unui puritanism militant, însã, neavând dreaptã socotealã, pun înaintea dragostei sabia legii si a dreptãtii, fãcând astfel ca râvna lor pentru credintã sã fie confiscatã de diavol, care o îndreaptã în cele din urmã împotriva Domnului Iisus Hristos. Tot la fel s-a întâmplat în cazul lui Baraba si a altor conationali de ai sãi, care - mergând dupã litera legii, iar nu dupã duhul dragostei - nu L-au recunoscut pe Mesia, pe care Îl asteptau cu înfrigurare de atâta timp.
Zelotistii sunt activi si bine intentionati. Ei vor sã apere crestinismul, însã, din cauza stilului lor exaltat, rãzvrãtit, încrâncenat, repezit si încremenit în clisee, mai rãu încurcã lucrurile. Prin actiunile lor nechibzuite trezesc reactii adverse foarte categorice si astfel ajung sã facã deservicii Bisericii pe care vor sã o slujeascã.
Acestia promoveazã în general o atitudine care favorizeazã concentrarea pe exterioritate în detrimentul interioritãtii, o asemenea stare fiind vizibilã în dorinta lor de a face în primul rând schimbãri pozitive în jur, iar nu în propriul suflet. Credinciosii cu o gândire zelotistã sunt oricând gata sã tinã lectii celor cu care se întâlnesc, fiindcã ei oricum ''se pricep'' sã abordeze aproape orice temã.
Zelotistii observã foarte usor unde gresesc ceilalti, dar mai greu unde gresesc ei. De asemenea, ei nu constientizeazã faptul cã exagerarea si orice fel de teribilism sunt o formã de a (te) minti (de altfel, acestia sunt fermi convinsi cã toate verdictele pe care le dau în aproape orice problemã sunt ''foarte sigure'', ''definitive'' si ''în deplinã cunostintã''). Desi pot sã sustinã cu îndârjire unele adevãruri teologice, istorice sau de altã naturã, nefiind însã atenti la dimensiunea duhovniceascã a vietii, ajung totusi sã producã dezbinare sau certuri.
Zelotistii, de obicei, nu înteleg si mai ales nu simt în profunzime faptul cã pe un crestin trebuie sã-l intereseze în primul rând dreptatea prin iubirea si voia lui Dumnezeu, iar nu dreptatea dupã mintea omeneascã sau reforma socialã ori bisericeascã. În unele cazuri, acestia nu analizeazã cu atentie dacã jertfa pe care sunt dispusi sã o facã pentru binele obstesc este cu adevãrat întemeiatã pe ascultarea de Dumnezeu, dacã este cu adevãrat plãcutã lui Dumnezeu.
Zelotismul este o reactie superficialã (dar care poate prinde usor la tineri), apãrutã în urma constatãrii cresterii vizibile a lucrãrilor malefice în lumea contemporanã. Problema la care trebuie sã meditãm se rezuma însã la urmãtoarea întrebare: militantismul ortodox este acelasi lucru cu calea duhovniceascã a Sfintilor Pãrinti? Cu alte cuvinte, demascarea agitatã a racilelor social-bisericesti este acelasi lucru cu asumarea rãului din lume ca avându-si izvorul principal în propriile mele pãcate?
În concluzie, putem depista în noi însine tendinte zelotiste în cel putin trei cazuri:
1. atunci când ne propunem cu o înfumurare zgomotoasã lucruri mult mai mari decât putem duce;
2. atunci când facem confuzia între a fi activ si foarte hotãrât în virtutea unor principii moral-civice, si a avea o lucrare fermã pentru si întru Hristos;
3. atunci când abordãm ostentativ problemele credintei, dar ne lipsesc blândetea si modestia, care îsi au izvorul în rugãciunea curatã.
Este foarte greu, atunci când esti tânãr, când esti plin de ardoare si dinamism, dar esti lipsit de frâna dreptei mãsuri, sã nu aluneci în aceastã ispitã. Ceea ce stim însã cu sigurantã este cã rugãciunea sincerã si bunãvointa, smerenia si dragostea, cãlãuzite de duhovnic prin spovedanie, sunt paveze sigure în biruirea acestui vrãjmas al mântuirii.
Intelectualismul
Cu toate cã din ASCOR fac parte studenti de la diverse facultãti, care au prin urmare un orizont cultural mai larg decât cel religios, ispita aceasta a intelectualismului - a unui crestinism livresc, rational, abstract, suficient siesi - a marcat putin viata asociatiei noastre.
Acest lucru s-a datorat, poate, faptului cã majoritatea tinerilor care s-au apropiat de Bisericã dupã 1990 si au intrat în ASCOR au fãcut aceasta nu în urma unui demers intelectual, pur rational, ci ca un rãspuns la o chemare tainicã a lui Dumnezeu, manifestatã într-o sete neostoitã de religios, de sens si adevãr. Si dintre noi am fost totusi câtiva care am avut la început tendinte intelectualiste si o viziune pur culturalistã asupra crestinismului. Odatã însã cu integrarea noastrã în ASCOR, s-a produs simultan si o îmbrãtisare treptatã a teologiei practice ce presupune în primul rând participarea la slujbele Bisericii, mentinerea legãturii cu mânãstirile si cu marii duhovnici, spovedania regulatã si constientizarea propriilor neputinte în lucrarea de mãrturisire a adevãrului crestin în fata colegilor de generatie.
Au existat de asemenea influente intelectualiste mai ales la filialele care erau în contact direct cu crestinismul apusean, prin întâlnirile ecumenice.
Vorbind în general despre intelectualism gândul ne duce în primul rând la intelectualii care nu doresc sã cunoascã pânã la capãt învãtãtura si trãirea crestinã, în multe situatii acestia având o viziune formalistã, abstractã si criticistã în ceea ce priveste viata Bisericii. Pentru asemenea crestini se potrivesc foarte bine cuvintele Mântuitorului: ''Cum puteti voi sã credeti, când primiti slavã unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cãutati?'' (Ioan 5, 44).
Totusi, prin intermediul ASCOR-ului s-a putut observa destul de usor cã existã si multi intelectuali tineri care, atunci când simt cã în fata lor se aflã un interlocutor sincer si serios, manifestã în mod firesc o deschidere foarte mare fatã de trãirea crestinã.
De aceea trebuie sã recunoastem cã, în unele cazuri, asa cum remarca pãrintele Dumitru Stãniloae,
Din experientã putem si noi spune cã cele mai subtile influente intelectualiste asupra tinerilor din ASCOR au venit, într-un mod oarecum neasteptat, chiar din partea unora dintre cei care, studiind teologia (fãrã a fi anume interesati de''dogoarea'' vietii duhovnicesti), o priveau mai mult ca o filosofie captivantã decât ca o învãtãturã mântuitoare.
Pentru asemenea persoane a prezenta teologia fãrã clisee înseamnã sã ai un limbaj cât mai cãutat, dar lipsit de duh, si idei moderniste, pentru a te face înteles de oamenii de acum; înseamnã sã folosesti din plin informatii filosofice sau stiintifice; înseamnã sã fii la curent cu ceea ce au spus teologi catolici sau protestanti. Iar în cele din urmã, fãcând o sintezã între toate acestea si învãtãtura traditionalã a Bisericii - utilizându-se expresii specializate si concepte înalte -, sã le arãti intelectualilor cât de actualã este ortodoxia. Cu alte cuvinte, teologia devine în acest fel o depãnare perpetuã de cunostinte, iar nu o lucrare vie de trãire si vorbire sub puterea harului.
Fãrã sã tãgãduim necesitatea unei pregãtiri culturale a studentului teolog, totusi aceastã viziune rationalistã ce-si propune sã cunoascã învãtãtura crestinã, dar nu are ca punct de plecare conlucrarea directã a credinciosului cu harul dumnezeiesc, ci doar niste informatii, poate fi numitã intelectualism teologic. Aceasta este o tendintã care apare inevitabil la toti cei care dobândim multe cunostinte duhovnicesti, dar, din pãcate, ele rãmân la un nivel pur cerebral deoarece nu încercãm sã ni le asimilãm pe toate prin trãire.
Intelectualismul teologic este o ispitã - foarte greu de ocolit - a însusi sistemului teologiei academice din aproape toate timpurile si de aceea el poate influenta negativ viata tinerilor din Bisericã.
Ecumenismul rãu înteles
Problema implicãrii în miscãrile internationale ecumenice a frãmântat câtiva ani ASCOR-ul, la nivel national. Stiam cã cei mai mari dogmatisti ortodocsi ai secolului XX - pãrintele Dumitru Stãniloae si pãrintele Justin Popovici - au numit ecumenismul
Fãrã sã existe o hotãrâre sau mãcar o dezbatere a membrilor ori a conducerii ASCOR, printr-o initiativã individualã, mânatã de anumite interese, asociatia noastrã a devenit membrã afiliatã la Federatia Mondialã a Studentilor Crestini (WSCF) prin anii 1990-1991. Aceastã organizatie cuprindea peste 90% asociatii protestante si reprezentanti de tineret ai câtorva culte neoprotestante.
Ispita întâlnirilor ecumenice organizate de WSCF consta în faptul cã tinerilor din ASCOR li se propuneau cãlãtorii în strãinãtate, mese festive si alte avantaje materiale; astfel cã începuserã deja sã aparã câtiva oportunisti care voiau sã facã
Dincolo de faptul cã majoritatea ascor-istilor nu aveau vârsta si pregãtirea necesarã pentru a reprezenta Biserica Ortodoxã la acest tip de întâlniri politico-ecumenice, însãsi participarea lor la asemenea manifestãri, compromisurile, experientele pe care le aveau îi schimbau mult, pânã la pierderea aproape cu desãvârsire a duhului ortodox. Prin urmare, la sfârsitul anului 1993, ASCOR Bucuresti, pentru a înlãtura riscurile pe care le presupuneau legãturile cu WSCF, a întrerupt orice contact cu aceastã asociatie. Dupã aceastã datã, la întâlnirile pe tarã, o singurã filialã (care derula multe activitãti peste hotare) sustinea, în mod constant, implicarea în WSCF.
În toamna anului 1995, la Bucuresti, a avut loc o Consfãtuire Nationalã în care s-a hotãrât sã se discute oportunitatea rãmânerii noastre în aceastã internationalã ecumenicã studenteascã. ASCOR Bucuresti a adunat o serie de materiale prin care demonstra cã WSCF este o organizatie politicã cu puternice tendinte sincretiste si apostate. Discutiile au fost încinse, reprosându-ni-se cã nu acceptãm dialogul între confesiuni. Rãspunsul firesc a fost cã este normal ca, mai întâi, noi, ortodocsii, sã ne cunoastem unii pe altii, sã dialogãm si sã aflãm problemele cu care se confruntã fratii nostri ortodocsi din alte tãri. Iar dupã aceea putem sã depunem eforturi pentru a-i recupera - atât cât este posibil - pe cei care au iesit din sânul Bisericii Ortodoxe Române si au trecut la alte confesiuni sau chiar la alte religii.
Printre cele mai importante argumente împotriva mentinerii legãturii cu aceastã federatie a fost faptul cã în brosurile editate sau rãspândite de WSCF se gãseau tot felul de ciudãtenii. De exemplu, la un moment dat, în
Pânã la urmã s-a votat, în unanimitate - eram aproximativ 50 de reprezentanti din majoritatea centrelor universitare - pentru iesirea din WSCF.
ASCOR-ul si unele ispite de-a dreapta
Dorinta noastrã de a respecta întru totul predania ortodoxã a fost pânditã în unele cazuri de pericolul ispitelor de-a dreapta.
De pildã, exista riscul de a fi elitisti; adicã existã pericolul de a ne considera mai buni decât cei care nu încearcã si ei sã urmeze linia filocalicã.
Sau, încercând sã facem activitãti cu caracter duhovnicesc care aveau o desfãsurare si o finalitate bine calculate, se ajungea uneori la o institutionalizare de tip occidental, ce dizolva tocmai vioiciunea tinereascã si relatiile personale. Adicã se tindea spre o organizare perfectã în ceea ce priveste lucrarea misionarã în mediul studentesc, dar câteodatã neglijam involuntar tocmai problemele sufletesti ale celui de lângã noi.
Institutionalizarea este una dintre cele mai profunde amãgiri care poate îmbolnãvi aproape orice aspiratie de propovãduire a credintei la nivel colectiv. Ea îmbracã multiple fatete, dintre care mai amintim doar promovarea cantitãtii în defavoarea calitãtii duhovnicesti, precum si folosirea cu precãdere pentru combaterea rãului din jur a gândirii si mijloacelor lumesti, atunci când, în cele mai multe cazuri, prioritatea (sau chiar exclusivitatea) trebuie sã o aibã armele Duhului.
Pe de altã parte, pentru a se pãstraîn viata asociatiei spontaneitatea si pentru a se evita institutionalizarea si activismul, se aluneca în unele situatii într-o altã extremã: dezorganizare enervantã, lipsã de initiativã si de responsabilitãti precise.
Cei care au pus suflet pentru realizarea comunitãtii ASCOR sperã ca pe viitor noile generatii sã aibã discernãmântul necesar pentru a ocoli orice ispitã si pentru a merge pe calea de mijloc, calea împãrãteascã recomandatã de Sfintii Pãrinti.
Ar mai trebui fãcute câteva precizãri necesare: capcanele spirituale descrise în aceastã postfatã nu sunt prezentate de pe o pozitie elitistã, a unor credinciosi adevãrati care nu au gresit, iar acum dau sfaturi. Dimpotrivã!
De asemenea, este foarte important sã întelegem din aceste rânduri cã trebuie sã ne ferim de anumite boli sufletesti si nu cã trebuie sã judecãm anumiti oameni.
Oricare dintre aceste tendinte deviante de la învãtãtura crestinã ne pot influenta fãrã sã ne dãm seama. Uitându-ne cu maximã sinceritate în noi însine si dându-ne seama cã avem asemenea deficiente, ne putem însã îndrepta cu ajutorul lui Dumnezeu, iar aceasta este - asa cum remarca pãrintele Nicolae Steinhardt - cea mai mare minune care i se poate întâmpla unui om; putem oricând sã ne (re)venim în fire, ajungând la dreapta socotealã.
Criticismul - o solutie?
Criticismul este una dintre bolile grave ale societãtii românesti. Nu am înteles niciodatã cum au reusit unii sã scape atât de repede de propriile patimi, încât sã le rãmânã timp si energie pentru a-i critica obsesiv pe altii si a produce dezbinare la nesfârsit. De mai multe ori l-am întrebat pe pãrintele Sofian din ce cauzã suntem un popor atât de dezbinat. Sub diferite forme, pãrintele ne-a dat acelasi rãspuns: din mândrie!
Unele persoane îsi întemeiazã stilul de a critica încontinuu pe ideea cã, procedând în acest fel, lucrurile sunt mai dinamice si putem depãsi mentalitatea comunistã, unde nu era voie sã critici pe nimeni, întrucât totul era considerat perfect.
Pentru a ne da însã seama dacã critica noastrã este sau nu plãcutã lui Dumnezeu este necesar, în primul rând, sã vedem roadele acesteia. Când critica noastrã insistentã produce tulburare (în jur sau înlãuntrul nostru) si nu îndreptare, este foarte posibil ca ea sã nu fie dupã voia lui Dumnezeu, ci sã-si aibã izvorul în propriul nostru orgoliu.
Câteodatã este firesc sã dezbati critic o problemã, oferind cu dragoste si solutii. Criticismul însã produce o tulburare inutilã, dacã prin el întelegem o atitudine încrâncenatã prin care depistãm milimetric rãul din jurul nostru, din societate sau din viata Bisericii, dar nu-l punem în legãturã cu neajunsurile din sufletul nostru. Adicã nu constientizãm faptul cã principalele cauze ale existentei rãului care ne apasã sunt propriile noastre pãcate.
Sfânta Bisericã ne reaminteste mereu cã, pentru a scãpa de boala criticii delirante, ne stau la îndemânã si urmãtoarele medicamente ale spiritualitãtii ortodoxe: a vedea partea bunã si frumoasã a oamenilor, a ne frãmânta numai pentru problemele care sunt în puterea si rãspunderea noastrã, a ne concentra asupra propriilor greseli, precum si asupra împlinirii unei lucrãri pozitive, în duhul Evangheliei. Aceste modalitãti de gândire si actiune - binecuvântate prin experienta Sfintilor Pãrinti - constituie de fapt temelia oricãrei schimbãri (fãcutã în duh ortodox) a vietii bisericesti. O astfel de schimbare are marele avantaj de a nu produce smintealã, cãci Mântuitorul ne avertizeazã foarte limpede: ''Iar cine va sminti pe unul dintre acestia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui sã i se atârne de gât o piatrã de moarã si sã fie afundat în adâncul mãrii''. Aceste ultime consideratii reprezintã motivatii importante pentru ca tinerii din ASCOR sã încerce sã adopte o atitudine inspiratã din ''reteta prescrisã'' mai sus, ori de câte ori ei observã nereguli în interiorul Bisericii.
Trebuie spus faptul cã în organizatia noastrã nu prea se luau în seamã criticile nesincere (privitoare la problemele asociatiei), adicã cele care ascundeau o altã motivatie decât cea afisatã. De exemplu, unii erau supãrati pe noi fiindcã nu îi invitasem niciodatã sã conferentieze, dar, când ne criticau, invocau cu totul alte motive; altii pãstrau ceva resentimente de pe vremea când li se tãiase avântul prin ASCOR, datoritã oportunismului, trufiei exagerate sau vicleniei de care dãduserã dovadã.
Cei care puneam umãrul sã realizãm o actiune fãceam si greseli sau nu eram tot timpul de acord între noi. Însã prin discutii, polemici, diferite întâmplãri, se rezolvau problemele apãrute, fiindcã aproape nimeni nu se supãra când era criticat, cu dragoste si simplitate, de un coleg, mai ales cã lucrul cel mai important care ne-a interesat dintotdeauna a fost sã facem lucrurile dupã voia lui Dumnezeu si nu dupã voia noastrã.
Întrucât stim cã nu am reusit întotdeauna sã facem ceea ce trebuie, ne cerem iertare fatã de toti cei care sunt supãrati pe noi într-un fel sau altul, fie din cauza unor actiuni ale asociatiei, fie din cauza felului nostru de a fi.
Viata cetãtii
Foarte criticate au fost manifestãrile organizatiei în arena social-politicã (desi ele nu au constituit nici pe departe centrul preocupãrilor noastre asa cum li se poate pãrea unora). Una dintre acuzele care ni se aduceau era ideea nerealistã - si în acelasi timp foarte comodã - conform cãreia nu existã vreo legãturã între filocalie, duhovnicie si faptul de a lua atitudine fatã de o gravã incorectitudine politicã sau socialã, care vine într-o contradictie flagrantã cu învãtãtura Mântuitorului. Ca si cum cel care este preocupat de rugãciune nu se mai implicã deloc în viata cetãtii, atunci când, lângã el, se întâmplã ceva foarte important, care pune într-un mare pericol viata sufleteascã a semenilor sãi.
Bineînteles cã în aceastã implicare este foarte necesar ca valorile si exigentele duhovnicesti sã primeze; adicã în primul rând punctul de pornire al unor asemenea manifestãri sã fie convingerea cã Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a-l ajuta pe om sã se schimbe si nu pentru ca sã reformeze societatea.
La temelia unor astfel de atitudini este necesar sã existe în acelasi timp un anumit simt al proportiilor si discernãmânt, pentru a nu te arunca orbeste cu capul înainte. Aceasta mai ales în zilele noastre, când ipocrizia si cinismul politic au atins poate, la nivel global, cotele cele mai rafinate din întreaga istorie a umanitãtii, iar majoritatea crestinilor - fiind intoxicati cu atâtea informatii false - nu mai înteleg aproape nimic din adevãrata fatã a propagandei politice (iar câteodatã nici mãcar nu mai pot bãnui existenta nenumãratelor metamorfoze ale intruziunii politicului).
În ceea ce ne priveste, se vede foarte clar acum cã aproape toate manifestãrile noastre publice de dupã 1992 - cu privire la anumite probleme social-politice - au fost perfect justificate. Vom da un singur exemplu: lupta împotriva legalizãrii homosexualitãtii.
Criticile adresate cu aceastã ocazie ascor-istilor din partea societãtii
Pentru a ne da mai bine seama cât de ''exagerati'' am fost în aceastã problemã, vom prezenta pe scurt situatia la care s-a ajuns în momentul de fatã (iunie 2002).
În privinta legiferãrii inversiunilor sexuale, lucrurile au avansat nepermis de mult, într-un sens negativ. Alesii nostri, dupã ce s-au vãzut cu sacii în cãrutã (parlament), au sters cu totul din Codul Penal referirea la sodomie, nelãsând-o nici mãcar la perversiuni (ca sã nu mai vorbim si de o altã initiativã la fel de ''beneficã'': oficializarea prostitutiei). Cu alte cuvinte, pentru prima datã în istorie statul român - prins acum între ciocan si nicovalã - încearcã prin presiunea legilor sã prezinte anormalitatea ca normalitate, sã modifice constiinta poporului care de douã mii de ani considerã homosexualitatea un pãcat strigãtor la cer.
Odatã lãsatã deschisã poarta rãului, au început deja sã aparã primele complicatii evidente. În toamna anului 2001 am reusit cu totii sã ne dãm mai bine seama cât de ''mãrinimos'' reactioneazã stãpânii acestei lumi atunci când sunt contrazisi în privinta unor legi pe care vor sã le impunã în toate tãrile. Astfel, românilor li s-a adus la cunostintã cã Statele Unite au trimis în România un ambasador homosexual, cu tot cu amantul sãu. Interesant este faptul cã, desi majoritatea populatiei României nu a fost, nu este si nu va fi de acord cu o asemenea anomalie, aproape nimeni nu a avut curajul sã ia atitudine în mod public. Trãim o epocã înfloritoare, de libertate si democratie, nu-i asa?
Continuitatea
AScor a continuat dupã 1990, în mediul studentesc, lucrarea spiritualã începutã de Asociatia Studentilor Crestini din România (A.S.C.R.), înfiintatã la Bucuresti în 1921. Ca un arc peste timp între cele douã organizatii studentesti se pot gãsi mai multe trãsãturi importante în comun, dintre care amintim: apolitismul si încercarea de a promova ortodoxia autenticã prin manifestãri culturale (conferinte, reviste etc.).
Din A.s.c.R. au fãcut parte diverse personalitãti care se vor impune peste ani în cultura româneascã sau chiar universalã, printre care se numãrã: Mircea Vulcãnescu, Gheorghe Racoveanu, Arsavir Acterian, Eugen Ionescu, Sergiu Condrea, Maria Droc sau Constantin Noica.
Ceea ce se stie mai putin este faptul cã initiatorul întâlnirilor de la ''Rugul Aprins'', poetul Sandu Tudor, a fost unul dintre membrii marcanti ai asociatiei; de altfel, la acele conferinte duhovnicesti din incinta mânãstirii Antim s-au reîntâlnit dupã 1945 o parte dintre vechii A.s.c.R.-isti, cum ar fi scriitorul Paul Sterian, cunoscutul bizantinist Alexandru Elian sau arhitectul Constantin Joja. Este impresionant si faptul cã cei doi tineri care au condus câtva timp întâlnirile A.s.c.R.-iste - Mircea Vulcãnescu si Sandu Tudor - aveau sã împãrtãseascã, în cele din urmã, un acelasi sfârsit mucenicesc în temnitele comuniste.
La rândul sãu, ''Rugul Aprins'' a constituit una dintre cele mai profunde forme de rezistentã spiritualã pe care le-a dat poporul român în fata agresiunii bolsevice, atât prin tematica duhovniceascã abordatã la aceste întâlniri, cât si prin importanta participantilor. Aici au conlucrat, sub acoperãmântul mânãstiresc, trei categorii sociale care au avut întotdeauna un rol cheie în perpetuarea valorilor românesti: clericii (dimpreunã cu monahii), cãrturarii si studentii. În acest sens, pãrintele arhimandrit Roman Braga - unul dintre fostii studenti care s-au format în acele timpuri la conferintele de la mânãstirea Antim - observa în 1991: ''Guvernul comunist de la Bucuresti intrase în panicã. S-a speriat de "Rugul Aprins" mai mult decât de toate centrele de rezistentã din Carpati. Pentru partizani exista pedeapsa cu închisoarea si moartea. Dar ce te faci cu acel "centru" din om pe care nimeni nu-l poate controla si despre care Lunacearski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: "Dacã vrei sã-l stãpânesti pe om, ucide-i intimitatea!">.
Luând în considerare toate cele spuse mai sus, cât si noul tip de rãzboi care se duce - cel putin la nivel cultural si informational - împotriva poporului român, începând cu anul 1990, se poate întelege într-o altã luminã importanta pe care au avut-o si o au multe din actiunile ASCOR-ului; acestea vizeazã tocmai construirea unor punti de legãturã între mediile universitare si slujitorii sfintiti ai Bisericii, ele situându-se în prelungirea nu numai a râvnei a.s.c.R.-iste, ci si - la o altã dimensiune - a problematicii si fervoarei duhovnicesti prezente la ''Rugul Aprins''.
Într-o discutie pe care am avut-o cu pãrintele Sofian, referitoare la perioada de dinainte de 1945, Prea Cuviosia sa ne-a atras atentia cã, pentru a fi cu adevãrat în continuitatea celor de atunci, trebuie sã aprofundãm atât viata duhovniceascã, cât si pregãtirea culturalã; dupã care, a adãugat:
''Pe vremea aceea românii erau liberi; acum, dupã ce s-au amestecat comunistii (care au fost dusmanii credintei), lucrurile sunt foarte schimbate. Multi dintre tinerii din perioada interbelicã aveau o râvnã duhovniceascã aproape naturalã, cum este a copiilor; parcã Dumnezeu i-a ridicat asa si parcã El se ocupa direct de ei, mai mult decât pãrintii lor. Parcã Dumnezeu îi pregãtea si le dãdea întelepciune, ca si unor tineri din vremea noastrã. Tinerii de atunci au fost pregãtiti pentru aceastã grea încercare - comunismul; s-ar putea ca, într-un fel, lucrurile sã se repete si în zilele noastre.
Lucrul cel mai important pe care ar fi bine sã-l învãtãm din acesti peste 40 de ani de ocupatie comunistã este cã trebuie sã încercãm tot timpul sã fim buni crestini, sã încercãm sã avem mai multã dragoste''.
România Realã
Am observat cã de multe ori criticismul se împleteste cu o viziune pesimistã si dezarmantã privitoare la verticalitatea poporului nostru, la societatea în care trãim, la viitorul care ne asteaptã. Niciodatã nu am aderat la o asemenea stare de spirit; dar nici nu am sustinut în schimb neaosismul sau vreo altã variantã a nationalismului demagogic.
Poate cã motivul principal al apropierii noastre de firescul crestin si national românesc a fost tocmai cunoasterea - în special prin intermediul ASCOR-ului - a unor români adevãrati, din toate categoriile sociale. Cu purtarea de grijã a dragostei lui Dumnezeu, am reusit ca prin acesti oameni - de o calitate sufleteascã exceptionalã - sã descoperim o cu totul altã lume decât România oficialã sau România manualelor alternative. Pentru noi, acestia reprezintã România Realã si nu bâlciul care ni se oferã zilnic, cu cinism si
Adevãrata Românie am întâlnit-o si în atmosfera foarte vie, realistã, plinã de sensibilitate, comuniune si cãldurã sufleteascã din ASCOR si din paraclisul studentesc ocrotit de Sfântul Nicolae. În aceste douã medii prielnice cresterii duhovnicesti, s-au legat prietenii pentru Întreaga Viatã, care ne-au ajutat sã depãsim multe obstacole.
Tot aici am descoperit cu bucurie, la unii studenti din domenii diferite, o dorintã puternicã si oarecum instinctivã de a avea, laolaltã cu alti tineri, o împreunã-lucrare misionarã în duhul ortodoxiei autentice promovate de cãtre Marii Apostoli si Pãrinti ai Bisericii, precum: Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Paisie Velicikovski, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Pãrintele Dumitru Stãniloae, Pãrintele Justin Popovici, Cuviosul Serafim Rose sau Sfântul Siluan Athonitul. Interesant este cã unii dintre tinerii pe care i-am cunoscut simteau mai întâi o chemare tainicã spre acesti Sfinti sau Pãrinti si de abia dupã aceea le citeau scrierile.
Tinând cont si de toate aceste realitãti, gândindu-ne si la rugãciunile pe care le fac pentru poporul nostru martirii de la Revolutie, mucenicii din închisorile comuniste si totii sfintii acestui pãmânt binecuvântat, nu întelegem de ce ar trebui sã fim pesimisti, atunci când sensul vietii noastre este dobândirea Împãrãtiei lui Dumnezeu, dupã cum ne spune Însusi Mântuitorul:
Omul duhovnicesc
Majoritatea tinerilor preocupati cu adevãrat de credintã nu mai sunt acum impresionati de discursurile frumoase. Dupã atâtea deziluzii apãrute în ultimii ani în societatea româneascã, dar si pe fondul unei febrile cãutãri spirituale în întreaga lume crestinã, acesti tineri îsi orienteazã tot mai mult viata dupã oamenii duhovnicesti. Fãrã prezenta acestora din urmã, crestinismul ar deveni o simplã ideologie coloratã religios, fariseicã, activistã social si moralizatoare.
Ce sã facem pentru a deveni oameni duhovnicesti?
Sfântul Siluan Athonitul - ale cãrui scrieri pãrintele Sofian le recomandã imediat dupã Sfânta Scripturã si Vietile Sfintilor - ne îndeamnã sã ascultãm de preotul la care ne spovedim, arãtându-ne cã ''ascultãtorul care crede duhovnicului sãu si nu crede siesi se va tãmãdui degrab de orice vãtãmare sufleteascã'', scãpând mai ales de amãgirea trufiei care ne secãtuieste spiritual.
Sfântul athonit ne atentioneazã de asemenea cã în tot rãzboiul pe care-l ducem pentru a ne înduhovnici - adicã pentru a fi constienti si pentru a ne elibera de patimile care zac în noi - ne sunt necesare în primul rând douã arme: ascultarea si smerenia.
Ce înseamnã a te smeri?
Sfântul Siluan ne lãmureste, uimitor de frumos: ''Sunt multe feluri de smerenie. Unul este ascultãtor si se învinuieste pe sine însusi întru toate; si aceasta este smerenie. Un altul se cãieste pentru pãcatele sale si se socoteste un nemernic înaintea lui Dumnezeu; si aceasta este smerenie. Dar alta este smerenia celui care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoasterea si gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.
Când, în Duhul Sfânt, sufletul vede cât de blând si smerit este Domnul, atunci se smereste pe sine pânã la capãt. Si aceastã smerenie e cu totul deosebitã si nimeni nu o poate descrie. Dacã oamenii ar cunoaste prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu totii: bogatii ar dispretui bogãtiile lor, savantii stiinta lor, ocârmuitorii slava si puterea lor, si toti ar trãi în mare pace si iubire si mare bucurie ar fi pe pãmânt''.
În numele mai multor fosti membri ASCOR
Tudor Popescu, Presedinte ASCOR Bucuresti între anii 1995-1999
iunie 2002, Sãrbãtoarea Pogorârii Duhului Sfânt
Simbolismul Crucii
Cuvânt adresat de pãrintele Dumitru Stãniloae tinerilor din ASCOR care au ridicat în 1993 crucile din Piata Universitãtii
Cuprins
Cuvânt înainte
Scurte repere biografice
''Voi cine ziceti cã sunt Eu?''
Despre ceasul neasteptat al mortii
De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiti! / De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoastem momentul mortii? / Ce este bine sã facem?
Valoarea sufletului
Sufletul rãmâne o mare Tainã / Chipul lui Dumnezeu în om / ''Putem pierde orice, afarã de suflet, cãci dacã ne rãmâne acesta încã n-am pierdut nimic'' / Suntem atenti cu adevãrat la dorurile sufletului?
Învãtãturi despre smerenie
Arma cea mai puternicã împotriva diavolului / Ce este smerenia? / Smerenia sfintilor / Exemplul Mântuitorului / Falsa smerenie / Cumpãtarea / ''Nu dãznãdãjdui!'' / ''Trãim într-o epocã foarte primejduitã si de aceea trebuie sã fim tari, sã fim smeriti'' / Cea mai smeritã fãpturã umanã /
O scurtã meditatie
Orbirea sufleteascã
Cum apare orbirea sufleteascã? / Nu trebuie sã uitãm de ochii sufletesti! / ''Sârguieste dar si te pocãieste''
Puterea rugãciunii
Rugãciunea curatã / Împlinirea si foloasele rugãciunii / Esenta vietuirii crestine / Rugãciunea inimii este de mare actualitate în viata modernã / Împãrãtia lui Dumnezeu este în noi / ''Unde este comoara voastrã, acolo este si inima voastrã''
Cuvinte la început de post
Dreapta socotealã
Experienta rugãciunii inimii / Pãrintele Ioan Kulîghin în România. Întâlnirile de la Rugul Aprins / Capcanele falsei credinte / Însusirile trãirii ortodoxe / Discernãmântul. Cum va fi sub domnia Antihristului? / Importanta duhovnicului / Credinta tinerilor / Esentialul
Prezenta Sfântului Duh
Schimbarea
Mai poate fi schimbatã societatea? / Treptele rugãciunii inimii
Iubirea duhovniceascã
Cãlugãrul în fata Dreptei Judecãti
Suntem cu adevãrat constienti de Ziua Judecãtii? / Cum apare cãlugãrul în fata Judecãtii Viitoare? / ''Acum este Judecata acestei lumi''
Sapte îndemnuri pentru a gãsi calea adevãrului
Învierea
Postfatã
Postare mai nouă Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu