Biblioteca Ortodoxă

(Carte disponibilă în format word 90 pagini)

CUVÂNT INAINTE

Încă de la început, Biserica creştină a avut o grijă deosebită faţă de cei privaţi de libertate. Motivarea grijii pentru această categorie de oameni se află în învăţătura ei despre om, chiar şi atunci când chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, este umbrit de anumite păcate. Biserica este corabia care îi duce pe toţi fiii ei la limanul mântuirii, este „staulul“ ce îi adăposteşte pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi-i fereşte pe aceştia de vrăjmaşul diavol, care, prin tot felul de ispite caută cu orice preţ să-i îndepărteze de la adevăr şi astfel să-i lipească de împărăţia iubirii de argint. Ea întotdeauna şi-a arătat grija faţă de fiii ei, ocrotindu-i cu nespusă dragoste. Pe cei ce s-au depărtat de la adevărurile descoperite de Întemeietorul ei i-a chemat ca o Mamă iubitoare şi cu braţele deschise i-a primit, călăuzindu-le din nou paşii spre lumină.

După cum se ştie, Biserica Ortodoxă Română este prezentă prin slujitorii ei şi în închisorile româneşti, în urma protocolului încheiat la 21 octombrie 1993 între Ministerul Justiţiei şi Patriarhia Română, protocol care prevede acordarea asistenţei religioase în unităţile subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România.

În închisori se află delincvenţi de peste tot şi din toate păturile sociale; 30% dintre ei provin din familii cu posibilităţi materiale reduse, alţii fiind copii ai străzii (sau oameni maturi ce nu au unde locui sau munci) .

De obicei, familiile lor sunt destrămate, iar părinţii, de regulă tatăl, au antecedente penale. Din cauza lipsurilor materiale, foarte puţini dintre ei regretă faptele comise. Violenţa, crima şi violul, de obicei comise în grup, au drept cauză mai ales consumul excesiv de alcool, dar nu numai.

În închisori şi în centrele de reeducare a minorilor, deţinuţii învaţă şi câte o meserie (în special în centrele de reeducare, unde limita de vârstă este de 18 ani). Rolul preotului, alături de educator, psiholog şi sociolog, este acela de a răspunde setei moral-religioase şi dorinţei afective de a fi vizitaţi de părinţi sau soţii (soţi), care, de foarte multe ori, uită de ei.

Misiunea preotului în penitenciar este o misiune grea. Spre deosebire preotul de la parohie, care are o misiune pastorală de propovăduire, preotul dintr-o închisoare trebuie să se ocupe şi de educaţia moral–religioasă a deţinuţilor, iar unora dintre ei chiar trebuie să le transmită cunoştinţe elementare despre religie şi Biserică.

Preotul din închisoare se cuvine ca, pe lângă cunoştinţele teologice speciale, să fie înzestrat şi cu cunoştinţe generale cât mai complete, potrivit gradului de cultură şi de civilizaţie penitenciară. Acesta este trimisul lui Dumnezeu în acea unitate, el are o misiune divină, fiind, pe lângă altele, şi consilierul cu probleme spirituale al directorului unităţii, un sfătuitor apropiat al acestuia, făcând parte din consiliul de conducere al unităţii şi din comisia de eliberări condiţionate. El mai este şi doctorul sufletesc al deţinuţilor, şi de multe ori şi al cadrelor unităţii. Trebuie să aibă cunoştinţe vaste despre toate evenimentele în dezvoltarea istorică a sistemului penitenciar, dar mai ales să vegheze şi să contribuie cu mijloacele-i specifice la reforma penitenciară, având mereu înaintea ochilor oglinda trecutului penitenciar până în decembrie 1989 .

Preotul din penitenciar trebuie să-i respecte pe cei din jur, cum şi el la rându-i trebuie să fie respectat. El nu este un oarecare salariat şi nu poate avea un program anume stabilit, ca ceilalţi salariaţi. Misiunea lui nu trebuie făcută pe ore, el trebuie oricând şi în orice moment să fie la datorie şi unde este cazul să intervină, aplanând tensiunile ce se creează între deţinuţi şi cadre de multe ori. Preotul trebuie să nu fie niciodată părtinitor, ci să fie cinstit şi drept cu toţi fiii săi duhovniceşti (deţinuţi şi cadre ale unităţii).

În general, s-a dovedit că activitatea preoţilor din închisori este o acţiune ce constituie temelia activităţii de reabilitare, de resocializare a celor care la un moment dat au încălcat legea penală şi cea morală şi care trebuie redaţi societăţii. Înarmat cu credinţa în Dumnezeu şi în Biserică, fiecare deţinut va putea să biruie ispitele şi să se împotrivească patimilor altor oameni.

Tocmai de aceea, aceşti oameni au nevoie de un doctor pentru a-şi tămădui sufletele bolnave de păcat. În închisorile din România cu deţinuţi de drept comun şi de drept penal, există câte o capelă amenajată sau o biserică unde preotul oficiază slujbele religioase şi oferă consiliere.

Prin grija conducerii acestor penitenciare, deţinuţii pot fi vizitaţi conform regulamentului în vigoare, cu scopul de a nu se întrerupe legătura cu rudele şi pe un plan mai larg cu societatea. Respingerea de către societate facilitează recidivismul şi în scurt timp foştii deţinuţi revin în detenţie prin săvârşirea unor noi infracţiuni.

În toate aceste închisori predomină cei proveniţi din mediul rural (52% faţă de 48% din mediul urban), cu infracţiuni ca furtul, spargeri de autoturisme, tâlhării, violuri. Din punct de vedere etnic sunt mai mulţi ţigani decât români. Fiecare infractor din închisoare e un caz special, de aceea preotul nu trebuie să le predice până nu cunoaşte specificul fiecăruia în parte prin dialog personal.

Patimile alipindu-se de om, îi întunecă mintea şi-l împiedică să ajungă la unitatea lăuntrică prin unirea cu Dumnezeu şi prin dragostea manifestată faţă de semeni. Lucrarea dezrădăcinării patimilor este foarte grea pentru că „este grea educaţia către virtute a întregului neam omenesc şi pentru înclinarea spre plăcere a vieţii celei drepte, neglijându-ne pe noi, înrobiţi în diferite patimi ale necinstei”.

Sufletul chemat şi întărit de către preot ca să se elibereze de patimile ucigătoare, şi eliberat prin harul lui Dumnezeu, este necesar să înainteze fără nici o reţinere spre întâlnirea şi unirea cu Hristos.

Păstorul este cel chemat să conducă acest suflet la desăvârşire, la creştere şi maturizare, „la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.

Şi numai astfel este atins scopul vieţii creştine: unirea omului cu Hristos şi cu Sfânta Treime în chip neîmpărţit şi neamestecat şi în dumnezeirea lui. Conform celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, „omul adevărat este singurul care se caracterizează prin evlavie şi virtute şi prin cultivarea evlaviei şi a virtuţii după Hristos”. El trebuie să practice mai întâi pastoraţia, iar în al doilea rând şi corecţia, dacă vrea să fie creştin şi nu simplu umanist. Contribuţia Bisericii la reeducarea pe cale religioasă în cadrul Trupului lui Hristos îi obligă pe preoţi să alerge întru întâmpinarea nevoilor spirituale ale celor ce au greşit cu un deosebit tact pastoral.

Nimeni nu are mai mare nevoie de sprijin moral decât această categorie de oameni care aşteaptă mângâiere, sprijin şi îndrumare de la noi toţi care suntem fraţii lor şi trebuie să-i ajutăm pentru a ne bucura în libertate, cu toţii, în afara privaţiunilor închisorii.

Autorul

NOTĂ DESPRE AUTOR

Octavian Pop s-a născut la 22 octombrie 1956 în comuna Rodna, judeţul Bistriţa-Năsăud. Este absolvent al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu (1992), şi al Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu”, Universitatea Al. I. Cuza, Craiova (1996). Licenţiat în Teologie pastorală (1992) şi în Ştiinţe juridice (1997). A urmat cursuri de masterat, specializarea „Teoria generală a Dreptului”, la Facultatea „Nicolae Titulescu”, 1998-1999, şi specializarea „Management, marketing şi resurse umane” la Universitatea Politehnică Timişoara, 1999, cursuri de doctorat la Academia de Ştiinţe a R. Moldova – Institutul de Filozofie, Sociologie şi Drept, Chişinău, între 1 februarie 1999 şi 27 aprilie 2001, dată la care a obţinut titlul de Doctor în ştiinţe juridice, specializarea Drept penal, criminologie şi drept penitenciar, al Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare” din capitala Republicii Moldova.

A fost preot slujitor şi duhovnic la mânăstirea „Sf. Ilie de la Izvor”, din Bocşa, judeţul Caraş-Severin (1982-1985), preot slujitor şi stareţ la mânăstirea „Izvorul Miron”, Româneşti, judeţul Timiş (1985-1988). Din 1996 este preot capelan la Centrul de Reeducare a Minorilor de la Găeşti, judeţul Dâmboviţa.

Este lector universitar şi conferenţiar universitar interimar, prin cumul, de la 30 aprilie 2001, la catedra de Criminologie şi Drept Penal a Universităţii de Criminologie din Chişinău.

A condus sau conduce mai multe reviste: „Viaţa monahală” (1990-1995), editată de mânăstirea „Izvorul Miron”, „Margina”, editată de primăria comunei cu acelaşi nume din judeţul Timiş (1995), „Heliopolis” (1995-1998), editată de s.c. Ando-Tours, Timişoara, „Lumină şi Speranţă” (din 1996), editată de Centrul de Reeducare Găeşti, „Cuvânt şi suflet”, editată de capela „Sf. Ioan Gură de Aur”, Găeşti, „Phoenix”, editată de Centrul de Reeducare Găeşti, din 2001.

Din 1985 colaborează la diferite publicaţii din ţară şi din străinătate, semnând peste 1200 de predici, studii, articole (între care 33 în limba franceză), proză, eseuri, poezie şi recenzie de carte.

Din 1990 încoace a publicat 124 de lucrări, 83 dintre acestea făcând obiectul colecţiilor Pastorală, Juridică şi Psihopedagogică. Celelalte cărţi sunt volume de proză, de poezie, istorie, sociologie şi tehnologie. Din 1995 a participat la mai multe congrese, conferinţe, seminare şi simpozioane, atât în ţară, cât şi în străinătate.

Este distins cu Crucea Patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române, acordată prin Gramata patriarhală din 13 noiembrie 1997, cu Diploma de Apreciere a Arhiepiscopiei Târgoviştei (1997 şi 1999), cu Diploma Consiliului Naţional de Management şi Economie al Germaniei, Nurnberg, 1998, cu alte diplome. Este membru al Societăţii Scriitorilor Români din Bucureşti, din 1993, membru al Societăţii literare „Tibiscus”, din Uzdin, Republica Serbia, de la 5 august 1995, membru al Academiei Daco-Române, Bucureşti, de la 1 Decembrie 1996, membru al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, Literart XXI, Georgia, SUA, de la 9 aprilie 1998, membru al Societăţii Ziariştilor din România şi al Organizaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor (din aprilie 1998), membru al Uniunii Juriştilor din România (iulie 1998), membru al Organizaţiei Internaţionale a Aromânilor, de la Timişoara, din ianuarie 1999. În 1999 a primit Premiul pentru proză acordat de Societatea Scriitorilor Români, Bucureşti.

Arhiepiscopul Târgoviştei, dr. Vasile Costin – Grija pastorală a Bisericii faţă de cei din închisori, Editura Ando-Tours, Timişoara, 1997, pag. 24.

Pr. prof. Ion Buga – Pastorala, calea preotului, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 1999, pag. 200.