Biblioteca Ortodoxă

Dumnezeule Preabunule şi Multmilostive, Care pe toate le ocroteşti cu mila şi cu iubirea Ta de oameni, mă rog Ţie cu smerenie, ca prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor Tăi, să mă păzeşti de moarte năprasnică şi de toată năpasta pe mine, păcătosul, şi pe cei încredinţaţi mie şi să mă ajuţi să-l aduc pe fiecare nevătămat după a lui trebuinţă.

Multmilostive Doamne, izbăveşte-mă de duhul cel rău al iuţelii nesăbuite, de puterile întunericului, de patima beţiei cea aducătoare de nenorociri şi de moarte năprasnică fără de pocăinţă. Mîntuieşte-mă şi ajută-mă, Doamne, ca să ajung cu cuget curat la adînci bătrîneţe, fără vreun păcat de ucidere sau de schilodire a cuiva din pricina nepurtării mele de grijă, ca să se preaslăvească numele Tău cel sfînt acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

www.toaca.md

Avortul: poziţia Bisericii

Fiecare fiinţă umană fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu şi primeşte darul vieţii pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a se bucura de comuniunea veşnică cu El. Învăţătura creştină insistă, aşadar, asupra sfinţeniei vieţii omeneşti din momentul concepţiei.
În cadrul dezbaterii asupra avortului se ridică următoarea întrebare : care anume este momentul începutului vieţii? Când începe viaţa umană? Aceasta este o întrebare crucială, întrucât în societatea americană luarea voită a vieţii omeneşti încă este considerată drept crimă. Cei care promovează avortul la cerere (“pro-alegerea”) nu sunt, în mod raţional, “pro-crimă”, adică pentru crimă. Mai degrabă ei neagă faptul că fetusul este cu adevărat om.
Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna că viaţa umană începe la concepţie, când un spermatozoid se contopeşte cu un ovul pentru a produce o fiinţă vie, unică din punct de vedere genetic. Acuzând avortul încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare spunea: “Cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă … şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat” (Canoanele 2 şi 8) . Consensul patristic susţine că sufletul e creat la concepţie. Noi exprimăm acest adevăr în chip liturgic, sărbătorind zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (24 septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) şi a Mântuitorului însuşi (Bunavestire, 25 martie). Ortodoxia conchide, aşadar, că avortul făcut în orice moment al sarcinii este o formă de omucidere şi atrage vina asupra celui care săvârşeşte acest lucru la fel de mult ca şi asupra mamei.


Excepţiile şi “cazurile grave”

Dată fiind această poziţie, poate vreodată Biserica să admită excepţii? În acele cazuri, tot mai rare, în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa mamei şi cea a copilului nenăscut, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei. Aceasta nu pentru că ea ar fi o “persoană” integră, în timp ce copilul este doar o “viaţă potenţială” – deoarece amândoi sunt oameni, în aceeaşi măsură – ci pentru că mama îşi are locul ei şi responsabilitatea ei în familie, unde prezenţa sa iubitoare influenţează direct viaţa soţului şi a celorlalţi copii ai săi.
Cu toate acestea, o mamă care îşi dă viaţa în mod voit, în favoarea copilului ei, săvârşeşte actul cel mai profund de binefacere creştină. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are – spune Iisus – ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Însă orice decizie de acest gen trebuie făcută în lumina nevoilor şi dorinţelor membrilor familiei, întrucât familia ca întreg, constituie un trup ce reflectă iubirea dintre Hristos şi Trupul Său, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca cei doi soţi să discute deschis şi cinstit împreună cu duhovnicul lor, o astfel de eventualitate încă din timpul fazelor primare ale sarcinii.
Cele două traume identice, ale violului şi ale incestului, sunt adesea invocate ca justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin însăşi natura lor, brutale şi dezumanizante. Totuşi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauză. Când o femeie devine victimă a violului sau a incestului, ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru oprirea concepţiei. {tiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o “fereastră” de mai mult de o zi pentru a se face o astfel de intervenţie, fără riscul de a avorta un rod al concepţiei, recunoscut de către Biserică drept o “persoană” umană, un “individ” uman.
De la o vârstă foarte mică, copiii ar trebui învăţaţi cu grijă, dar deschis, despre locul şi funcţia sexualităţii în relaţia conjugală. Ei ar mai trebui să afle că violenţa sexuală există, şi în interiorul şi în afara familiei, şi că nu ar trebui să se ruşineze dacă devin victimele ei. Mai degrabă ar trebui să caute un tratament medical, spiritual şi psihologic, pentru a vindeca urmările traumei, ca şi pentru a evita concepţia.
Dacă sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar trebui lăsat să se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul ar putea fi oferit spre adopţie. Aceasta e o “învăţătură grea” cu siguranţă, mai ales în societatea noastră unde avortul a devenit o formă de control al naşterii, acceptată şi considerată legală. Este tragic faptul că femei creştine, prea traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine intenţionat sau un membru al familiei le-a obligat să poarte copilul zămislit. “Sfinţenia vieţii”, principiul ei, se aplică în aceeaşi măsură mamei cât şi copilului în astfel de cazuri, iar în situaţia rară în care trauma este atât de mare încât constituie un adevărat pericol pentru viaţa mamei, avortul după implantare (care are loc la şase sau opt zile după concepţie) poate fi cel mai mic dintre două rele. însă conceptul de “traumă” nu trebuie extins pentru a se referi la cazurile care implică simplul disconfort al mamei, anxietatea, problemele financiare, planurile referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu ar trebui invocat în cazurile în care mama devine însărcinată ca rezultat al liberei angajări în relaţia sexuală.
Acceptă Biserica avortul în cazurile în care copilul este descoperit, prin investigare genetică, ca anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap o viaţă întreagă? Dată fiind sfinţenia inerentă fiecărei vieţi umane, răspunsul nu poate fi decât că Biserica nu poate şi nici nu o face. În unele cazuri, precum cazul sindromului Down, părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicală poate aduce o însemnată uşurare pacientului, ajutându-l să ducă o existenţă relativ fără durere şi creatoare. În rarele situaţii de boli incurabile, care debilitează fiinţa umană, precum sindromul Lesch-Nyhan sau fibroza cistică, dilema pare mai acută, întrucât suferinţa fizică nealinată şi cea psihică pot să se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povară financiară insuportabilă adupra familiei. Totuşi, nu există altă explicaţie pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou-născut “anormal”, care poate supravieţui cu îngrijirea medicală necesară şi îngrijirea părintească plină de iubire. Dată fiind originea vieţii în momentul concepţiei, avortul poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii noastre este că acesta din urmă devine la fel de acceptabil ca şi primul, în gândirea obişnuită. Dacă îl putem distruge pe cel nenăscut, de ce nu am face la fel şi în cazul celui nou-născut nedorit? Întrebarea a fost pusă şi este pusă în tonalităţi tot mai stridente, chiar şi de către aşa-zişi eticieni creştini.


Un răspuns ortodox

Împotriva afirmaţiilor făcute de către militanţii pro-avort, sarcina nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o relaţie creată între mamă şi fiinţa unică, personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Fie că recunoaşte sau nu acest lucru, propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află în întregime sub puterea Lui. Acelaşi lucru este adevărat, implicit şi în mod necesar, şi în ceea ce priveşte copilul cel nenăscut.
Creştinii ortodocşi din S. U. A. trăiesc într-o societate în care 6 % din tinerele femei au făcut cel puţin un avort la vârsta de 15 ani, iar numărul acestora creşte. Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, însă este unul major. Biserica trebuie să-i înveţe pe cei tineri şi pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea sexualităţii şi necesitatea responsabilităţii sexuale. Ea trebuie să facă tot posibilul pentru a convinge tinerii creştini că activitatea sexuală îşi are locul potrivit doar în contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale şi conjugale. Biserica mai trebuie să accentueze responsabilitatea tatălui, deplină şi egală moral, spiritual şi financiar, în orice situaţie în care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui lăsată în seama şcolilor sau a altor organizaţii din cadrul societăţii noastre, căci acestea au dovedit adesea că subminează valorile etice creştine. Răspândirea necontrolată a SIDA, datorată astăzi în mare parte opţiunii majoritare pentru aşa numita “viaţă sexuală sigură”, în defavoarea principiului moral autentic.
Dar nu este de ajuns ca noi creştinii să mărturisim doar poziţia tradiţională a Bisericii faţă de problema avortului. Trebuie făcut orice efort pentru ajutarea copiilor nedoriţii sau abuzaţi care nu pot sau nu ar trebui crescuţi în familia lor de origine. Aceasta însemnă oferirea de suport financiar unde e nevoie, şi pentru mamă şi pentru copil, şi eforturi pentru ca legislaţia să faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru adopţie în toată ţara. Pe scurt aceasta înseamnă că nu putem condamna avortul în chip rezonabil dacă nu vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru bunăstarea copiilor nedoriţi ce se nasc, indiferent de sănătatea lor, de capacitatea mintală sau de mediul rasial.
Vorbind de dimensiunile responsabilităţii creştine în Biserică şi în întreaga lume creată de către Dumnezeu, Sfântul Pavel ne-a oferit o imagine ce se aplică atât responsabilităţii noastre faţă de cei ce aleg avortul, cât şi faţă de cei care vor fi victimele lui: “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5).
Dacă refuzăm să aplicăm această imagine problemei avortului, îl trădăm nu numai pe cel nenăscut, dar şi pe însuşi Autorul vieţii. {i invers, a oferi sprijin material adecvat şi îngrijire iubitoare “unora ca aceştia”, înseamnă a-I arăta respect şi a-I sluji Lui.
Alte lecturi:
Fr. Stanley S. Harakas, Contemporary Moral Issues Facing the Orthodox Christian (Minneapolis: Light & Life Publishing, 1983, partea a III-a , “Sex and Family Issues”.
Fr John Kowalcyzk, An Orthodox View on Abortion, Minneapolis : Light & Life Publishing, 1979.

Al Zecelea Conciliu din Întreaga Americă al Bisericii Ortodoxe din America a lansat următoarea declaraţie, distribuită în toate parohiile, despre Duminica Sfinţeniei Vieţii, 18 ianuarie 1998:

Afirmaţia sinodală despre avort
Avortul este un act de crimă pentru care cei implicaţi, voluntar şi involuntar, vor răspunde în faţa lui Dumnezeu.
Cei care se găsesc în situaţii tragice – precum cele implicând violul, incestul şi boala – în care vieţile mamelor şi ale copiilor nenăscuţi sunt ameninţate, şi este nevoie să se ia hotărâri dureroase, de viaţă şi de moarte, trebuie sfătuiţi să ia atitudini responsabile în faţa lui Dumnezeu, Care este drept şi milostiv, Căruia îi vor da socoteală pentru faptele lor.
Femei şi bărbaţi, inclusiv membrii familiei şi prietenii femeii însărcinate, tentaţi să recurgă la avort, ar trebui încurajaţi să reziste acestui act rău şi ajutaţi să-şi nască copiii, să-i crească în condiţii materiale şi spirituale sănătoase.
Femeile care au recurs la avort, bărbaţii care erau părinţii copiilor avortaţi şi alte persoane implicate în cazuri de avort, ar trebui îngrijiţi pastoral, incluzând aici recunoaşterea gravităţii actului şi încredinţarea că există milă din partea lui Dumnezeu pentru cei care se căiesc de păcatele lor.
Creştinii ortodocşi trebuie să contribuie la procesele legislative în funcţie de cunoaşterea, competenţa, abilitatea şi influenţa lor, astfel încât să fie puse în aplicare legi care ocrotesc şi apără vieţile copiilor nenăscuţi, ţinând seama în acelaşi timp de complexitatea şi de tragediile din societatea contemporană.

Pornim de la ideea centrală, comună budhismului si crestinismului: mântuirea. Amândouă religiile întind omului o mână de ajutor, ca să se mântuiască de sub stăpânirea întunericului si a răului. în scopul acesta crestinismul oferă omului luminile revelatiei divine, comunicările pe care spiritul suveran le-a făcut spiritului uman în curs de mai multe veacuri, prin oameni alesi, a căror serie s-a încheiat cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Budhismul nu poate oferi neamului omenesc o revelatie, o Biblie în felul celei crestine. învătătura lui Budha si a ucenicilor lui, cuprinsă în Trodipika, este plină de elemente fantastice, de povestiri mitologice, cu neputintă de a satisface exigentele unei critici istorice si criteriile unei revelatii adevărate.

Crestinismul e religie descoperită de Dumnezeu, budhismul e opera unui întelept. Crestinul crede într-un Dumnezeu personal. Budhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-L neagă si nu-L afirmă în locul hazardului orb, crestinismul admite providenta divină; budhismul, cauzalitatea oarbă. Crestinismul are un cler si un cult religios, prin care sufletele se purifică si se înaltă spre Dumnezeu; budhismul a înlocuit rugâciunea cu meditatia si cerul cu nirvana. Crestinismul e teocentric; budhismul e antropocentric. După crestinism lumea e creată cu scopul de a ne pregăti pentru viata si fericirea vesnică; pentru budhism lumea e vesnică, un lant nesfârsit de mizerii si dureri de care trebuie să scăpam cât mai degrabă. După crestinism lumea e bună (Fac. 1,31; Ps. 103,25; 1 Tim. 4, 4), pentru că e opera lui Dumnezeu, în care se oglindeste iubirea si puterea Creatorului; iar răul din lume a izvorât din vointa liberă a creaturilor rationale; de asa ceva budhismul nu are cunostintă.

Crestinismul este o antropologie, o învătătură despre facerea omului din trup muritor si suflet nemuritor. Budhismul nu stie nimic nici despre creatia omului, nici despre nemurirea sufletului. Crestinismul are o învătătură despre libertatea si căderea omului, despre originea si transmiterea păcatului, a răului metafizic, moral si fizic. In budhism lipseste ideea de libertate, cădere si păcat. Budha vrea să mântuiască lumea de boală, suferintă, bătrânete si moarte, adică de răul fizic, nu de răul etic, din care se naste cel fizic; el vrea sa scape lumea de existentă, nu de impuritatea păcatului. El urmăreste nimicirea existentei, nu vindecarea naturii căzute, pe când ''Fiul Omului a venit să caute si să mântuiască pe cel pierdut'' (Luca 19,10), să-si dea sufletul Său răscumpărare pentru păcătosi (Matei 20,28), să mantuiască poporul de păcate (Matei 1, 21).

In crestinism mântuirea e realizată prin Iisus Hristos si se înfaptuieste prin harul Sfântului Duh, prin rugăcnme, credintă dreaptă si fapte bune. In budhism omul e cu totul singur în lume si singur la mântuire. In crestinism omul e cu Dumnezeu oricând si oriunde ar fi. In budhism tinta vietii e nimicirea existentei; în crestinism tocmai invers: mântuirea sufletului si asigurarea vietii vesnice.

Crestinismul are un asezământ al mântuirii, o organizatie social-comunitară; Biserica. Pentru budhism viata ideală este celibatară, trăită în singuratate, în linistea pădurilor, ca ascet si cersetor. Monahismul crestin e o exceptie care întăreste regula. Cel budhist este o regulă care vrea să generalizeze exceptia. Monahismul crestin aduce folos culturii morale si vietii de obste; cel budhist e steril si constituie o povară pe umerii vietii sociale.

Crestinismul are o învătătură despre nemurirea sufletului (eshatologie) si despre viata vesnică; budhismul nu are. Admite si budhismul lumi si vieti viitoare, dar toate pline de suferinte. Crestinismul e optimist; budhismul e pesimist, subiectiv, arbitrar, vede viata numai prin ochelari negri, ca si când nasterea, copilăria, tineretea, bătrânetea n-ar avea parte de nici o lumină si nici o bucurie, ci numai de întuneric, durere si întristare. Crestinismul ne îndreaptă privirile si actiunile spre viata etemă, spre un cer nou (2 Petru 3,13). Budhismul ne îndreaptă spre nirvana, spre repaosul absolut, spre linistea eternă a noptii nesfârsite. Pentru crestini răul e trecător; pentru budhism, răul e suveran. In crestinism binele e triumfător; în budhism răul nu se stinge decât prin atingerea existentei în odihna eternă din noaptea nirvanei. In crestinism suferinta are un rol educativ si mântuitor, pentru că aurul în foc se lămureste si omul în suferintă se înnobilează. In budhism crucea nu are nici un sens viata e răstignire si răstignire lipsită de bucuria învierii si de fericirea nemuririi. Budhismul e iremediabil pesimist pentru că nu stie nimic despre cauza primară, nici de ro lul lumii si al vietii, nici despre tinta lor finală Crestinismul ne învată să iubim viata, budhismul să o uram. Idealul crestin este desăvârsirea vietii; al budhis mului mortificarea, înfrânarea si suprimarea ei.

Are budhismul o morală demnă de urmat: opreste fur tul, omorul... si propagă iubirea nu numai între oameni dar si fată de animale?... Biblia le are mai demult în decalog, si mai complete. Morala evanghelică, desi nu cuprinde norme pentru iubirea animalelor, e neasemănat mai umană, mai ratională si superioară fată de cea budhistă. Morala budhistă, desi se referă si la animale e o morala naturală, rămasă mult în urma moralei crestine. Morala crestină e o morală pozitivă, te obligă să faci binele, nu numai să nu faci răul: Să iubesti dezinteresat pe Dumnezeu si pe aproapele; cea budhistă e negativă, interesată, vagă, poate chiar egoistă, după axioma- Trebuiesc iubite toate fiintele, cum o mamă îsi iubeste copiii''. Budhismul nu urăste; crestinismul iubeste. In budhism iubirea e simpatie si compătimire; în crestinism e virtute activă si lucrare caritativă. Budhismul e cvietist si static; crestinismul e factor dinamic, etic progresist cultural. Budhismul e steril pentru viata practică, talant ingropat în pământ; crestinismul e activ, încurajează, mangâie, zideste, înmulteste talantii darurilor naturale. Crestinismul nu are spitale pentru animale, dar are ii schimb spitale si azile pentru oameni (si pentru animale, veterinari). După etica si filosofia budhistă munca e o povară nedemnă de un ascet pentru care se recomandă cersetoria. In crestinism munca e o virtute morală si o datorie profesională, sfântă si obligatorie pentru toti oamenii: ''Cine nu lucrează nici să nu mănânce'' (11 Tes.3,10).

Budhismul nu are nici o întelegere pentru viata familială. Conceptia budhistă despre familie e nenaturală, iar despre femeie este mai aproape de conceptia primitivilor, decat cea a civilizatilor. Budha a tolerat poligamia si in acsi timp a recomandat ferirea de femeie, ''ca de un sarpe veninos''. Textele budhiste spun că femeile sunt ''crude si rele'', ''nesătioase ca ciorile'' si ''nestatornice ca nisipul''. ''Desfrânarea se tine de femeie ca murdăria...'' dacă budhismul propagă o astfel de conceptie despre muncă si femeie, nu e de mirare că a fost definit ''religia lenei'' (Hellsald), ''religia cimitirelor'' (Sf. Diamandi), asemenea unui sistem planetar din care lipseste soarele Dumnezeirii, o ''sinucidere vie''. Crestinismul si în privinta aceasta e antipodul budhismului. Munca si familia crestină sunt modele în omenirea întreagă0.

Mai izbitoare sunt deosebirile dintre Iisus si Budha. Iisus e Unul: întruparea Fiului; Budha e reîncarnarea unui alt Budha, al 24-lea, după 550 de renasteri (spunea el). In unele temple budhiste se adoră si Budha cel viitor. Budha are antecesori si succesori; Iisus nu are. Iisus S-a născut dintr-o fecioară modestă si curată, în sărăcia unui staul de vite. Budha s-a născut dintr-o familie regală, în luxul unui palat împărătesc. In copilărie si tinerete Iisus munceste si vizitează templul; Budha se distrează si petrece. Iisus e întru totul desăvârsit; Budha numai după saturatie si după dezgustul de plăceri cugetă la suferinte si remediile de mantuire. Iisus stie ce vrea de la începutul activitătii Sale publice; Budha numai după câtva ani de ucenicie si de alergări pe la asceti. Iisus lucrează la mântuirea omenirii din cea mai curată milă si din cea mai dezinteresată iubire de oameni; Budha din cel mai mare dezgust de plăceri si din pur egoism. Iisus e demofil; Budha e aristocrat. Iisus luptă cu păcatul; Budha nu-1 cunoaste. Iisus parăseste cerul, mama si toate rudeniile ca să propage Evanghelia si să întemeieze Biserica. Budha părăseste, după cum însusi declară ''domeniul cel larg al plăcerilor si miile de femei frumoase, ca să aflu cunoasterea cea mai înaltă, cea mai perfectă'', si ca să întemeieze o comunitate de călugări. Evanghelia lui Iisus e istorisire naturală, simplă si cuceritoare. Scrierile budhiste sunt fantastice, extraordinare, de necrezut. Iisus anuntă că religia Lui va dura până la sfârsitul veacurilor; Budha pune religiei sale un termen de 500 de ani. Iisus a murit răstignit la 33 de ani; Budha moare intoxicat, pentru că la 80 de ani a mâncat lacom o farfurie de carne de porc afumată si cu orez. Iisus înviază si triumfă; Budha moare înfrânt de dorinta lăcomiei, ironie a sortii fată de un întelept care a predicat mântuirea numai pentru sine însusi!... Toate aceste premize ne duc logic la concluzia că Iisus e Dumnezeu, iar Budha întru toate e numai om. Crestinismul e divin; budhismul e uman. Aderentii si ucenicii lui Iisus muncesc, se roagă, trăiesc în comuniune de iubire si viată cu Dumnezeu; aderentii si ucenicii lui Budha meditează si nu au simt pentru muncă, nici pentru rugăciune. Din astfel de pricini vedem câtă deosebire este între crestinism si budhism numai în privinta mântuirii. Tot asa sunt si deosebiri esentiale între nasterea supranaturală a lui Iisus din Fecioara Maria si povestirile fantastice despre antecedentele zămisliri si nasteri a lui Budha; între nasterea si copilăria lui Iisus, si a lui Budha; între ispitirea lui Iisus, prin pâine, prin slava lumii si preaîncrederea în Dumnezeu, si cea a lui Budha, prin aur si cohorte de femei; între ucenicii lui Iisus si ai lui Budha; între învătăturile, minunile si profetiile lui Iisus, si invătăturile, minunile si prezicerile lui Budha; între transfigurarea lui Iisus si iluminarea lui Budha, între moartea lui Iisus si a lui Budha... Sunt ici-colo comune, dar cu obiecte diferite, ireductibile.

Dacă la toate aceste deosebiri fundamentale, adăugăm si schimbările si adaosurile care s-au făcut budhismului originar: cultul unei mari multimi de zei, ingeri si demoni, idolatria si hagiolatria, tolerarea haremurilor, a poligamiei si poliandriei, credintele politeiste si superstitiile populare, ne încredintăm că religia budhistă fată de cea crestină nu poate avea trecere decât într-o lume primitivă sau decadentă, care se complace în scepticism, indeferentism si pesimism; nicidecum în lumea optimismului crestin: robust, luptător si progresist.

Budhismul are o latură filosofică, serioasă si sinceră, care se rezumă la: ateism, metempsihoză, pesimism, celibat, sărăcie si renuntare (la pofte, plăceri, căsătorie si avere; cu alte cuvinte la moartea civilizatiei si a progresului). Există si al doilea budhism, popular, politeist, superstitios, idolatru. Sub ambele forme, budhismul ''e un spiritualism fără suflet, o virtute fără datorie, o morală fără Dumnezeu'' (Barthelemy Saint Hilaire).

Tot ce e bun în budhism avem multiplicat în crestinism; tot ce lipseste în budhism, avem din belsug în crestinism; toate contradictiile budhismului: pretentiile de a propaga o religie fără Dumnezeu, o morală fără libertate, o evolutie fără creatie, o liniste si fericire absolută fără viată vesnică, toate constituie un omagiu pretios, pe care erorile îl aduc adevărului si religiile inferioare unicei si adevăratei religii.

Crestinismul este divin, pentru că întemeietorul lui este divin: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ceilalti întemeietori de religii sunt oameni si numai oameni. Iisus este om desăvârsit si mai mult decât omul: e Fiul lui Dumnezeu, care dispune de aceleasi atribute si puteri ca si Tatăl. Ceea ce nici unul dintre întemeietorii de religii n-a pretins si n-a putut pretinde, Iisus Hristos pretinde ca si Tatăl: cult religios si credintă în autoritatea Sa infailibilă: ''Toti să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl...'' (Ioan 5, 23). Crestinismul se întemeiază pe viata, învătătura, faptele, moartea si invierea lui Iisus--singurul întemeietor de religie Care-si dă viata ca mărturie a divinitătii Sale si a operei Sale mântuitoare.

De personalitatea exceptională a lui Iisus Hristos e legată prin urmare superioritatea crestinismului fată de celelalte religii si filosofii: bunătatea crestinismului de bunătatea lui Iisus, perfectiunea crestinismului de perfectiunea lui Iisus, dumnezeirea crestinismului de dumnezeirea Mântuitorului. Noi pe acestea le mărturisim, cu credintă si cu dragoste, până la moarte.

''Incolo fratilor, bucurati-vă, desăvârsiti-vă, mângâiati-vă, uniti-vă în cuget, trăiti în pace si Dumnezeul dragostei si al păcii va fi cu voi'' (2 Corinteni 13, 11)

(Extras din ''Religia Iubirii'' de Ilarion V. Felea, Arad 1946, Ed. Diecezana).

Una din practicile ortodoxe cele mai atacate sau neîntelese de neoprotestanti este rugaciunea pentru morti. As dori sa fac câteva clarificari în legatura cu acest subiect, asa cum l-am înteles dupa ce l-am cercetat debarasat de prejudecatile pe care le aveam înainte.

Rugaciunea pentru cine?

Ortodocsii cred, asemenea altor crestini, ca cei care au adormit în Hristos nu sunt cu adevarat morti, în sensul pe care lumea seculara o da acestui cuvânt. Nu numai ca existenta lor nu оnceteaza, dar ei sunt vii si constienti de ei оnsisi si de lumea de dincolo. Aceasta apare clar din multe texte ale Scripturii, оn particular оn pilda Domnului Iisus despre Lazar si bogat.

Fara sa cunoastem multe amanunte despre viata celor care au trecut dincolo, putem afirma si crede ca ei sunt vii, la fel ca si noi, dar cu o viata оn care prezenta si suveranitatea lui Dumnezeu apare mult mai clara decвt pentru noi. Din acest motiv, chiar si expresia "rugaciune pentru morti" este nepotrivita. Ar fi bine sa ne referim mai degraba la "rugaciunea pentru cei plecati dintre noi".

Cultul mortilor?

O alta expresie care mi se pare nepotrivita este acea de "cult al mortilor". Ea creeaza falsa impresie ca оn Ortodoxie cultul crestin este оnlocuit cu un fel de cult pentru morti. Nimic mai fals.

Ca si alte practici crestine, rugaciunea pentru cei plecati poate capata pentru unii o importanta disproportionata. Este adevarat ca am cunoscut persoane care faceau din mersul la cimitir si din pomenile pentru morti preocupare centrala a vietii lor crestine. Aceasta este o greseala nu mai mica decвt a celor care iau alte aspecte ale vietii crestine si le ridica la proportii nepotrivite. Am оntвlnit baptisti pentru care scopul principal al vietii era cunoasterea Scripturii. Oricвt ar fi de importanta aceasta, ea devine un pericol si o capcana daca nu este balansata de trairea оnvataturii crestine. Scopul nostru este sa-L cunoastem pe Dumnezeu, sa-I facem voia, sa crestem оn asemanarea cu El – ceea ce ortodocsii numesc оndumnezeire sau theosis. Nu exclud posibilitatea ca un crestin sa aiba o vocatie deosebita sau un rol aparte ca madular al lui Hristos, dar telul ramвne acelasi si Hristos trebuie sa fie оn centrul vietii, mai presus de Biblie, de evanghelizare sau de rugaciunea pentru cei plecati.

"Cultul mortilor" mai evoca si imaginea unei magii sau chemari a mortilor, practica pe care Biserica nu numai ca nu o accepta, dar o respinge viguros si o condamna ca pe un obicei pagвn, care calca оn mod grosolan Scriptura.

Expresii ca "rugaciunea pentru morti" sau "cultul mortilor" sunt expresii pe care le putem оncarca cu diferite continuturi semantice. Daca aud pe cineva folosind aceste expresii, problema nu este sa-l condamn, ci sa determin ce оntelege prin ele. Experienta mea este ca оn practica comuna, ortodocsii le dau acestor expresii un continut corect, cu anumite regretabile exceptii, care nu sunt definitorii pentru Ortodoxie.

Pot schimba prin rugaciune destinatia vesnica a unui suflet?

Mвntuirea depinde оn mod esential de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, de lucrarea mвntuitoare a lui Iisus Hristos si de credinta exprimata prin fapte a omului. A crede ca putem schimba destinul vesnic al unuia care L-a urвt pe Dumnezeu ar fi o mare greseala, pe care ortodocsii nu o fac.

Mai mult decвt atвt, ortodocsii nu accepta doctrina catolica a purgatoriului. Purgatoriul a fost conceput de crestinii latini din cauza оnclinatiei lor de a vedea destinul omului оn termeni pur juridici. Ei cred ca anumite pacate nerezolvate si-ar gasi ispasirea оn purgatoriu. Biserica Ortodoxa vede destinul omului mai putin ca o sentinta juridica, ci mai mult ca o realitate existentiala. Dragostea lui Dumnezeu este suficienta si nu necesita o administrare a unei justitii impersonale pentru completare mвntuirii.

Acestea fiind zise, se poate оnsa observa ca sufletele de dincolo, indiferent de starea оn care se afla, sunt totusi оn asteptarea judecatii universale. Un suflet aflat оntr-o asemenea asteptare se poate afla оntr-o stare de pace, de odihna, dar si de neliniste. Cum ma voi simti cвnd toate faptele mele, bune sau rele, vor fi descoperite? Recunoscвnd ca nu cunoastem raspunsul la aceste оntrebari, putem totusi constata ca dragostea fata de frate, copil, parinte sau prieten ma оndeamna sa ma rog pentru pacea si odihna sufletului lui, chiar daca nu cunosc оn detaliu rezultatul rugaciunii mele. Cu alte cuvinte, cu toate ca rugaciunile nu pot schimba destinatia, ele pot schimba starea de asteptare a celui plecat. Exista argumente pentru aceasta pozitie.

Pe ce ne bazam?

Pentru un ortodox, Traditia bisericii este un argument cu o foarte mare greutate. Chiar daca nu au acelasi respect pentru Traditie, protestantii nu pot respinge automat o practica existenta de veacuri оn biserica. Asa cum am aratat оn alt articol, o conceptie corecta despre biserica si istoria ei duce оn mod natural la aprecierea practicilor pe care crestinii le-au avut de sute sau mii de ani. Doar conceptia ca noi, cei de azi, suntem mai destepti si mai avansati duce la o respingere automata a Traditiei.

Exemple de rugaciuni pentru cei plecati apare apar оn cartile Macabeilor. Aceste carti sunt uneori numite apocrife, dar este important de observat ca ele erau tratate la оnceputul bisericii ca fiind parte din Scriptura. Noul Testament face multiple referiri la texte din scrierile apocrife, ceea ce dovedeste autoritatea de care se bucurau оn epoca apostolica. Biserica Ortodoxa si cea Catolica continua sa le dea si astazi respectul cuvenit.

Un exemplu usor trecut cu vederea apare si оn Noul Testament. Fara a avea o enuntare explicita a acestei оnvataturi, putem deduce din acest exemplu ca ea era practicata. Este vorba de un text pe care multi teologi оl оnteleg ca un exemplu de rugaciune pentru morti.

Оn 2 Timotei 1:16-18 gasim aceasta rugaciune a Apostolului Pavel (versiunea Cornilescu):

16 Domnul sa-si verse оndurarea peste casa lui Onisifor; caci de multe ori m-a mвngоiat, si nu i-a fost rusine de lantul meu.

17 Nu numai atвt, dar, cвnd a fost оn Roma, m-a cautat cu multa grija si m-a gasit.

18 Dea Domnul sa capete оndurare de la Domnul „оn ziua aceea". Tu stii foarte bine cвt ajutor mi-a dat el оn Efes.

Оn 2 Timotei 4:19, la оncheierea epistolei, Pavel scrie:

19 Spune sanatate Priscilei si lui Acuila, si casei lui Onisifor.

Putem face urmatoarele observatii:

* Pavel cere sa se transmita urari de sanatate unor persoane
* Оn cazul lui Onisifor, urarile sunt facute doar casei, familiei lui
* Оn timp ce urarile pentru diferite persoane se refera la stare prezenta (sanatate!), pentru Onisifor rugaciunea este doar pentru "ziua aceea".

Putem deduce de aici, printr-o interpretare directa si naturala, ca Onisifor nu mai era оn aceasta viata оn momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce Pavel le-ar ura sanatate Priscilei si lui Acuila si familiei lui Onisifor, dar nu lui Onisifor оnsusi? Fiind trecut оn vesnicie, Pavel se roaga pentru оndurarea Domnului pentru el "оn ziua aceea".

Daca Pavel a facut aceasta rugaciune, de ce nu am putea sa o facem si noi pentru cineva drag care a plecat dintre noi? Daca dragostea ne оndeamna sa o facem si Biblia ne da exemple оn acest sens, atunci ce ne opreste? Probabil singurul motiv este ca noi, cei crescuti оn biserici neoprotestante am fost оnvatati sa nu facem o astfel de rugaciune. Iata un exemplu оn care "datina baptista" a оnlocuit Scriptura si Traditia de secole a Bisericii.

De ce ne rugam pentru morti?

Exista un singur raspuns la acesta întrebare: dragostea.

Experienta mea este ca aceasta practica este usor respinsa de cei care nu au pe cineva foarte iubit trecut dincolo, dar usor acceptata de cei care au pierdut pe cineva drag. Am constatat aceeasi atitudine оn ce priveste alte оnvataturi. De exemplu, multi dintre cei care sunt sanatosi sau nu au bolnavi оn familie, sustin cu usurinta ca rugaciunea pentru vindecare (practicata si оn Biserica Ortodoxa ca o taina) este nescripturala. Cu sfiala, ei se roaga cel mult "sa se faca voia lui Dumnezeu". Cвnd оnsa li se оmbolnaveste cineva drag, atitudinea lor se schimba. Dragostea оi оndeamna sa se roage intens si cu multa speranta pentru оnsanatosirea copilului, fratelui sau mamei.

O vorba оnteleapta prinde foarte bine esenta acestei atitudini: "Оn transee nu exista atei." Lovindu-ne оnsa de realitatile dure ale vietii si mortii, devenim mult mai flexibili si mai оntelegatori. Strigatul sufletului catre Dumnezeu, pentru viata, sanatate, pвine sau odihna celui plecat dintre noi este o reactie cвt se poate de naturala, nu doar o superstitie nascuta din neputinta, asa cum cred ateii.

Оnchei cu un citat din C.S. Lewis, considerat de multi ca fiind cel mai mare scriitor si eseist crestin protestant din secolul douazeci. Оn cartea sa "Scrisori catre Malcom: Despre rugaciune", el scrie:

"Sigur ca ma rog pentru morti. Actiunea este atвt de spontana si inevitabila ca numai un argument teologic foarte convingator ar putea sa ma opreasca. Nu stiu cum ar supravietui celelalte rugaciuni ale mele, daca cele pentru morti ar fi interzise. La vвrsta noastra, majoritatea celor pe care i-am iubit sunt morti. Ce fel de relatie as mai avea cu Dumnezeu daca mi s-ar interzice sa-I pomenesc оnaintea Lui pe cei care i-am iubit cel mai mult?"

preluat de pe http://ortodoxie.3x.ro

O retrospectivă istorică a traducerilor Sfintei Scripturi


Este uimitor sa aflam ca, într-o vreme când atât de multi oameni par a se fi lepadat de credinta în Unul Dumnezeu, o carte precum Sfânta Scriptura fost deja tradusa în câteva mii de limbi si tiparita în milioane de exemplare; evreii si crestinii, oameni de felurite credinte o cauta, o cunosc, o pastreaza. Chiar daca se bucura sa foloseasca multe alte carti frumoase, ziditoare, scrise de autori cu o viata îmbunatatita, ei marturisesc totusi ca Biblia le este calauza cea mai buna, centrul vietii lor religioase, spirituale (acolo unde este cazul). Astfel ca este venerata, citita, folosita în rugaciune sau, adeseori, chiar în dispute referitoare la adevaruri de credinta. Astazi vedem bine ca Sfânta Scriptura este documentul scris aflat la baza a trei dintre marile religii ale lumii, numite si "religii ale Cartii": iudaism, crestinism si islam - toate contribuind în mod esential nici mai mult nici mai putin decât la schimbarea lumii, de doua milenii încoace. Mentalitatea europeana de aici îsi trage, în ultima instanta, radacinile. Este o iluzie sa credem ca am putea întelege ceva din cultura si civilizatia europeana fara a tine seama de aportul Sfintei Scripturi la modelarea lor. Începând cu epoca medievala, literatura, arta, muzica specifice popoarelor europene sunt profund îndatorate temelor, motivelor si imaginilor preluate din Sfânta Scriptura. Ulterior, traducerile Cartii au marcat fara exceptie momente importante în evolutia limbilor vernaculare, pentru ca mai apoi, prin uz, sa contribuie nemijlocit la slefuirea si la dezvoltarea acestora. În toate formele si variantele ei, Biblia a exercitat o influenta hotarâtoare asupra tuturor celor ce au trait în lumina ei, dar mai cu seama asupra oamenilor credinciosi de pretutindeni, care s-au apropiat de ea cu luare aminte si cu evlavie. În putinele rânduri ce urmeaza ne vom opri, asadar, asupra unui univers cu o istorie pe cât de fascinanta, pe atât de bogata în tâlcuri duhovnicesti. Este vorba despre istoria drumului parcurs de catre textul Sfintei Scripturi, de când a fost scris si pâna în zilele noastre. Dar înainte de aceasta este cu siguranta util sa stim la ce anume ne referim atunci când vorbim despre Biblie sau despre Sfânta Scriptura.

Ce este Biblia?

Cuvântul Biblia provine din limba greaca si este forma de plural a termenului biblion, "carte", ce are ca origine un toponim fenician: este vorba despre numele portului Byblus. În antichitate, pe aici se facea comert cu Egiptul, de unde se importa materialul folosit pe atunci la scris, anume papirusul. Asadar, Biblia înseamna de fapt "carti". Cel putin acesta este titlul sub care este consemnata în Epistola a II-a Clementina, document crestin de limba greaca din jurul anului 150 d.Hr.: "atât Cartile cât si Apostolii marturisesc ca Biserica [ …] a existat înca dintru început" (II Clement 14:2). O alta denumire este aceea de "Scripturi", cuvânt folosit adeseori în Noul Testament atunci când se face referinta la ceea ce noi numim, astazi, Testamentul Vechi (vezi Matei 21:42, Marcu 12:10, etc.). Sf. Timotei va fi cel dintâi care utilizeaza, în a II-a Epistola a sa, sintagma "Sfintele Scripturi" (vezi II Timotei 3:15). Ce ne încurca pe noi în toate aceste denumiri este persistenta formelor de plural. Aceasta pentru ca ne-am obisnuit sa tratam Biblia ca pe o singura carte. Nimic mai fals. Este adevarat ca, atunci când avem în fata un exemplar al Cartii, vedem doar ca este vorba despre un volum destul de consistent. Dar de îndata ce o rasfoim observam ca, în realitate, nu avem de a face cu o singura carte. Între copertile Bibliei sa afla o biblioteca întreaga, alcatuita din peste 60 de carti! Acestea sunt destul de diferite între ele. Mai întâi ca sunt inegale ca dimensiuni, apoi se observa ca unele cuprind texte poetice, altele contin rugaciuni sau relateaza istorii, pe alocuri întâlnim pasaje întregi de filosofie, câteva sectiuni importante sunt dedicate integral enumerarii unor legi, în altele aflam interpretari ale acestor legi si diverse sfaturi referitoare la împlinirea lor, ba chiar si predici si scrisori personale. În plus, autorii cartilor sunt diferiti; ei au trait în epoci istorice uneori foarte îndepartate în timp, în conditii uneori total deosebite. Cartile Sfintei Scripturi, la care se referea autorul Epistolei a II-a Clementina amintita mai sus, au fost adunate la un loc înca înainte de aparitia crestinismului, de catre carturarii iudei. Ei au alcatuit un prim canon al cartilor sfinte sub supravegherea lui Ezdra, îndata dupa întoarcerea din robia babilonica, într-o perioada de reorganizare politica, religioasa si administrativa a lui Israel (aprox. 538 î.Hr.). Aceasta a fost Biblia cunoscuta si folosita de primii crestini, pâna la aparitia scrierilor din veacul apostolic pe care, înca de timpuriu, Biserica le va adauga în continuarea scrierilor din canonul iudaic. Cum multe dintre textele astfel adaugate contineau greseli, Parintii Bisericii s-au întrunit în câteva rânduri pentru a le verifica si a pastra doar ceea ce era scris sub inspiratia lui Dumnezeu si putea fi garantat de catre Biserica drept ziditor pentru o viata crestineasca autentica, adica traita în conformitate cu predania Sfintilor Apostoli. Astfel, Biserica a pus la un loc un numar de 27 de carti, care au fost incluse în canonul crestin deja în secolul al IV-lea d.Hr., când canoanele 39 si 60 ale sinodului din Laodiceea (364 d.Hr.) enumera toate cartile biblice recomandate spre citire, spre învatare si spre împlinire. O data cu alcatuirea acestui canon si adaugarea lui la cartile cuprinse în canonul iudaic se definitiveaza, practic, continutul Bibliei: toate scrierile de dinainte de Hristos vor forma sectiunea cunoscuta astazi sub numele de Vechiul Testament, iar cele din veacul apostolic sunt incluse în Noul Testament (cf. Evrei 9:15-18). De aci înainte, Sfânta Scriptura va fi, asa cum o cunoastem si noi astazi, colectia cartilor din Vechiul si din Noul Testament, pe care Sf. Biserica le tine de sfinte si canonice, pentru ca ele sunt scrise sub inspiratia Duhului Sfânt si cuprind cuvântul lui Dumnezeu dat prin profeti si prin Iisus Hristos si transmis de Apostoli. Biblia sau Sfânta Scriptura a devenit astfel, alaturi de Sfânta Traditie, una dintre caile de transmitere a revelatiei dumnezeiesti

În rândurile ce urmeaza vom cauta sa urmarim, de-a lungul timpului, principalele încercari ale unor oameni însufletiti de dorinta de a face cuvântul Scripturii accesibil tuturor. Pentru aceasta, ne vom referi într-o prima sectiune la traducerile Bibliei în perioada de sfârsit a antichitatii si de început a crestinismului, unde vom evidentia primele variante ale Sfintei Scripturi în marile limbi de circulatie din epoca, mai întâi, iar apoi în limbile vernaculare. În al doilea rând ne vom ocupa de primele traduceri tiparite, iar apoi vom sublinia principalele versiuni românesti ale textului sacru. În final, vom trece în revista contributia misionarilor crestini de data mai recenta la raspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în limbile tuturor popoarelor lumii.



Traduceri ale Bibliei în antichitatea târzie

Vreme de câteva secole, Biblia nu a fost cunoscuta decât în limbi ca ebraica, aramaica sau greaca. O data cu trecerea timpului, cu schimbarea mersului lumii, cu trecerea la iudaism a unor oameni proveniti din alte religii sau dupa îmbratisarea crestinismului mai ales de catre popoare care nu cunosteau nici una dintre aceste limbi, a fost necesara transpunerea textului biblic pe întelesul tuturor, dupa cuvântul Sf. Ap. Pavel: "Dar în Biserica, vreau sa graiesc cinci cuvinte pe înteles, ca sa învat si pe altii, decât zece mii de cuvinte în alte limbi." (1 Corinteni 14:19). Istoria acestor eforturi de a traduce cuvântul Sfintei Scripturi îsi are începutul în urma cu 2200 de ani. În continuare, vom poposi câte putin asupra principalelor momente dintr-un drum care, dupa cum vom vedea în final, ne reuneste si pe noi, cei de azi, cu toti cei ce s-au aplecat asupra acestei Carti Sfinte, indiferent de vremea când au trait.

Targumele

Fapt deosebit de interesant, primele încercari de traducere a Bibliei au aparut chiar în sânul poporului iudeu. Se stie ca, dupa întoarcerea din robia babilonica (secolul al VI-lea î.Hr.), majoritatea evreilor renuntasera deja sa mai vorbeasca ebraica si foloseau, în viata de zi cu zi, limba aramaica. Aceasta limba devenise, dupa caderea imperiului asirian (612 î.Hr.), limba oficiala a tuturor provinciilor de la vest de râul Eufrat, aflate sub dominatie asirobabiloniana. Aramaica era tot un dialect semitic, la fel ca si ebraica; totusi, vorbitorii uneia dintre aceste limbi nu o mai puteau întelege pe cealalta decât daca urmau lectii speciale. Pentru ca Scriptura, scrisa în ebraica, era citita zilnic în cadrul cultului sinagogal, s-a simtit nevoia transpunerii ei în aramaica. Asa au aparut Targumele (ebr. targumim) care, de fapt, nu erau traduceri în adevaratul sens al cuvântului. Ele îsi au originea în practicile de ritual savârsite în sinagogile evreiesti atât în Palestina, cât si în Diaspora. Cum se desfasurau lucrurile? Dupa ce se citea pericopa zilei, în ebraica, o persoana acreditata de catre mai marii sinagogii cu functia de turgeman prezenta înaintea adunarii o parafraza explicativa a celor citite, în limba aramaica, adaugând uneori nuante catehetice, parenetice, etc. Ulterior, acestea au fost fixate în scris si astfel s-au alcatuit Targumele. Dintre toate, cel mai important ar fi Targumul Onkelos, compus în Palestina între secolele I-II d.Hr. Rabinii din Babilon i-au conferit o forma definitiva, pastrata pâna azi. Aici sunt cuprinse primele cinci carti ale lui Moise si, pentru ca parafraza aramaica urmeaza îndeaproape textul ebraic, cartea poate fi considerata ca o traducere libera. Cartile Profetilor sunt cuprinse în Targumul Ionatan ben Uziel, elaborat în secolul al V-lea d.Hr., dar autorul acestuia manifesta o libertate prea mare fata de text, pentru a-l putea mentiona ca traducere.

Cele mai vechi traduceri propriu-zise ale Bibliei au aparut în conditii istorice diferite, în limbi precum greaca, siriaca si latina, într-un interval de timp cuprins între anii 200 î.Hr. - 400 d.Hr.

Septuaginta si alte traduceri grecesti

Foarte importante sunt traducerile de limba greaca, pentru ca acestea pornesc de regula de la versiuni ebraice foarte timpurii, superioare celor accesibile noua, astazi. Cea mai veche traducerea greceasca a Sfintei Scripturi s-a realizat înaintea erei crestine, în Alexandria (Egipt), spre folosul comunitatii evreiesti de aici. În Alexandria exista o comunitate evreiasca puternica înca de la întemeierea orasului de catre Alexandru cel Mare, la 331-332 î.Hr. În secolul al III-lea î.Hr., Alexandria era unul dintre cele mai mari orase din nordul Egiptului si principalul port la Mediterana, faimos pentru scolile filosofice si, ca o curiozitate, pentru farul construit aici - una dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Evreii alexandrini intrasera în contact cu filosofia greceasca, care le-a influentat profund conceptiile despre lume si viata si, nu în ultimul rând, gândirea religioasa. Dupa câteva generatii, ei îsi uitasera limba materna si nu mai aveau acces la textul biblic. Nu mai stiau nici macar aramaica. Astfel a fost nevoie de o traducere a Bibliei ebraice, în limba greaca. Aceasta versiune a fost intitulata Septuaginta (lat. septuaginta, "saptezeci"), datorita faptului ca, conform epistolei lui Pseudo-Aristeia, prefect al garzii regale pe vremea regelui Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr.), lucrarea ar fi fost împlinita de 72 de barbati (câte 6 din fiecare semintie israelita) adusi în Alexandria special pentru acest scop.

Câteva secole mai târziu, când crestinismul va patrunde în comunitatile de evrei vorbitori de limba greaca, cunoscuti sub numele de elenisti, sau în comunitatile pagâne, Septuaginta devine Biblia utilizata de catre primii misionari ca suport pentru predicarea Evangheliei. Crestinii vor îmbratisa Septuaginta fara rezerve, asa încât aceasta traducere dobândeste în scurt timp autoritate în toata Biserica primara. Mai târziu, sunt adaugate si cartile Noului Testament, alcatuindu-se astfel canonul biblic crestin care, de aci înainte, se va numi Sfânta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Dar Septuaginta a facut înca de la început obiectul a numeroase critici, venite mai cu seama din rândurile clerului iudaic sau ale unor scoli crestine din epoca. Numeroase alte traduceri grecesti vor vedea lumina zilei; majoritatea nu s-au putut pastra pâna în zilele noastre si, ca atare, nu pot fi cunoscute decât fragmentar, îndeosebi din citate aflate în scrierile unor Sfinti Parinti. Printre acestea se numara versiunile lui Achila, a lui Simmach si a lui Theodot. În secolul al III-lea d.Hr., marele carturar crestin Origen a studiat problemele ridicate de fiecare varianta si a alcatuit un instrument de studiu foarte valoros, Hexapla, aranjând pe câte sase coloane paralele textul ebraic, apoi tot textul ebraic, dar transliterat cu litere grecesti, urmate de cele patru traduceri cunoscute pe atunci în limba greaca.

Dincolo de toate polemicile, pentru crestinii veacului apostolic Septuaginta a reprezentat cartea de capatâi a vestii celei bune aduse în lume de catre Domnul Hristos, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat. Autoritatea ei se baza, pe de o parte, pe acuratetea traducerii, iar pe de alta, pe faptul ca era utilizata de catre autorii sfintiti ai cartilor Noului Testament si, înca de la început, de catre majoritatea Sfintilor Parinti de limba greaca. Apoi, în Biserica crestina pe cale de a se naste, Septuaginta a deschis calea unor noi osteneli de transpunere a cuvântului dumnezeiesc în limbile popoarelor care, rând pe rând, îmbratisau noua credinta. Una dintre primele versiuni a fost Peschitta, o traducere siriaca din secolul I d.Hr. Aceasta a fost urmata de câteva încercari latinesti, dintre care se distinge Itala; Biserica apuseana va renunta însa la toate, în favoarea Vulgatei.

Itala si Vulgata

În secolul al II-lea al erei crestine, întreaga lume mediteraneana si mare parte din Orientul Mijlociu se aflau înca sub stapânire romana. Chiar daca limba greaca era vorbita pe arii extinse, latina era limba oficiala a Imperiului. Asa se face ca, la putin timp dupa încheierea Noului Testament, crestinii au început deja sa se îngrijeasca de transpunerea textului grecesc în aceasta limba care, pe atunci, era aproape general cunoscuta. Initial s-a trecut la traducerea unor fragmente din Septuaginta dar, în scurt timp, acestea s-au dovedit a fi nemultumitoare.

Versiunea integrala si cea mai raspândita în lumea latina, a Vechiului Testament, se pare ca era pe atunci Itala - opera a mai multor traducatori care au lucrat probabil în timpuri si chiar locuri diferite. În jurul anul 250 î.Hr. circulau deja mai multe versiuni latinesti ale Noului Testament, uneori cu deosebiri sensibile de la o varianta la alta. În aceasta situatie, oamenii Bisericii si-au dat seama ca este nevoie de un text unic, care sa poata fi recunoscut si înteles de catre toti. Misiunea de a se osteni cu o astfel de lucrare i-a fost încredintata de catre Damasus, episcop al Romei (366-384), secretarului sau, Ieronim, unul dintre cei mai straluciti carturari ai vremii. Într-o prima faza, Ieronim nu se apuca direct de tradus, ci alege câteva dintre cele mai bune traduceri ale cartilor Noului Testament si le corecteaza, confruntându-le cu textul grecesc. Apoi, în anul 386, merge la Bethleem unde învata limba ebraica. Planul lui era sa nu traduca Vechiul Testament din limba greaca, a Septuagintei, ci direct din limba în care fusesera scrise cartile din aceasta colectie. De-abia în 390 va începe sa lucreze la traducerea scripturilor iudaice. El se dedica întru totul acestei osteneli vreme de 15 ani, pâna în 405 d.Hr, când scrie ultimele rânduri ale cartii ce se va numi, în scurt timp, Vulgata (lat. vulgata editio, "editia populara").

Dar traducerea lui Ieronim nu a fost acceptata pe loc. Destul de multi clerici o priveau cu neîncredere, în special datorita faptului ca se deosebea semnificativ de traducerile familiare lor. În plus, unii considerau ca Ieronim diminuase autoritatea Septuagintei, deoarece el preferase, în munca lui, textul ebraic; iar altii semnalasera deja anumite greseli. Dar, cu timpul, meritele deosebite ale lucrarii lui se vor impune. Varianta propusa de el va fi consfintita ca text canonic pentru lumea crestina occidentala, cu ocazia Conciliului de la Trento (1546), unde ierarhii latini hotarau: "numai aceasta editie veche a Vulgatei [ …] sa fie pastrata ca autentica în conferinte publice, dispute, predici, omilii si nimeni sa nu fie care sa o nesocoteasca sau chiar respinga pentru vreun pretext oarecare." Astfel întarita prin canoanele conciliare, Vulgata devine Biblia crestinatatii latine si, implicit, mediul prin care Sfintele Evanghelii vor fi raspândite în toata Europa.

Alte traduceri importante în primele veacuri crestine

Sirienii, locuitori ai teritoriilor aflate în nord-estul Tarii Sfinte, între râurile Tigru si Eufrat, au primit credinta în Hristos Iisus înca din veacul apostolic si au constituit, în putina vreme, unul dintre cele mai importante centre ale vietii si activitatii crestine. În fapt, în aceasta zona se stabilisera înca de mult timp câteva dintre comunitatile evreiesti importante din puncte de vedere comercial, cultural si religios. În sânul acestora circula deja o traducere partiala a scripturilor iudaice, în limba siriaca (limba aramaica vorbita în nordul Mesopotamiei). Astfel, Biblia nu le era cu totul necunoscuta si inaccesibila crestinilor sirieni. Ei vor mosteni versiunea utilizata de evreii de aici, la care vor adauga o traducere a Noului Testament. Chiar daca denumirea de Peschitta, adica versiunea "simpla, comuna" a Bibliei, este cunoscuta abia din secolul al VIII-lea d.Hr., traducerea este probabil anterioara secolului al IV-lea d.Hr. Peschitta a fost transpusa în siriaca dupa un text ebraic diferit de cel raspândit astazi, dar apropiat de variantele masoretice. Biserica crestina de aici era caracterizata printr-un spirit foarte efervescent, misionar. Credinciosii sirieni s-au straduit sa raspândeasca vestea cea buna în toata Asia Centrala, pâna în India si prin unele parti ale Chinei, traducând mereu fragmente din Noul Testament din siriaca, în limbile celor încrestinati. De pilda, în jurul anului 640 d.Hr., un grup de misionari nestorieni traduce Evangheliile în limba chineza, pentru împaratul Tai Tsung. Contributia autorilor sirieni la aparitia Bibliei în limbi precum armeana sau georgiana a fost esentiala. Chiar daca limba siriaca veche nu mai este utilizata, traducerea Peschittei mai este înca folosita în special în cultul nestorian si în cel al crestinilor sirieni din Siria, Iran, India, s.a.

În Egipt, crestinii au folosit la început, în cult, limba greaca. Biserica de aici era foarte veche, se pare ca bazele ei dateaza înca din timpul vietii Sfintilor Apostoli. Dar necesitatea unei Biblii în limba copta nu a aparut decât o data cu raspândirea crestinismului în partile de nord ale tarii. Copta era limba, deosebit de elaborata, a vechilor egipteni si se împartea în cinci dialecte: sahidic (în sud), bohairic (în nord), faiumic (în Faium), memfitic (în Memfis) si acmmic (în Acmim). Aici, Septuaginta si cartile Noului Testament au fost traduse probabil înca din prima jumatate a secolului al II-lea, în dialect sahidic si, mai târziu, bohairic. Versiuni ale Sfintei Scripturi au existat în toate cele cinci dialecte, dar majoritatea nu au rezistat la presiunea limbii arabe, care s-a impus dupa invazia mahomedana. Singura traducere înca în uz, si în zilele noastre, este cea bohairica.

În secolul al IV-lea, dupa convertirea împaratului Constantin cel Mare (312 d.Hr.) si promulgarea edictului de toleranta de la Milan, în anul 313 d.Hr., care pune capat persecutiilor anticrestine din primele veacuri ale erei noastre, credinta în cuvântul lui Hristos Dumnezeu s-a raspândit relativ repede chiar si dincolo de frontierele Imperiului Roman. Astfel, la limitele apusene ale imperiului, în valea Rinului si a Dunarii traiau gotii care, nu de putine ori, obisnuiau sa atace, iar în câteva rânduri chiar au invadat teritoriile imperiale de granita. Între secolele III-IV, gotii se stabilesc undeva în sudul Dunarii, aproximativ pe teritoriul Bulgariei de astazi. Aici, Episcopul Ulfila, supranumit "apostolul gotilor", a tradus Biblia în limba lor, dupa ce anterior alcatuise alfabetul gotic, folosindu-se de litere grecesti si latinesti. Biblia lui Ulfila cuprindea atât Vechiul Testament, redat dupa textul Septuagintei, cât si Noul Testament, dupa o varianta greceasca. Versiunea gotica a fost cea dintâi traducere a Sfintei Scripturi într-o limba germanica.

În limba armeana, Biblia exista înca de la finele secolului al V-lea d.Hr. Anterior acestei date, crestinii armeni foloseau, în cult, limba siriaca. Versiunea din secolul al V-lea este rodul unor osteneli depuse de catre patriarhul Isaac si de Sf. Mesrop, care pusese la punct un alfabet armenesc alcatuit din 38 de litere. Cei doi sunt ajutati în munca lor de ucenicii lui Mesrop, pe nume Iosif si Etnac; ei petrecusera câtiva ani de zile la Alexandria pentru a deprinde temeinic limba greaca, tocmai în acest scop. Cei patru vor lucra dupa textul siriac al Peshittei.Traducerea lor reprezinta înca si astazi versiunea autorizata de Biserica Armeana a Sfintei Scripturi. Gruzinii au primit crestinismul de la vecinii lor, armenii, în secolul al IV-lea. Exista o Biblie în limba gruzina, înca din secolele V-VI d.Hr.. Nu este înca sigur daca prima varianta a fost tradusa din armeneste, din greceste sau din slavoneste.

Oricum, versiunile Sfintei Scripturi în limba slavona sunt mult mai târzii. Slavona era limba vorbita în Bulgaria, Serbia si în sudul Rusiei în secolul al IX-lea, atunci când triburile de slavi au fost încrestinate prin stradania Sf. Chiril. Dupa ce întocmeste un alfabet pentru limba slavona, numit alfabet "chirilic", Sf. Chiril purcede, împreuna cu Sf. Metodie, la traducerea Cartii în limba slavilor, având drept baza textul grecesc al Septuagintei si pe cel al Noului Testament.



Primele traduceri ale Bibliei în limbi vernaculare

Dupa marea schisma de la 1054, crestinii din partea de Rasarit a imperiului si cei din Apus au evoluat pe coordonate din ce în ce mai diferite. În estul Europei si în Orientul Mijlociu nu s-a mai simtit nevoia unor noi traduceri. Popoarele de aici avea deja Sfânta Scriptura în limba lor, astfel ca editiile medievale au fost folosite vreme de multe secole. În limba greaca moderna, de pilda, Biblia a fost tradusa de-abia în secolul al XIX-lea, fiind publicata în 1840, iar varianta bulgareasca dateaza din anul 1871. În limba rusa, Biblia nu s-a tradus pâna la 1876. Totusi, o traducere slavona diferita de cea din secolul al IX-lea se realizeaza la îndemnul ierarhului de Novgorod, Ghenadie, în 1499. Textul acesteia a fost utilizat si la alcatuirea Bibliei de la Ostrog, pe care Cneazul Constantin o va tipari în 1581. Editia revizuita a Bibliei de la Ostrog a fost valorificata si pentru editarea versiunii din 1751 - varianta ruseasca standard, pâna la 1876.

Altfel stau lucrurile cu traducerile în limba româna, care încep sa apara înca din secolul al XV-lea, culminând, în anul 1688, cu splendida Biblie de la Bucuresti. De ce au stat lucrurile asa este simplu de înteles: înca de timpuriu, pe teritoriile Principatelor române circulau în general editii slavonesti sau grecesti ale Sfintei Scripturi, dar acestea nu erau pe întelesul poporului. În plus, în lumea ortodoxa, Biserica nu interzicea nici pe departe traducerea textului sacru ci dimpotriva, asa cum avea sa se consemneze în deschiderea Bibliei lui Serban (1688), clerul ortodox chiar urmarea sa ajunga "la toti dumnezaiescul cuvânt stiind bine ca Dumnezau au poruncit sfintilor Sai ucenici si apostoli sa propovaduiasca pre Facatoriul de viata, Cuvântul Sau la toata zidirea…" Era asadar firesc ca în Principatele române sa apara mai de timpuriu necesitatea unei traduceri a Bibliei. Dar asupra traducerilor românesti ale Cartii vom zabovi într-o sectiune speciala.

Revenim acum, aratând ca în tot acest timp, în Europa de vest, crestinismul s-a raspândit cu rapiditate cucerind mai cu seama teritoriile din nord. Pe masura ce Biserica s-a extins, au aparut numeroase versiuni ale Bibliei în limbile popoarelor proaspat convertite. Cum Biserica apuseana nu a agreat multa vreme ideea transpunerii Sfintei Scripturi în vreo limba vernaculara, pentru o perioada de câteva secole toate tentativele în acest sens au fost aspru criticate si amendate. Singura editie oficial recunoscuta era Vulgata lui Ieronim, iar carturarii dornici de a o transpune pe întelesul tuturor aveau de înfruntat pericolul excomunicarii si, uneori, chiar al mortii fizice.

În Marea Britanie, primele încercari de redare a Sfintei Scripturi în limba engleza dateaza din secolul al VIII-lea d.Hr., când Aldhelm, episcop de Sherborne, traduce Psaltirea - carte utilizata frecvent de catre calugari, în special, pentru canonul de rugaciune zilnic. Concomitent, îngrijorat de faptul ca preotii englezi nu cunosteau latina si, astfel, nu puteau predica vestea cea buna, Beda Venerabilul sa va apuca sa traduca Vulgata în limba anglo-saxona, dar moare în anul 735, în timp ce lucra la Evanghelia dupa Ioan. Si regele Alfred (871-901) a tradus fragmente din Iesire, Psalmi si Faptele Apostolilor. Primele traduceri integrale ale Sfintei Scripturi sunt efectuate de catre John Wycliffe (1384) si discipolii sai, Nicholas de Hereford (1395) si John Purvey (aprox. 1400). Wycliffe era un carturar si un predicator renumit care milita, în acea epoca, pentru înlocuirea administratiei feudale cu un sistem bazat mai mult pe responsabilitatea crestina a omului, decât pe considerente straine de duhul Bisericii. Constitutia acestei noi ordini a lumii urma sa fie voia lui Dumnezeu, asa cum se afla ea exprimata în Sfânta Scriptura. Prin urmare, întâiul lucru necesar de împlinit era aducerea textului scripturistic la cunostinta tuturor oamenilor, atât laici cât si clerici. Dar clerul romano-catolic englez a criticat aspru ideile lui Wycliffe, în asa masura încât sinodul de la Oxford (1408) le-a respins cu totul si, în plus, a interzis folosirea variantelor englezesti ale Bibliei si orice alta traducere Cartii, fara permisiunea episcopului local. Totusi, cele trei versiuni au circulat în multe editii neoficiale, pâna la recunoasterea acordata de-abia în 1731. Vom mai avea prilejul sa discutam, aici, si despre alte versiuni englezesti ale Sfintei Scripturi.

Traducerea lui Wyckliffe nu a fost singura varianta interzisa de catre Biserica Romana medievala. Înca în anul 758 aparuse o Biblie în germana veche, tradusa de un anume Matei care, la fel, nu fusese recunoscuta. Prima editie în limba franceza, de fapt în dialectul provensal, vorbit în sudul Frantei, a aparut în jurul anului 1170, cu cheltuiala si purtarea de grija a unui negustor din Lyon pe nume Peter Waldo, care luase hotarârea de a sprijini o astfel de lucrare dupa ce fusese patruns de lectura Noului Testament. Biblia de la Lyon a circulat ani de zile fara acordul ierarhiei. Mai mult chiar, în jurul negustorului s-a format asa-zisa biserica waldensiana, aspru combatuta de catolicism. O miscare oarecum similara s-a petrecut câteva secole mai târziu în Bohemia (Cehia) unde Jan Hus, profund influentat de învatatura lui Wycliffe, a militat pentru traducerea Bibliei în limba ceha. Ca rector al Universitatii din Praga, el si-a pregatit discipolii în acest sens dar a avut parte de un sfârsit tragic: în anul 1415 a fost ars pe rug, pentru doctrina sa care anticipa, în multe puncte, protestantismul. Urmasii lui i-au continuat, totusi, ideile, astfel ca în 1475 exista deja o versiune chiar tiparita, în limba ceha, a Noului Testament.

Primele editii tiparite ale Sfintei Scripturi în limbi vernaculare

În cea de a doua jumatate a secolului al XV-lea au avut loc schimbari cruciale în mentalitatea europeana occidentala. Este vorba, în primul rând, de impulsul decisiv pe care-l primeste interesul pentru cultura si civilizatia clasica, prin venirea carturarilor greci în vest, dupa cucerirea Bizantului de catre turci, la 1453; în al doilea rând, trebuie sa tinem seama de faptul ca acum apare tiparul, în Germania, ca o tehnologie noua cu posibilitati revolutionare, în epoca. Aparitia tiparului a marcat un moment de cotitura si în istoria traducerilor Sfintei Scripturi. Înainte, a traduce, a multiplica si a raspândi o carte erau activitati foarte laborioase si dificil de îndeplinit. Cartile se multiplicau manual, prin copiere, aveau de regula dimensiuni destul de mari si un pret chiar foarte ridicat. Pe lânga alte consecinte, aparitia tiparului a initiat si un adevarat proces de democratizare, daca putem spune asa, a accesului la carte în general si la Sfânta Scriptura în special. De acum multiplicarea se producea în serie, dimensiunile unui volum erau mult reduse si, fapt foarte important, totul era mult mai ieftin, deci mult mai accesibil oricarui stiutor de carte.

Johan Gutenberg pusese la punct procesul de imprimare mecanica abia cu vreo 20 de ani înainte de aparitia Noului Testament husit. În 1456, tiparnita lui va scoate o prima editie tiparita a Vulgatei, cunoscuta astazi sub titlul de "Biblia de la Mainz". În 1465-1466 a fost tiparita prima traducere a Bibliei într-o limba vernaculara, în limba germana, la Strasbourg; este vorba despre varianta unui talmaci necunoscut din secolul al XIV-lea (unii cred ca ar fi fost Rudigerus, ex-rector al Universitatii din Lipsca). În 1471 aparea o editie în limba italiana, semnata de Nicolo di Malherbi, urmata de una în frantuzeste si de o alta în olandeza, la 1477. O prima editie a Bibliei Ebraice a fost imprimata în Italia, la 1488, de catre carturarii iudei, iar Noul Testament în limba greaca va fi tiparit la 1516, de catre Erasmus din Rotterdam, care era întru totul favorabil lucrarilor de traducere a Sfintei Scripturi în limbile vernaculare. De altfel, lucru demn de retinut, intentia principala a lui Erasmus, atunci când a tiparit cartea, a fost tocmai aceea de a pune textul original la dispozitia eventualilor traducatori. În acea epoca, el scria: "As vrea ca Scripturile sa poata fi traduse în toate limbile, astfel încât [ …] si turcii si sarazinii sa le poata citi si întelege."

Idei similare l-au animat pe Martin Luther care, în 1522, tradusese si publicase la Wittenberg Noul Testament (Das Newe Testament Duetzsch). La 1532 va publica o versiune completa a Scripturii în limba germana, realizata dupa textul ebraic al Bibliei de la Brescia (1454) confruntat cu Vulgata si Septuaginta. Biblia lui Martin Luther nu a fost prima versiune în limba germana. Ea a fost precedata de cel putin cinci transpuneri ale Vulgatei. Totusi, a ramas pentru multa vreme cea mai buna dintre variantele aflate în circulatie. Numele lui Martin Luther este strâns legat de aparitia Reformei, a Bisericilor protestante din partea de vest a continentului european. Se stie ca unul dintre idealurile cele mai însemnate ale acestora era tocmai traducerea grabnica a Scripturii în cât mai multe limbi posibil, pentru ca oricine sa o poata citi si întelege în limba lui, fara oprelisti.

William Tyndale a urmat întocmai, în Marea Britanie, exemplul lui Luther. Dupa ce si-a încheiat studiile, Tyndale a fost nevoit sa emigreze în Germania, datorita ideilor sale reformiste, unde între 1524-1525 a tradus Noul Testament din limba greaca, în limba engleza. Intentia lui era sa-si tipareasca lucrarea la Cologna si sa o raspândeasca, de aici, pe teritoriul Angliei. Însa autoritatile locale i-au blocat orice tentativa în acest sens, astfel ca s-a vazut nevoit sa apeleze la ajutorul lui Peter Scheffer, din Worms, care în cele din urma a reusit sa imprime 6000 de exemplare. Biserica romano-catolica din Anglia a interzis comercializarea editiei, dar cartile au fost difuzate totusi, neoficial. În anii urmatori, Tyndale a revizuit de câteva ori textul lucrarii sale si a început chiar sa lucreze la redarea Pentateuhului. În 1535, dupa ce publicase, tot ilegal, o alta editie revizuita a Noului Testament, a fost arestat. La 6 octombrie 1536 era spânzurat si ars pe rug ca eretic în Vivorde, aproape de Bruxelles.

Un alt moment important în istoria traducerilor Sfintei Scripturi în limba engleza îl constituie aparitia, la 1560, a Bibliei de la Geneva. Aceasta editie este numita astfel pentru ca, în vremea domniei reginei Maria Tudor (1553-1558), reformatorii englezi au fost nevoiti sa se exileze, pentru a fugi din calea persecutiilor. Una dintre comunitatile englezesti s-a adapostit la Geneva, chiar într-o perioada când orasul era dominat de învatatura lui Jean Calvin. Multi dintre refugiatii de aici erau carturari, astfel ca în scurt timp ei au început lucrarea de traducere. Importanta versiunii lor rezida în faptul ca este prima editie a unei Biblii britanice cu textul împartit în versete si, totodata, prima editie tradusa integral din limbile biblice. Lucrarea a fost recunoscuta pe întreg teritoriul Marii Britanii si în Scotia, bucurându-se de o popularitate atât de mare încât fu preferata si de misionarii sau de pelerinii care o duceau cu ei în Lumea Noua. A fost constant tiparita pâna în jurul anului 1650. Totusi, Biserica nu a acceptat-o niciodata în mod oficial si nici nu a reusit sa încline balanta în favoarea editiilor canonice, pâna la aparitia versiunii publicate în timpul domniei regelui Iacob I. La initiativa regelui a fost organizat un grup de 47 de carturari, care au lucrat neobosit aproape zece ani, astfel încât la 1611 s-a putut publica editia cunoscuta astazi sub titlul "Versiunea Regelui Iacob" (The King James Version - KJV). Noua traducere a fost acceptata aproape fara nici o rezistenta, deoarece autorii ei nu doar ca pornisera de la texte precise din limbile latina si greaca, dar tinusera seama, pe tot parcursul lucrarii, si de variantele propuse de predecesorii lor în traducerile anterioare. Vreme de secole, Versiunea Regelui Iacob a fost Biblia întregii lumi anglofone.

Prima Biblie olandeza aparuse deja înca din 1550, iar în suedeza chiar din 1540 - numai ca olandezii si suedezii se raportasera aproape exclusiv la Biblia lui Luther, deci traducerile lor erau indirecte. În urmatorii ani vor mai aparea câteva editii, dar abia în 1637 se publica versiunea standard a Bibliei Protestante Olandeze. Biblia în limba maghiara este tiparita la 1591, cu osteneala lui Gaspar Karoly si cu sprijinul principelui Sigismund Racoczi. În Franta, va circula vreme de secole o traducere difuzata începând cu 1530. Editia a II-a se publica abia în 1880.

Observam asadar ca, într-o perioada de doar câteva decenii, în majoritatea cazurilor, dupa aparitia tiparului si dupa publicarea de catre Erasmus din Rotterdam a Noului Testament în limba greaca, Sfânta Scriptura era deja tradusa în majoritatea limbilor vernaculare din vestul Europei.

Biblia în limba româna

Dupa cum am anticipat deja mai sus, când discutam despre variante ale Sfintei Scripturi în limbile popoarelor din Europa de est, în Principatele române situatia traducerilor era diferita fata de cea specifica popoarelor învecinate. Bunaoara, înca pe la jumatatea secolului al XVII-lea un preot sas din Bistrita, pe nume Adalbert Wurmloch, putea sa constate despre preotii români în general, dar despre cei din Ardeal în special, ca ei "explica Epistolele Sf. Pavel si Evanghelia în limba româna, dupa citirea lor în slavona, pe care mirenii n-o înteleg". Vreme de câteva secole, românii au fost singurul popor din lumea ortodoxa a caror limba, dupa cum sublinia si Virgil Cândea, nu avea nimic în comun cu limbile folosite în cultul ortodox european - slavona si greaca. Ambele nu le spuneau mai nimic românilor, le erau straine. Astfel nu este de mirare ca în Principate, mai mult decât în alte parti ale estului european, s-a simtit de timpuriu nevoia unor traduceri în limba vernaculara, si ca acestea au vizat în primul rând Psaltirea si Noul Testament. Psaltirea, pentru ca este o carte veterotestamentara indispensabila vietii monahale crestine, iar Noul Testament deoarece contine texte utilizate cu regularitate atât în cultul public cât si în lucrarea învatatoreasca a Bisericii. Traducerile cele mai vechi, roade ale unor osteneli anonime, constituie corpusul unor texte din secolele XV-XVI. Regasim, între ele, fragmente din Faptele Apostolilor, din Epistole si, evident, Psaltirea (Codicele Voronetean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneteana). La jumatatea secolului al XVI-lea, Filip Moldoveanul va imprima la Sibiu Evangheliarul Slavo-Român (1551-1553), cel mai vechi text tiparit al Noului Testament în limba româna, aflat astazi la Sankt Petersburg. Câtiva ani mai târziu, la Brasov, Diaconul Coresi publica Tetraevanghelul (1561), Faptele Apostolilor (1565-1567), Psaltirea (1570) si Psaltirea slavo-româna (1577), într-o româneasca destul de anevoioasa înca. Un moment important îl constituie publicarea Paliei de la Orastie, la 1582, reunind Facerea si Iesirea în traducerea unor carturari banateni si ardeleni (Efrem Zakan, Stefan Herce, Moise Pestisel si Archirie), care se folosesc inclusiv de versiunea maghiara a lui Heltai Gáspár (Cluj, 1551), pe lânga Septuaginta, Vulgata si un text ebraic nedepistat.

În secolul al XVII-lea, Alba Iulia devine un adevarat centru tipografic unde se imprima carti de cult în slavoneste mai întâi, iar ulterior în limba româna. Aici va aparea o Psaltire (1661), tradusa direct din ebraica, precedata însa de prima versiune româneasca integrala a Noului Testament (1648), pe care specialistii o considera unanim drept "una dintre pietrele fundamentale pe care s-a cladit, în secolele urmatoare, limba româna literara" (Florica Dumitrescu). Mitropolitul Simion Stefan subliniaza, în celebra prefata a cartii, importanta unei asemenea lucrari pentru viata spirituala a Bisericii si, totodata, atesta programatic intentia de a o difuza în toate teritoriile locuite la acea vreme de români.

Concomitent, în Moldova si în Muntenia sunt publicate si raspândite pe arii foarte extinse traduceri de mare valoare, cum ar fi: Evanghelia Învatatoare (1642), Profitologhionul (1680), Psaltirea în Versuri si Psaltirea de-ntales ale lui Dosoftei, iar vrednicul spatar Nicolae Milescu se osteneste cu talmacirea Vechiul Testament (1667). Toate acestea, alaturi de Evangheliarul (1682) si de Apostolul (1683) tiparite la Bucuresti sub patronajul lui Serban Cantacuzino si cu purtarea de grija a mitropolitului Teodosie, vor pregati terenul pentru aparitia, la 1688, a Bibliei de la Bucuresti - prima editie integrala în limba româna a textului Sfintei Scripturi. Cartea a fost tradusa dupa textul Septuagintei de catre stolnicul Constantin Cantacuzino, logofetii Serban si Radu Greceanu, cu sprijinul arhiereului Ghermano de Nyssa (directorul Academiei grecesti din Constantinopol) si al lui Sevastos Kymenites (directorul scolii grecesti din Bucuresti) si, cum spune mitropolitul Teodosie în cuvântul introductiv, alti "ai nostri oameni ai locului, nu numai pedepsiti întru a noastra limba, ce si de limba elineasca având stiinta ca sa o talmaceasca". Din punct de vedere lingvistic, Biblia de la 1688 valorifica experienta traducerilor anterioare si consacra, într-un mediu bazat pâna acum îndeosebi pe oralitate, valoarea textului scris. Biblia lui Serban a devenit un punct de referinta pentru toate traducerile textului sacru care se vor mai alcatui de aci înainte, pâna la 1914. Acestea ar fi dupa cum urmeaza: Biblia de la Blaj (1795), a carei traducere, facuta pe baza Septuagintei, a fost începuta de episcopul unit Petru Pavel Aron si continuata de Samuil Micu; Biblia de la Petersburg (1819), opera a Societatii Biblice Rusesti, la care a colaborat, printre altii, si mitropolitul Gavriil Banulescu din Chisinau, alaturi de principele Ipsilanti; Biblia de la Buzau (1854-1856), unde episcopul Filotei revizuieste textul Bibliei de la Bucuresti, în cinci volume; Biblia de la Sibiu (1856-1858), tiparita cu purtarea de grija a lui Andrei Saguna, care tine seama de Septuaginta, de Noul Testament de la Balgrad si de Biblia de la Bucuresti, prezinta 100 de ilustratii si, în plus, este difuzata la un pret foarte accesibil; în 1859 apar la Paris primele cinci carti biblice, în versiunea lui Ion Heliade Radulescu, cu ilustratii pioase, notite istorice, filosofice, politice, literare si, fapt cu totul deosebit, imprimata cu litere latine; Biblia de la Budapesta (1873) apare sub auspiciile Societatii Biblice Britanice, înzestrata cu harti; Biblia Sinodala (1914), bazata pe texte deja existente, prezinta variante destul de nefericite pentru cartile poetice mai ales; o alta Biblie Sinodala (1936), tradusa dupa textul Septuagintei si tinându-se seama de cel ebraic, de catre Vasile Radu si Gala Galaction; tot în 1936 apare Biblia de la Neamt, o editie ilustrata alcatuita de catre mitropolitul Nicodim, în colaborare cu Prof. I.D. Stefanescu; Biblia din 1938, o alta traducere a Pr. Vasile Radu si Gala Galaction, de aceasta data dupa editia critica a textului ebraic întocmita de Rudolf Kittel (1937) si a Septuagintei (editia R. Rahlfs, 1935); Biblia tradusa de tradusa de Nicodim, Patriarhul României, pe baza Septuagintei si valorificând alte versiuni slave, franceze, engleze, germane, etc.(1944); o alta Biblie Sinodala (1968), care reia traducerea Vechiului Testament din 1936 si pe cea a Noului Testament din 1951, cu textul revizuit de catre Pr.I. Gagiu, Prof. Teodor M. Popescu, Prof. Dumitru Radu.

Prin faptul ca a cunoscut o arie de difuzare cuprinzând practic toate teritoriile locuite de români, si ca textul ei a fost preluat într-un timp foarte scurt în cultul Bisericii, fiecare noua traducere a Bibliei în limba româna a influentat în mod direct evolutia spiritualitatii, a limbii si, nu în ultimul rând, chiar a expresiei artistice românesti.

Opera traducatorilor misionari

Nu putem vorbi despre lucrarea de traducere a Sfintei Scripturi fara a aminti si de contributia misionarilor crestini. Cele dintâi traduceri ale misionarilor apar la finele Evului Mediu si sunt, în cea mai mare parte, opera unor clerici latini. La început nu sunt traduse decât fragmente scurte, unele pilde folosite mai des datorita caracterului lor ilustrativ, pasaje parenetice si, foarte frecvent, Cele Zece Porunci. Totusi, la 1613 iezuitii publicau deja textul Noului Testament tradus integral în japoneza. A urmat o traducere în limba malaeza, realizata de aceasta data de misionarii protestanti angajati în Compania Olandeza a Indiilor de Est. În 1663 aparea si o prima versiune integrala a Bibliei în "massachusetts", limba deosebit de complexa a unor populatii de indieni-americani. Misionarii luterani danezi vor realiza primele traduceri în limbi vorbite pe teritoriul Indiei. Astfel, Ziegenbalg ofera o versiune a Noului Testament în limba tamil, la 1711; aceasta va fi completata în 1728 cu Vechiul Testament tradus de Schultze. Dar activitatea de traducere de aici va dobândi coerenta doar dupa sosirea misionarului englez William Carey, în 1793. Carey a lucrat 40 de ani în Serampore (Bengal) traducând, împreuna cu o echipa de colaboratori, fie toata Scriptura, fie doar Noul Testament în 37 de limbi sau dialecte diferite aflate în uz pe teritoriul peninsulei indiene. Echipa lui Carey a produs inclusiv o varianta a Bibliei în limba chineza.

Societati biblice si asociatii interconfesionale

Înca din secolul al XVIII-lea misionarii crestini, si îndeosebi cei din Bisericile protestante, au început sa-si organizeze activitatea. Astfel au aparut primele societati biblice si asociatii interconfesionale care aveau ca scop traducerea si raspândirea Sfintei Scripturi. Se pare ca prima grupare de acest gen s-a fondat la Halle, în 1710. În 1780 apare, în Anglia, Societatea Biblica Navala si Militara. În secolul al XIX-lea, Societatea Biblica Britanica, fondata în 1804, a promovat si sprijinit traducerea Bibliei în sute de limbi. Doua dintre principalele organizatii de traducatori sunt "Societatea Wycliffe a Traducatorilor Bibliei" si "Uniunea Societatilor Biblice".

Societatea Wycliffe a Traducatorilor Bibliei a fost creata în 1934, cu scopul declarat de a pune Sfânta Scriptura la dispozitia oamenilor, în limba lor materna. La acea data, existau mii de limbi în care Biblia nu fusese tradusa înca. La ora actuala, SWTB este probabil printre cele mai importante organizatii de traducatori biblici din lume, cu ai sai 3000 de membri angajati în traduceri în peste 700 de limbi. Fiecare traducator din aceasta societate are, pe lânga pregatirea teologica, si o formatie de lingvist, iar în anumite cazuri una de antropolog. Aceasta pentru ca de cele mai multe ori ei sunt nevoiti sa faca munca de pionierat, mai ales atunci când studiaza limbi cu totul noi care, adesea, nu cunosc înca o forma scrisa. În astfel de cazuri, traducatorul este chemat sa confere el o forma scrisa limbii respective, sa-i schiteze o gramatica si, cu ajutorul unui vorbitor nativ, un vocabular uzual. De multe ori trec ani de zile pâna când traducatorul reuseste sa produca o prima varianta de traducere, ce urmeaza a fi verificata în repetate rânduri, înainte de a dobândi o forma finala, pe întelesul vorbitorilor acelei limbi. Dar, fapt ce nu poate fi trecut cu vederea, în tot acest timp tribul respectiv învata sa scrie si sa citeasca iar Biblia, cuvântul lui Dumnezeu, devine astfel punctul de început al culturii lor scrise.

Uniunea Societatilor Biblice întruneste peste 60 de organizatii nationale si desfasoara programe de traduceri în marile limbi ale lumii (araba, hindusa, chineza, etc.). Aici, traducatorii sunt recrutati cel mai adesea chiar din rândul populatiei locale si sunt însarcinati fie sa traduca Sfânta Scriptura în limba lor materna, pentru prima oara, fie sa verifice traducerile anterioare, realizate de traducatori straini. Uniunea desfasoara o activitate foarte sustinuta, colaborând mereu cu echipe de experti si cu întâistatatorii Bisericilor locale, care sunt tinuti mereu la curent cu evolutia lucrarilor sprijinite de USB.

În ultimele decenii, Sfânta Scriptura a fost tradusa enorm de mult. Organizatii precum Societatea Biblica Americana sau Uniunea Societatilor Biblice au contribuit, doar în anii 90, la difuzarea a 630 de milioane de exemplare anual. Din cele 6170 de limbi, câte sunt cunoscute ca fiind în uz la ora actuala, Biblia a fost deja tradusa în 1079 (84 în Europa si Orientul Mijlociu, 429 în Asia si Pacific, 340 în Africa si 226 în Caraibe), se lucreaza la traduceri în alte aproximativ 2250 de limbi si se revizuiesc variante deja încheiate în 1167 de limbi (32 în Europa si Orientul Mijlociu, 562 în Asia si Pacific, 283 în Africa si 290 în cele doua Americi si Caraibe).

Importanta Sfintei Scripturi

Chiar daca în rândurile de pâna acum nu am putut prezenta decât foarte pe larg fascinanta istorie a eforturilor unor oameni asemenea noua, de a ne face Biblia pe înteles, totusi este putin probabil ca macar unele detalii sa nu ne fi dat de gândit.

Bunaoara ce sentimente îl vor fi animat pe un rege antic de talia lui Ptolemeu Filadelful, atunci când a socotit important sa sustina traducerea Bibliei pentru, în fond si la urma urmei, doar o parte dintre supusii sai? Similare, desigur, celor traite de monarhul englez Iacob I, sau de cel român, Serban Cantacuzino. Ce o fi întarit în asa masura vointa lui Ieronim, încât sa-l faca sa-si lase viata tihnita din cancelariile episcopale romane, pentru a se osteni ani de zile, într-o pestera de lânga Bethleem, cu învatarea limbii evreilor si a trudi apoi vreme de înca 15 ani la alcatuirea Vulgatei? Oare aceeasi credinta, ca vestea cea buna trebuie sa ajunga la toate neamurile (Matei 10:27; 24:14; 26:13; 28:19; Marcu 13:10; 14:9; I Corinteni 14:19, etc.), care peste câteva veacuri îi va înflacara pe toti cei din pleiada carturarilor europeni ostracizati, excomunicati, exilati sau chiar ucisi fizic pentru vina, printre altele, de a fi transpus Biblia pe întelesul poporului lor? Putin lucru este, apoi, sa inventezi o masinarie precum tiparul si sa nu te preocupe atât latura financiara a descoperirii tale ci, asa ca pe Gutenberg, faptul ca de-acum poti pune Biblia si la îndemâna celor mai saraci? Sau, asemenea lui William Carrey, sa petreci 40 de ani tocmai în Bengal pentru a traduce Scriptura în limbi cu totul straine tie? De ce oameni precum Ulfila, Iosif si Etnac, Sf. Mesrop, Sf. Chiril si Metodie or fi socotit ca este esential nici mai mult nici mai putin decât sa inventeze alfabete noi pentru a putea alcatui versiuni ale Bibliei în limbi care, pâna atunci, nu depasisera stadiul oralitatii? Este întâmplator oare ca pilda lor este actualizata în secolul al XX-lea de oameni care se trudesc ca începuturile culturii si civilizatiei scrise, în cazul unor populatii tribale de asta data, sa fie inextricabil legate de aparitia aparitia Sfintei Scripturi în limba acestora? Si sa nu fie vreun sens mai profund în faptul ca pentru goti, armeni, slavi, români - limba, cultura si civilizatia au aparut tocmai datorita stradaniei unor oameni care, jertfindu-se, si-au asumat canonul acesta de traducator al Bibliei? Ce o fi fost în sufletul celui ce a talmacit Biblia de la Bucuresti (1688), atunci când îsi încheia truda scriind: "Precum doresc sa soseasca la vadul cel cu adapostire carii sunt batuti de valuri întru luciul marii, asa am dorit si eu sa sosesc la sfârsitul cartii acestiia. Slava lui Dumnezau, Celui ce ne-au ajutat, dupa începutu, de am ajunsu si la savârsitul." ? Momente când oboseala, neputinta, deznadejdea, lehamitea, dorul de duca sau de distractie îl vor fi muncit cu asupra de masura dar fara sa-l biruiasca, totusi, de vreme ce noi ne putem bucura, astazi, de roadele stradaniilor lui. De unde puterea de a nu ceda, de a nu abandona lucrul, de care noi nu dam dovada adeseori nici macar pentru a citi cuvântul biblic?

Si probabil ca tocmai aceasta ar trebui sa ne puna pe gânduri: este suficient sa privim o simpla însiruire de cifre, altcum destul de arida, similara celei din încheierea sectiunii precedente, care ofera un tablou sugestiv al eforturilor asumate de unii oameni chiar si astazi, pentru a traduce Sfânta Scriptura, si sa o comparam apoi cu intensitatea dorintei noastre de a parcurge textul sacru. Toti acesti oameni, din trecut si din prezent, au ceva în comun: credinta ca Biblia nu este doar o capodopera, un bestseller, ci o carte esentiala fiecaruia dintre noi, o carte care ar trebui sa ne intereseze chiar daca nu aflam în ea decât istorii ale unor fapte petrecute poate cu mii de ani în urma. În timp, aceste fapte au depasit istoria si au devenit importante pentru o alta istorie, una foarte grava, aceea a mântuirii noastre, a fiecaruia dupa numele sau.

Cel putin trei sunt motivele principale pentru care ar trebui sa consideram Biblia cu toata seriozitatea, motive subliniate în repetate rânduri de istoria traducerilor textului sacru în limbile atâtor popoare. Primele doua ar putea parea, la prima vedere, ca fiind seculare. Ambele sunt legate de evolutia culturii, civilizatiei si identitatii noastre. Vreme de secole, Biblia a influentat slefuit limbile europene, legile, sistemele educationale, chiar idealurile politice si sociale în asa masura încât nu putem cauta sa întelegem mentalitatea europeana, fara a tine seama de acest aspect al ei esential. Iar daca privim lucrurile la o scara mai larga putem observa ca, direct, prin opera misionarilor, sau indirect, prin sistemele politice sau cele mai prozaic administrative raspândite în regiuni precum Lumea Noua, Biblia a contribuit si la creionarea identitatii unor popoare din afara Europei. Sa fie oare aceste doua motive strict seculare? Un al treilea motiv tine de faptul ca Sfânta Scriptura, dupa cum s-a mai spus, este "un fragment dintr-o istorie neterminata" - o istorie care începe, continua si se va sfârsi cu dragostea si cu purtarea de grija a lui Dumnezeu; în aceeasi istorie suntem cuprinsi si noi, alaturi de personajele biblice cunoscute, în masura în care ne asumam efortul de a constientiza ca suntem urmasii lui Avraam, Isaac si Iacov si ca, în consecinta, suntem chemati la un mod de viata superior, menit sa ne înscrie numele în cartea vietii ca vrednic de a fi marturisit înaintea Tatalui si a îngerilor Lui (vezi Apocalipsa 3:5). Toate acestea sunt lucruri în care traducatorii Bibliei credeau cu tarie. Ei nu aveau nevoie sa vina cineva si sa le explice ca Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Dar acum, cu noi cum ramâne?

© Constantin Jinga, 2000